GSF 41 baner01

          ***

         

          Căpitanul ne primi cu un amestec de interes şi îngrijorare. Ştia cât de convingători putem fi şi în timpul discuţiilor îşi puse la bătaie tot arsenalul de contraargumente.

          – Şi dacă medicamentele îi vor face rău?

          – Folosim doze mici şi numai din medicamente reversibile… cu antidot – încerca Ivan să-l liniştească.

          – Dar dacă în timpul comunicării creaturile îţi vor răul?

          – Şef, hai să fim serioşi, ai spus-o chiar tu, dacă voiau să ne facă rău o făceau de mult, l-am combătut folosind propriile-i arme.

          – Trebuie să luăm în calcul şi faptul să ar putea să te rănească, chiar dacă nu o fac cu intenţie.

          – De cât timp trăiesc printre oameni, ar fi putut ucide, dar…

          – De unde ştii că nu au făcut-o?

          Rămasă fără răspuns am privit disperată spre Ivan.

          – Intenţiile noastre sunt bune. Faţă de ele nu am acţionat niciodată agresiv. Căpitane, eu cred că nu e niciun pericol.

          – Copii, eu zic să nu ne pripim. Noaptea e un sfetnic bun. Mergeţi la casele voastre şi odihniţi-vă bine.

          Am dat să mai spun ceva, dar îmi tăie vorba cu o mişcare scurtă a mâinii.

          – Asta a fost tot! Mai discutăm dimineaţă, cu mintea limpede.

         

          ***

         

          „Ceva mişcare?”

          „Nimic! Nu mişcă nimic. Nici măcar o frunză. Irina a dat stingerea la toate pe aici.”

          „Crezi că vor apărea în noaptea asta?”

          „Mi-ar plăcea să le văd iar.”

          „Grig, nu mi-ai spus de ce Severin este încă în capsulă.”

          „Nu te-a lămurit căpitanul?”

          „Mi-a băgat nişte baliverne. Cică sunt ceva probleme cu echipamentul.”

          „Omule, mai bine lasă-l pe Severin în pace. Crede-mă, ne este mai bine fără el.”

          „De ce, omule?”

          „Îi cam dus… ştii tu… cu capul.”

          „Din cauza stazei?”

          „Nu, omule. Fii pe pace, nu are legătură cu staza. Aşa este el… cu capul… mai multe nu pot să-ţi spun. Mai bine îl întrebi pe şef.”

         

          ***

         

          Şedinţa de dimineaţă a decurs într-o atmosferă obosită şi fără chef. Ne-am făcut mecanic datoria şi am preluat îndatoririle cu aprobări monosilabice.

          Spre suprinderea mea, căpitanul nu pomeni nimic de propunerea noastră din seara precedentă şi mă întrebam dacă nu cumva voia să lăsăm baltă experimentul.

          Nico încercă să aducă vorba de Severin, dar căpitanul îl admonestă cu o privire tăioasă spunându-i că-l lămureşte după şedinţă.

          Lipsiţi de vlagă, ne-am răspândit la treburile noastre.

          În următoarele ore am încercat să mă concentrez la treburi exclusiv tehnice. Mi-am făcut de lucru la consolă, am revăzut planurile de zbor, am verificat ultima înregistrare de la Licurici. Privind spaţiograma mi-am amintit de harta schiţată după regresie.

          „Grig, mi-ai rămas dator cu ceva.”

          „Ha? Eu, dator? Cu ce?”

          „Harta!”

          „Care hartă?”

          „Ştii tu…”

          „A, harta! Păi nu am reuşit mare lucru. Îmi lipseşte o variabilă.”

          „?”

          „Ora”

          „Încearcă miezul zilei, 12”

          „Am încercat.”

          „Şi?”

          „Undeva prin Siberia…”

          „Asta puteam să-ţi spun şi eu că era al dracului de frig. Perioada?”

          „Cam pe la începutul sec. XX, 1900 – 1910, cam aşa.”

          „S-a întâmplat ceva deosebit atunci?”

