GSF42 banner 610

          ― Apăi numa-ncolo pe deal să nu vă prinză-nserarea, că…

          Bătrânul poate continuase, dar nu-l mai auzise nimeni. Făcuse stânga-mprejur şi ieşise pe poarta legată cu sârmă. Doar băieţelul care se dăduse doi paşi în spate, parcă desluşise ceva cu „pierzanie”, dar se gândise la pierdere; nu trebuia să plece cu jucării pe deal, că pe acolo le-ar putea rătăci. Se ferise din calea săteanului ascunzându-şi ciotul mânuţei stângi în mâneca suflecată a cămăşii. Mai avea de aşteptat până la primirea noii proteze; se plictisise să răspundă la întrebări şi să evite priviri curioase. Bunica îi spusese: „Aşa te-a trimis Doamne-Doamne! De bună seamă, dacă ţi-a luat o mânuţă, ţi-a pregătit alte daruri.”

          ― Victore, ajută-ne şi tu, măcar cu jucăriile lu’ sor-ta!

          Tatăl aşezase fetiţa pe prispa de lemn. Căra din portbagaj valize, genţi, sacoşe… Victor nu prea înţelegea ce rost avea încă o casă, fie ea doar de vacanţă. Pentru el, vacanţa era la bunici. De preferat – singur.

          Se îndreptă alene spre bancheta din spate; luă, cu singura mână, geanta burduşită de păpuşi şi jucării de pluş. O târî prin iarbă până la treptele casei, dincolo de care se auzea zdrăngănit de vase. Mama amenaja bucătăria.

          ― Vezi poate are maică-ta nevoie de ajutor!

          Intră în bucătăria scundă, cu podină de lemn. Mama se descurca singură. Din prag, Victor şopti numai pentru urechile ei:

          ― Mă duc şi eu prin grădină…

          Răspunsul veni aproape răstit, pe un ton mai înalt decât şi-ar fi dorit:

          ― Du-te, da’ să nu stai mult!

          ― Unde se duce, dragă? Cum de-l laşi? Crezi că mă descurc singur cu toate astea?!

          Mama ridică umerii a neputinţă şi dispăru în cămară. Înainte de a primi noi ordine de la tatăl său vitreg, Victor începu să alerge spre grădina din spatele casei. Ajungeau până la el ecouri ale strigătelor: „te descurci tu, are doar zece ani…”, „iar îi ţii partea, o s-ajungă un tolomac…”, „vezi că plânge fata…”, „tot eu să mă duc?!” Băiatul se îndepărtase, dar ştia că tatăl împăcase mica răsfăţată.

          Nu-şi găsea rostul în familia aceea. El nu avea tată. Bărbatul cu care se căsătorise mama era tatăl Alexei şi atât. Uneori simţea că-l urăşte de moarte. Alteori dezlegau cuvinte încrucişate sau citeau benzi desenate, amuzându-se copios. Din ce în ce mai rar. Bunicii aveau poze cu el, de când era mic. Apăreau bătrânii, mama, câteva rude, însă niciun bărbat despre care să afle că-i era tată. Odată întrebase de el şi primise un răspuns evaziv. Bunicul spusese ceva urât de mama lui, iar bunica îi aruncase o uitătură aprigă.

          În curte erau tufe de gura-leului și regina nopţii. Aşa le spunea acolo unde crescuse. Se întinse printre tulpinile uscate, pe pământul pietros. Miroseau a ars frunzele lunguieţe, uscate. Victor hotărî că, într-un fel, cu puterea gândului, purta cu el oriunde s-ar fi dus, un petic din cealaltă grădină. Câteva furnici îi urcaseră pe spate şi îl gâdilau. Se ridică, decis să continue explorarea.

          Urmă o cărare pietruită şi descoperi gardul din nuiele împletite ce delimita curtea. Întoarse privirea spre casă. Se îndepărtase destul de mult. Se temea de cearta mamei ori de pedeapsa tatălui. Mai sus pe deal, dincolo de gard, un copac îşi întindea coroana perfect rotundă.