          „Habar n-am… nu eram născut încă ;)

          „Lasă glumele. Afli, da?”

          „Bine, bine, dar după ce termin aici. Pa. Spor să ai!”

          „Şi tu! Pa!”

         

          ***

         

          Mesajul căpitanului m-a luat prin suprindere.

          „Îl iei pe Ivan şi veniţi la mine.”

          Când am ajuns în infirmerie, Ivan făcea calcule complicate încercând să afle ce medicament era mai potrivit şi în ce cantitate să folosească. Deloc surprins să mă vadă, mă urmă în tăcere.

          – Cum e, copii? V-aţi mai gândit?

          L-am băgat pe Ivan la înaintare, în fond de el depindea siguranţa experimentului.

          – Eu am găsit sedativul potrivit, acum calculam cantităţile.

          – Laura?

          – Eu sunt pregătită pentru orice, oricând.

          – Dacă aşa stau lucrurile, uitaţi cum facem! Grig are să vă instaleze senzori suplimentari în infirmerie. Nico va fi pe post de observator, poate va fi nevoie de el. Ivan, o instruieşti serios pe Irina să te poată ajuta în caz de urgenţă. Pe la ora 18 puteţi începe. Bun aşa?

          Îmi venea să chiui de bucurie.

          – Minunat, am izbucnit plină de elan.

         

          ***

         

          Am suportat cu stoicism fiecare senzor aplicat, fiecare ciupitură şi înţepătură. Priveam cu interes tot ce se întâmpla în jurul meu şi savuram fiecare clipă a pregătirilor.

          Acţiunea era mediul în care mă simţeam cel mai bine şi acum eram în mijlocul ei. Nu conta că Ivan mă sâcâia la fiecare pas cu întrebări de genul: „eşti bine?”, „ai simţit asta?”, „ce vezi acum?” sau „ce simţi acum?”. Răspundeam cu voioşie la toate întrebările şi ofeream cu bucurie fiecare părticică ce urma să fie acoperită de senzori sau ciupită de seringă.

          Doctorul se minuna de fiecare dată şi mă lăuda exagerat ca pe un copil prea cuminte.

          Mă simţeam ca înaintea unei călătorii importante.

          – Suntem gata? – întrebă Ivan pe Irina.

          – Stai să vină Nico.

          – Iiiii, pe unde umblă?

          – Ei, s-a dus şi el ca omu’… o fi având emoţii. Uite-l!

          – Bun, începem – spuse cu hotărâre Ivan.

          Se apropie de mine şi mă avertiză:

          –  Să ştii că pişcă!

          – Nu contează, i-am răspuns veselă şi i-am întins braţul.

          Nu mă puteam mişca prea mult, toată partea de sus a corpului îmi era acoperită de panglici, curele şi senzori.

          Se opri pentru o secundă, mă privi în ochi, se aplecă spre mine sub pretext că verifică un senzor de pe frunte şi îmi spuse în şoaptă:

          – Să ai grijă de tine şi să mi te întorci întreagă!

          Nici nu am mai simţit pişcătura serului. Un val de căldură mi-a cuprins corpul şi din jurul meu a dispărut tot.

         

          ***

         

          Păşeam uşor pe podeaua albă. Eram în seră. Nu auzeam nimic, nici măcar un zumzet. Am privit intrigată în jur încercând să dau de bondarii Irinei. Nu pricepeam nimic, sera era luminată complet, deci ar fi trebuit să fie plină de orătănii. După câţiva paşi am înţeles. Micuţele zburătoare erau încremenite în aer. Am atins una din ele, părea suspendată cu un fir invizibil. Până şi aerul părea încremenit… nici măcar o adiere.

          Am înaintat printre rândurile de lădiţe umplute cu granule translucide spre bazinul din mijloc. Un abur violet începu să prindă contur la numai câţiva centimetri de luciul apei. Mi-am continuat drumul fără teamă. Fiinţa părea să se joace creând boabe mari de rouă cristalină în căuşul petalelor de lotus. Abia când am ajuns lângă bazin s-a ridicat brusc şi s-a apropiat de mine plutind.

          Am încercat să-i vorbesc. Articulam cuvintele, însă nu se auzea nimic, nici măcar un sunet.

          Am întins încet mâna, cu palma în sus. Voiam să-i arăt că nu intenţionez să o rănesc. S-a strâns într-o sferă densă şi s-a cuibărit în palma mea. Am cuprins mai bine suprafaţa irizată a sferei. Mă aşteptam să fie rece, dar în palmă simţeam o căldură ce pulsa, întocmai ca într-un trup viu, de parcă ţineam în palmă un pui pufos. S-a foit de câteva ori de parcă se alinta după care s-a desprins şi, levitând deasupra mâinii, şi-a reluat jocul făcând să-mi crească picături în căuşul palmei. Nu a zăbovit prea mult. S-a apropiat brusc de faţa mea după care s-a făcut nevăzut.

          Pare un copil. Mă întreb unde or fi părinţii.

          Mi-am plimbat privirea peste vârfurile înspicate al porumbului, am inspectat vrejii de fasole, mi-am trecut mâna peste tufele de cimbru. Nici urmă de alte creaturi. Am decis să aştept. Mi-am găsit un loc bun lângă două ghivece cu salvie.

          Nu mă mişc de aici până nu vă văd pe toţi!

          Simţeam încă în palmă căldura lăsată de micuţ.

          Un prunc aşa drăgălaş trebuie să aibă nişte părinţi pe măsură.

          Am desprins din aerul încremenit un bondar cu burta de catifea şi i-am admirat aripile transparente. O forţă nevăzută mi-a smuls din mână insecta şi a pus-o la loc.

          Aşa deci!

          Am întins mâna să iau alt bondar. Mâna s-a oprit înainte de a ajunge la el ca şi cum aş fi atins un zid invizibil.

          Aşadar sunteţi aici… De ce nu vă arătaţi? Vreau să vorbesc cu voi!

          Am împins mâna în faţă. De data asta aerul nu a opus nicio rezistenţă. M-am ridicat. Se pare că efortul a fost prea mare şi m-am descumpănit.

          Nici chiar aşa!

          Nu reuşeam nicicum să mă redresez. Podeaua mi-a fugit de sub picioare şi totul s-a întunecat.

         

          ***

         

          – Pulsul?

          – 110.

          – Acum e bine.

          Am deschis ochii clipind des. Pe limbă simţeam un gust nesuferit ca de cocleală.

          – Ai făcut ochi? Ne-ai speriat un pic.

          Vocea forţat veselă a Irinei ascundea îngrijorare. Am ridicat mâna spre frunte. Un cerc dureros îmi strângea capul.

          – Senzori nenorociţi! – am bâiguit printre dinţi.

          Cu o mişcare abilă, Ivan îmi prinse mâna şi mă domoli cu blândeţe:

          – Şezi binişor. Nu-i de la senzori. Îţi trece repede. Închide ochii.

          Am oftat din rărunchi şi am închis ochii. Înainte de a adormi l-am auzit pe doctor şoptind:

          – Copii, gata distracţia pe azi. Mulţumesc de ajutor. Mergeţi la treburile voastre. Să o lăsăm să doarmă.

         

          ***

         

          M-am trezit în mijlocul nopţii. O sete cumplită îmi ardea gâtlejul. Am privit în jur încercând să ghicesc unde mă aflu. În lumina slabă a unei lămpii am zărit câteva instrumente medicale pe masa de lângă mine.

          Infirmeria!

          Mi-am pipăit fruntea. Durerea dispăruse. Senzorii erau încă acolo. M-am ridicat încetişor cu gând să caut apă. Când am ridicat privirea, Ivan era în faţa mea cu un pahar mare în mână.

          – Încetişor. Aşa-s sedativele astea, dau arşiţă mare.

          M-am strâmbat la amintirea cumplitului gust coclit.

          – Te mai doare capul?

          Am negat scuturând din cap.

          – Te doare ceva?