          Numai puţin, până acolo, că nu-i departe…

          Alergă spre copac, căzu de câteva ori, se ridică și îmbrățișă trunchiul. Lipi obrazul de scoarța răcoroasă. De acolo se vedeau căsuța, curtea cu flori și câteva brazde de legume. Alexa se așezase pe iarbă; legăna un ursuleț. Părinții  o priveau de pe șezlonguri. Nu-i simțeau lipsa. Se întinse pe iarba răcoroasă, nu mai înaltă ca degetul lui mic.

          Ultimele raze de soare se strecurau printre ramuri. Nervurile tremurau în apusul călduț. Toate frunzele păreau să-i zâmbească. Le zâmbi înapoi, încercând să descifreze chipuri.

          *

          Copii chicotind, pași grăbiți prin iarba uscată. Victor deschise ochii. Soarele se ascunsese după pădurea de fagi. „Să nu vă prinză-nserarea” spusese bătrânul. Băiatul se ridică brusc, încercând să scape de visul cu copii.

          E al nostru, al nostru… Ba nu e, uită-te mai atent… Este, este… Hahahaaa…

          Vocile se auzeau în continuare în jurul lui. Victor își frecă apăsat ochii. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, iar lacrimile i se adunaseră în colțurile ochilor. Nu se putea ridica. Se simți împins înapoi, pe spate, apoi întors cu fața în iarbă. Niște mâini străine îl împingeau, îl apăsau, îi ridicau cămașa.

          Uite, uite, are aripă!… N-are, e doar un ciot!… Ce dacă?! E de-al nostru!

          Omoplatul drept îl durea și simțea nenumărate atingeri pe care nu le putea atribui nimănui. Victor  era singur sub coroana copacului de pe deal.

          Hai să ne convingem! Avem tot timpul să-l luăm… Haide!

          Băiatul fu întors, ridicat în picioare și prins de umeri de mâini nevăzute. În crepusculul portocaliu începu să distingă siluete. Copii de aceeași înălțime cu el, care-i semănau aidoma. Se retrase până se lipi de copac.

          ― Cine sunteți? Lăsați-mă-n pace!

          Chipurile îl priveau curioase. Aripi diafane le fluturau pe umeri.

          Sunt îngeri? Poate sunt în Rai!

          ― În Rai, da, da! În Raiul nostru! răspunse răutăcios un glas de băiețel din mulțimea ce-l înconjurase.

          ― Gata, să-l ducem! Ne-am convins!

          ― Stați, nu vă grăbiți, să ne arate aripa! se auzi o fetiță hotărâtă.

          Băiatul privea, pe rând, toate chipurile ce-i semănau.Se întreba, mirat, de unde veneau glasurile acelea diferite.

          ― Mișcă-ți aripa, să vadă…

          ― Care aripă? N-am…

          ― Ba are, ba are, e de-al nostru!

          O siluetă translucidă se desprinse din grupul înaripaților și îi mângâie omoplatul drept. Un curent slab de aer îl înfioră, iar Victor știu că el îl stârnise.

          ― Ei bine, are, dar tot nu-i de-al nostru! E doar pe jumate!

          ― Chiar așa, doar pe jumate, e fratele meu!

          Silueta care-i atinsese omoplatul se așezase între el și grupul înverșunat. Peste capetele lor zărea părinții care priveau spre copac făcându-i semne cu mâinile. Începu să scâncească:

          ― Lăsați-mă să plec, vă rog…

          ―Vrei să te întorci acolo? Îți pasă de ei?

          Poate nu de toți, dar îi păsa de mama, pentru momentele când erau singuri, de Alexa care îl îmbrățișa gângurind, de bunici și grădina cu zarzări.

          ― Dar el? Pentru el te-ai întoarce?

          Îi citeau gândurile, nu-i putea minți.

          ― Să-l luăm pe celălalt, se auzi vocea băiețelului hotărât.

          ― Vă rog…

          ― Ți-e milă de el?

          Da, îi era milă. Poate că fusese întotdeauna un băiat neascultător, iar tatăl vitreg nu făcuse altceva decât să-l educe. Poate nu știuse să-și aleagă metodele. Poate…

          ― Aiurea! N-ai nicio vină! Ești ca noi toți, m-ai convins! Ești Nedorit!

          ― Cum sunt?

          ― Cum ai auzit, Nedorit! Ca noi toți. Suntem suflete care-ar fi putut fi!