          I-am răspuns în acelaşi fel.

          – Ai ameţeli?

          Am învârtit capul fără să scot o vorbă.

          – Dar limbă, ai? – mă întrebă pe un ton uşor enervat.

          Am ridicat din sprânceană şi l-am privit cu un singur ochi.

          – Da. E plină de amăreală.

          – Deh, ţi-am zis eu să nu mai bei…

          Am izbucnit amândoi în râs.

          M-a lăsat să-mi beau pe îndetele apa după care m-a luat la chestionat. I-am povestit tot ce am văzut şi ce am simţit. Am speculat pe marginea fiecărui detaliu. Am întors povestea pe toate părţile şi după mai bine de un ceas nu am ajuns la nicio concluzie, aşa că am decis că e cazul să ne odihnim. Nu m-a lăsat să plec din infirmerie pe motiv că trebuie să fiu sub observaţie până dimineaţă.

         

          ***

         

          Literele se amestecau pe pagină. Femeia simţea un nod în gât. Lăsă cartea din mâna trudită şi fără să facă zgomot se ridică din aşternut. Privi o clipă chipul liniştit al soţului adormit.

          Măcar tu să te odihneşti…

          Se strecură încetişor afară din casă şi se opri în pridvor. Privi vreme îndelungată bolta înstelată de parcă voia să găsească ceva.

          Pe unde-mi umbli tu, copilă?

          Duse mâna spre piept şi făcu un efort să scape de nodul ce-i îngreuna respiraţia. De câteva zile o presimţire neagră îi apăsa sufletul.

          Doamne, ai grijă de ea! Fii blând cu ea! Ai milă de o mamă chinuită ce vrea să-şi vadă copilul iar acasă! Păzeşte-o Doamne!

          Rămase ceasuri bune cu ochii aţintiţi spre cer, tresărind la fiecare licărire.

         

          ***

         

          – Neaţa, Bădie!

          – Neaţa, Lăurice! Dar ce faci tu la ora asta pe aici?

          – Uite m-am trezit cu foame dis-de-dimineaţă.

          – Ăsta-i semn bun! Dar la aşa foame îi dai numai atât? – arătă spre paharul în care aruncasem câteva linguriţe de lapte praf şi un pic de apă caldă.

          – Pentru mine-i destul!

          – Am auzit că aţi avut aventuri aseară…

          – Ei, nu am descoperit mare lucru, măcar e un început. Cred că am reuşit să iau legătura cu o fiinţă mai tânără… sau aşa ceva… Părea să se joace… ştii tu, ca un copil. La următoarea rundă sunt sigură că voi reuşi să vorbesc cu ei.

          – Eu nu cred că Vanea e prea dornic să repetaţi figura.

          – De ce nu?

          – Ştie el mai bine… şi cred că are dreptate.

          – Auzi, Bădie… de când te-ai făcut tu aşa un cârcotaş?

          Mă privi cu ochi obosiţi şi sorbi din ceaşcă.

          – Poate-i fi tu bun pilot, dar nu ştii a cerceta sufletul omului.

          Am înghiţit găluşca şi cu obrajii arzând mi-am băut în tăcere laptele.

         

          ***

         

          Cartul de după-amiază se anunţa plictisitor. Mi-am făcut ca de obicei rondul, am zăbovit ceva mai mult asupra serei – mulţimea de senzori cerea mai multă atenţie. Era linişte şi pace. Am apropiat camera de suprafaţa bazinului circular. Nimic suspect. Am notat totul în jurnal şi m-am ridicat din fotoliu.

          Bădia a avut dreptate. Ivan a refuzat categoric un nou experiment. A bâiguit ceva despre efectele secundare ale medicamentelor şi i-a spus căpitanului că nu are nici un sens să continuăm aşa. Îmi venea să-l strâng de gât. Eram atât de aproape… atât de aproape…

          Fricosule…

          Cuprinsă de furie am măsurat puntea cu paşi mari. M-am oprit în faţa hubloului cel mare şi am privit afară. Beznă şi stele. Am atins sticla. Era călduţă.

          Unde sunteţi? De ce vă ascundeţi? Eraţi dornice de întâlnire şi acum nu vreţi să vorbiţi cu mine…

          Un avertisment sonor m-a anunţat că am un mesaj.

          „Totul în ordine?”

          Era Grig.

          „Da, tot corect. De ce întrebi? Mă spionezi cumva?”

          „Poruncă de la stăpânire… am pus pelicule senzoriale pe fiecare hublou.”

          „Aşa, şi?”

          „Hai, nu fi uricioasă… am primit atenţionare când ai atins hubloul şi am crezut că s-a întâmplat ceva.”

          „Dacă tot te-ai ostenit să mă necăjeşti, ia mă necăjeşte tu şi cu informaţiile despre harta mea. Ai avut timp de ea?”

          „Cum să nu! Tunguska-1908 îţi spune ceva?”

          „Ca să vezi… Da! Meteoritul care a explodat deasupra pădurii. La Academie ne spuneau că dacă nu exploda în aer ar fi ras jumătate din emisfera nordică.”

          „V-au spus şi de ce a explodat aşa de sus?”

          „Cică nu s-a reuşit găsirea unei explicaţii plauzibile.”

          „Îţi spun eu… Localnicii au văzut un soi de curcubeu ce a ţâşnit din pădure şi a cuprins meteoritul… Tare mi-i mie că vizitatorii noştri nu-s străini de acel eveniment. Au mai spus că, după aceea, o săptămână încheiată şi-au făcut de cap luminile nordului.”

          „Cu atâtea reziduuri în atmosferă nici nu-i de mirare. I-ai spus căpitanului?”

          „Da. S-a minunat şi atât.”

          „Mulţam!”

          „Să-ţi fie de bine şi poate… de folos. Gardă uşoară.”

          „Să fie!”

          Sătulă de atâtea mistere, mi-am deschis readerul şi m-am aşternut pe citit.

         

          ***

         

          Semnalul sonor zvâcnea insistent. Pe ecran au izvorât imagini de la senzorii instalaţi de Grig în seră. Am multiplicat semnalul la toate consolele de pe navă şi am declaşat alarma. Fără să stau pe gânduri am cuplat protecţia specială pe uşa punţii de comandă şi am pornit în fugă spre seră.

          Am ajuns prima. Plantele se zbăteau de parcă erau cuprinse de spaimă. Am aprins toate luminile. În jurul meu mii de flori îşi desfăceau şi îşi închideau petalele, frunzele se mişcau haotic şi tulpinile unduiau fără noimă.

          De ce v-aţi speriat? Ce este?

          Am simţit un curent de aer rece ca gheaţa venind de la nivelul următor.

          Depresurizare!?!

          Am smuls de pe peretele de la intrare o mască de oxigen şi am urcat. Faţă de iureşul de jos, aici totul era nemişcat. Presiunea aerului – normală.

          Ce naiba?

          Am coborât. Între timp au ajuns şi ceilalţi. Se uitau cu ochi mari la plantele fremătânde. Am înaintat spre centrul serei. Un vârtej ameninţător ridica apa din bazin şi o împrăştia în toate părţile.

          Ceva le-a supărat, dar ce?

          Mi-am adunat tot curajul şi am întins mâna spre vârtej. S-a oprit brusc lăsând apa să cadă dintrodată.

          – Calm! Aşa, fii cuminte! Nu ai de ce te teme! Sunt aici! Gata, gata!

          – Laura, nu te apropia prea mult, îmi strigă gâtuit Irina.

          – Gata, fii cuminte… Linişteşte-te…

          Toată forfota din seră se potoli. Doar o tufă de salvie se mai scutura nervos.

          – A trecut, vezi? Nu-i nici un pericol, încercam îmbunez creatura pe un ton liniştitor.