          ― Nu înțeleg! rosti grăbit Victor, cu ochii pe bărbatul care parcursese deja jumătate din drumul până la el.

          ― Spune-i tu varianta scurtă, pentru naivi!

          Silueta care i se așezase în față se întoarse spre el și îi zâmbi. Vocea fetiței începu să turuie:

          ― Tu știi cum apar copiii, nu-i așa?!

          ― Mmmda…

          Nu știa.

          ― Am înțeles! Să luăm povestea cu împăratul și împărăteasa care nu puteau avea copii și s-au dus la un vraci să le dea un leac. P-asta o știi?

          ― O știu, șopti, privind bărbatul care din mers își scotea cureaua pantalonilor.

          ― Ei bine, uneori, femeile alea nu sunt chiar împărătese, bărbații nu sunt chiar împărați… după ce iau leacul iar copilul începe să le crească în burtă, ele se duc la alt fel de vrăjitori și… îndepărtează copilul.

          ― Îl îndepărtează? întrebă, privind fix buzele care-i șopteau: „Nesimțitule! Să mă faci tu să urc pân-aici! Să vezi ce-o să-ți pățească pielea!”

          ― Adică îl omoară, dar sufletul lui n-are unde să meargă. N-are Rai, n-are Iad… Decât aici, în Raiul Nedorit.

          Victor își desprinse ochii de pe chipul înfuriat al tatălui.

          ― Sunt un Nedorit?

          ― Ești, într-un fel! Toate leacurile nu te-au putut omorî, doar ți-au dat un ciot de mână și unul de aripă.

          Asta încerca să spună bunicul, dar bunica l-a oprit…Mama nu m-a vrut așa ca pe Alexa… El nu mă vrea… Un ciot de aripă… Ce să fac cu el?

          ― Să vii alături de noi!

          ― Ce faceți aici?

          ― Furăm suflete!

          „Să nu vă prinză-nserarea”… De asta se temea bătrânul…

          ― Băi, tu-ți bați joc de mine și de mă-ta?! Treci acasă imediat!

          Bărbatul ridicase cureaua care șfichiuia aerul. Bucata de piele se îndreptă și începu să vibreze. Mâna ce-o ținea smulse întregul trup în sus, spre crengile înțesate de frunze. Neînțelegând ce i se întâmpla, ochii bărbatului ieșiseră din orbite, iar colțurile gurii tremurau. Trupurile translucide din jurul lui Victor căpătaseră înălțimea noului venit. Făcuseră un scut de umbre întunecate în fața băiatului. Victor se lăsă în genunchi și își acoperi fața cu palma dreaptă. Voia să creadă că e un vis.

          *

          Intrară amândoi pe ușă, ținându-se de mână.

          ― Ce face Alexa?

          ― Acum doarme. Unde-ați fost?

          Glasul mamei tremura.

          ― Victor a găsit un copac pe deal și am pierdut vremea pe-acolo. De ce?

          ― Așa… mi s-a părut c-ați întârziat, nu vă mai vedeam… În fine… Victor, mergi la baie, vin imediat să te ajut să te speli.

          ― Nu, mama, cred că mă descurc singur!

          ― Ți-am dus un pahar cu lapte și o felie de cozonac în cameră. Mai vrei ceva?

          ― Nu, mama, mulțumesc!

          *

          Laptele se răcise, iar cozonacul începea să se usuce. În oglinda de pe ușa șifonierului, Victor încerca să-și vadă omoplatul drept. Din poziția aceea, osul ieșit în afară putea aduce cu un ciot de aripă. Dacă își îndrepta spatele asemănarea se pierdea. Se gândi la fetița care-l mângâiase pe spate, numindu-l frate. Își închipui că avea aripi și că voia să le întindă, să fie admirate. Privi cu teamă în oglindă. În spatele lui tremurau umbre, iar noaptea adia rece.

          Fereastra camerei dădea spre deal. Frunzele copacului foșneau alene sub razele lunii argintii. Îi șopteau, îl chemau. Victor se așeză pe pervaz, cu ochii ațintiți pe crengile ce dansau la jumătatea nopții.