          O formă acoperită cu polen de toate culorile se ridică din ghiveci. Pluti câteva secunde şi veni direct spre mine. Cu gândul la mica sferă ce mi se odihnise în palmă, l-am dojenit cu glas domol:

          – Uită-te la tine, te-ai mozolit tot…

          A plonjat în bazin împroşcând cu stropi podeaua din jur. Când a ieşit era îmbrăcat într-o pulbere fină ca de sidef.

          – Aşa, uite ce fercheş eşti acum! Îmi place!

          În spatele meu s-a iscat o rumoare.

          Acum v-aţi găsit!

          M-am întors să văd ce se petrece. Am apucat să văd obrazul pătrat al lui Severin şi un flash luminos desprins din arma pe care o ţinea în mână. Am calculat rapid în minte…

          Vrea să ucidă creatura!

          Din instinct m-am aruncat în calea razei… Am văzut chipurile îngrozite ale colegilor, pe Bădia lovindu-l cu sete pe soldat… Arsura mi-a cuprins pieptul sufocându-mă… Am simţit podeaua dizolvându-se sub picioare… Pluteam în întuneric…

          Glasul lui Ivan se auzea de departe:

          – Laura, să nu mori, auzi? Să nu… Deschide ochii! Mă auzi?

          Vedeam doar o umbră deasupra mea.

          – Să nu plângi, i-am şoptit.

         

          ***

         

          Pluteam de ore întregi fără ţintă, în întuneric, când o pace bizară s-a lăsat peste sufletul meu. În sfârşit îmi găsisem direcţia. Acum, busola mea indica cu precizie calea ce aveam de urmat.

          Nici urmă de frică.

          Totul era clar. Îmi vedeam oglinda sufletului ca pe un lac de munte. Ape limpezi în care se reflectă munţii din jur şi cerul fără nori. Nici un val, nici o undă care să tulbure suprafaţa nemişcată.

          Sunt aici!

          Deasupra apei, fără a-i atinge luciul, căpăta formă una din creaturi. Părea să fie doar un nor la suprafaţa apei. Am stat o vreme tăcute, studiindu-ne reciproc.

          Arată-ţi chipul!

          Din vălurile unduitoare se contură un chip ca de femeie.

          Adevăratul chip!

          Ceaţa se destrămă. Nici o adiere, nici un sunet. Nici o imagine nu tulbura peisajul.

          Ăsta-i adevăratul tău chip?

          DA!

          Răspunsul veni direct în creier. Nu cred să fi auzit ceva. Creierul a reacţionat ca şi cum răspunsul era deja acolo.

          Cine eşti?

          O pasăre săgetă cerul.

          Nu poţi fi doar o pasăre. Ce eşti?

          Din senin luciul apei începu să se vălurească. Undele concentrice să răspândeau pe toată suprafaţa.

          Eşti spirit?

          Împinse de o forţă nevăzută, undele deveniră valuri şi loveau cu furie malurile.

          Eşti energie?

          Apele rămaseră încremenite. Stropi limpezi încununau valurile ce îngheţaseră păstrându-şi fluiditatea.

          Nu înţeleg, arată-mi mai mult!

          Plutind deasupra apelor, o sămânţă plesni lăsând lăstarul să se înalţe spre lumină.

          Mai mult!

          În vârful lăstarului, o floare îşi deschise petalele.

          Mai mult!

          Un fluture zbură dintre petale şi se înălţă în văzduh.

          Ce vrei să spui?

          Un prunc chicoti gingaş.

          O clipă cât o veşnicie. O veşnicie cât o clipă. Timpul îşi pierdu sensul.

          Gândeam febril, ca în faţa unui sfinx din poveşti. Părea o cimilitură:

          Ce forţă face sămânţa să încolţească, floarea să înflorească, fluturele să zboare şi pruncul să… râdă?

          O veşnicie cât o clipă. O clipă cât o veşnicie.

          V I A Ţ A!

          Un curcubeu unduitor se revărsă peste oglinda sufletului meu şi timpul se urni din loc.

 

SFÂRȘIT

          

Luminița Dobrea

Luminița Dobrea

Este născută în 21 aprilie 1971 și lucrează ca freelancer în domeniul serviciilor IT.

More Posts