          *

          Urca hotărât dealul. Era așteptat dincolo de el. Nu știa de cine. Nu avea importanță, să treacă dincolo de culme era singurul lui scop. Începuse să plouă. Pantofii i se afundau în pământul moale.Pierdu unul din ei. Îl descălță și pe celălalt. Hainele i se îmbibaseră de apă și atârnau grele. Trase peste cap tricoul; îl aruncă în spate. Ateriză pe iarba arsă de soare. Acolo nu ploua. Norul se descărca doar asupra lui, îl însoțea, îngreunându-i drumul.

          Se lăsă să cadă în patru labe și încercă să înainteze astfel. Noroiul gros îi pătrundea printre degete, se lipea de pantaloni, le intra în manșetele răsfrânte. Se ridică. Întinse palmele în față, să i le spele ploaia. Șuvoaiele sângerii  îl frigeau. Strigă cât putu de tare. Tunete îi acopereau glasul. Degetele pline de bășici încercau să desprindă cureaua. Câteva fâșii de piele rămaseră lipite de cataramă. Scoase limba metalică din cadrul dreptunghiular și trase, însă o cusătură mai veche se înțepeni în metalul fierbinte. Renunță, urlând.

          Blestemat mic! Numai tu mi-ai rupt cureaua, de-a trebuit s-o cos! Blestemat!

          Trăsnetul lovi în fața bărbatului. Pământul sfârâia. Păși printre cercurile concentrice de iarbă arsă. Sub copacul în jurul căruia bărbatul alerga disperat se strânsese o armată de umbre înaripate. Prin vuietul furtunii auzea râs de copii în recreația mare, de învingători la „hoții și vardiștii”.

          *

          Ieși încet din cameră, neștiind cât era ceasul. Străbătu grăbit holul întunecos și rece. În curte, mama spăla ceva într-un lighean vechi, găsit probabil în casa de vacanță. Alexa urmărea, stând în patru labe, un fluture așezat pe tufa de hortensii.

          ― Ce faci, Victor, te-ai trezit? Ți-e foame?

          ― Nu…

          Cozonacul și laptele rămăseseră neatinse. După ce se privise în oglindă stătuse pe pervaz, cu ochii la copacul din deal. Nu-și amintea cum ajunsese în pat. Dormise somn lung, odihnitor, fără vise.

          ― Unde e… ?

          ― Tata? E în dormitor, nu se simte prea bine. Stai tu cu Alexa cât pregătesc prânzul?

          ― Da, mama, stau.

          Femeia întinse pe sârmă pantalonii și tricoul tatălui. Oricât se străduise nu reușise să îndepărteze urmele de noroi și iarbă. Lângă pompă Victor văzu pantofii. Murdari.

          *

          Au mâncat toți trei supă de găină și friptură cu usturoi, sub șopron. Victor, mama și Alexa. Tata nu se simțea bine, spunea mama. Probabil că-l obosise drumul. Probabil. Ea avea cearcăne vineții cât jumătate din obraji. Mesteca încet, străduindu-se să înghită.

          După masă, Victor ceru voie să meargă prin grădină. Se strecură sub tufele de gura leului și rupse o floare pe care o apăsa între degetul mare și cel arătător, forțând leul să deschidă gura.

          Pe poteca pietruită ajunse la gardul de nuiele, apoi dincolo de el. Iarba uscată foșnea sub pași.

          Deci n-a plouat azi-noapte! De unde avea noroi pe haine? Ce înseamnă „nu se simte bine”?

          Îmbrățișă copacul, lipindu-și fața de lemnul uscat. El n-avea nevoie de casa de vacanță. Avea nevoie de trunchi.

          ― Și de noi! Și de noi!

          Nu-și explica de unde se strânsese grupul ce-l înconjurase. Părea că se privește în zeci de oglinzi.

          ― Trebuie să știu cine sunteți, ce vreți…

          ― Trebuie să știe! Să știe!

          Câțiva se prinseseră de mâini și dansau. Chicoteau, iar Victor nu se putu abține să zâmbească.

          ― Zâmbește, zâmbește, ești copil!

          Copil era la bunici, acasă era un om mare.

          ― Spune, spune, ți-e milă de el?

          ― Da, e…

          ― Cine e? Purtătorul curelei?

          ― Ori cel ce te încuie în cameră când pleacă în parc cu sora ta?

          ― Ori cel ce închide telefonul când te sună bunica?

          ― Cel care te-a învinețit când ai pierdut mingea Alexei?

          ― E…

          ― E al nostru, am zis!

          ― Am zis! Am zis!

          ― Cum adică?

          ― Spune-i tu, că te pricepi mai bine!

          Purtătoarea vocii de fetiță se desprinse de grup și îl luă de mână.

          ― Cei nedoriți vor rămâne veșnic nedoriți. Când Creatorul are misiunea dificilă de a da suflet unui trup de păcătos, alege unul dintre noi. Numai că am învățat cum putem rămâne împreună: furăm suflete și înlocuim pe unul de-al nostru. Am fost lăsați în copacul ăsta izolat. Oamenii de aici se feresc să ne întâlnească noaptea, dar îi atragem noi cumva.

          ― Și eu?!

          ― Tu ești pe jumătate de-al nostru, nu te putem lua, dar el…

          ― Nu, vă rog…

          ― E prea târziu! L-am legat!

          ― Legat?!

          ― N-ai cum să înțelegi, dar… va fi bine!

          *

          Ninsese toată noaptea, iar el trebuia să îndepărteze zăpada, să facă o cărare până la mașină și să plece. Coada lopeții ieșea din limba lată de plastic; bărbatul se apleca s-o înfigă la loc la fiecare doi pași. Vântul sufla din toate părțile, era în mijlocul unei avalanșe. Se întoarse. În spate nu se mai vedea casa. Era prizonier într-un troian ce creștea de la o clipă la alta. I se deschidea un drum prin zăpada afânată și nu avea decât să-l urmeze. Mergea orbește, fulgii deși îi intrau în ochi, în gură. Lovi cu fruntea un corp dur. Își acoperi fața cu mîinile și deschise ochii. Era în fața copacului de pe deal. Când parcursese tot drumul acela? Îl dureau picioarele; pierduse noțiunea timpului, probabil rătăcise prin viscol cu orele.

          Nu-și mai simțea vârfurile degetelor. Degeraseră? Încercă să le miște. Nu reușea. Împingea, cu podul palmelor, peretele de nea troienită. Avea duritatea și răceala marmurei. Se strângea în jurul lui împingându-l spre trunchiul ce începuse să vibreze. În scoarță distingea fețe de copii. Ochii lui Victor îi urmăreau disperarea. Oasele trosneau sub presiunea carcerei albe.

          *

          Victor petrecu încă o zi supraveghindu-și sora. Mama ieșea din când în când din dormitorul tatălui și le arunca priviri grăbite în timp ce vorbea la telefonul mobil.  Când le-a fost foame și-au făcut sandvișuri. Cocoțată în genunchi pe scaun, Alexa ținuse feliile de pâine pe care fratele ei plimba cuțitul cu unt și lingurița cu dulceață.

          Spre seară, mama li s-a alăturat. Tatălui îi scăzuse febra. Avea nevoie de un medic. Trebuiau să se întoarcă în oraș.

          *

          N-a dormit deloc în ultima noapte din casa de vacanță. A stat pe pervaz urmărind jocul frunzelor. Și-a împletit propriile gânduri cu altele, care nu-i aparțineau.

          A ajutat la împachetatul pe fugă al bagajelor și a văzut cu coada ochiului bărbatul cu pas șovăielnic, susținut de mama lui până la bancheta din față a mașinii. Pe drum, îi urmărea în oglinda retrovizoare. Mama conducea cu mâinile încleștate pe volan. Bărbatul din dreapta ținea ochii mai mult închiși. Îi deschidea rareori, privea pierdut în jur, apoi cădea într-o toropeală stranie. Parcă uita să respire. Slăbise, pielea îngălbenită a obrazului se umpluse de șanțuri adânci. Ca scoarța unui copac.

          Au coborât în fața casei bunicilor. Bătrânul a luat-o în brațe pe Alexa și au intrat în curte. Bunica și-a îmbrățișat fiica și au schimbat câteva cuvinte peste capul lui Victor. Mama plângea.

          Băiatul nu și-a mai revăzut tatăl vitreg. Gândurile străine îi spuneau că primise aripi negre, numai bune de purtat un suflet de păcătos.

          

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook