Puterea corupe și ticăloșește. Fiind suficientă prin sine și ca scop și ca mijloc, nu are nevoie de nicio altă manifestare a vanității umane pentru a scoate tot ce e mai urât și mai putred din sufletul omului la lumină și a-l transforma pe acesta în sclavul său. Sub imperiul ei, individul își pierde și ultima fărâmă de compasiune, devine capabil de orice monstruozitate, abandonează rațiunea și luciditatea și devine unealta sa, acționând în cele mai atroce moduri fără nicio justificare, alta decât teama obsedantă de a o pierde. Avantajele materiale, inerente statutului privilegiat al celor care dețin puterea, deși ar putea păcăli o privire mai superficială, nu constituie nici pe departe motivația reală a râvnei cu care cei de sus luptă pentru a se menține acolo, iar cei de cu o treaptă mai jos să-i uzurpeze. Nu, nu este nevoie de niciun alt stimulent, nu trebuie nicio altă recompensă, simpla deținere a puterii și posibilitatea folosirii acesteia pentru a impune altora diverse lucruri sunt suficiente. Fascinația ei este ultimul și cel mai puternic dintre viciile umane. Și el nu se va stârpi niciodată. Pentru că nu va fi niciodată acceptat drept ceea ce este. Mecanismul luptei pentru câștigarea și mai ales menținerea puterii se autoîntreține, mereu mai complex, mereu mai feroce.

          Analizând această luptă în cel mai mărunt detaliu, operele lui George Orwell „O mie nouă sute optzeci și patru” și respectiv „Ferma Animalelor” ne propun două perspective doar aparent diferite. Dacă în „Ferma Animalelor” comportamentul specific uman determinat de beția puterii este pus pe seama suratelor din regnul animal, alegerea porcilor nefiind deloc întâmplătoare, în cazul romanului 1984 autorul renunță la orice perdea și îl arată fățiș cu degetul acolo unde este de fapt, adânc înrădăcinat în sufletele oamenilor. Însă diferențele nu merg mult mai departe de atât. Să aruncăm, rapid, câte un ochi în lumile celor două opere.

          Vom găsi în ambele cazuri lumi post-revoluționare, în care nivelul actual de trai, într-un continuu declin, este obsesiv comparat cu cel de dinaintea revoluției, despre care, însă, nimeni nu pare să mai știe mare lucru. Societatea luată în vizor, fie că ne referim la ferma Animalelor (fostă „Conacul”), sau la imperiul „Oceania”, are doi vecini cu care se află alternativ în relații de amiciție sau conflict. Starea de război permanent domină ambele cadre, amenințarea așteptând într-o stare de latență momentul propice, pentru a provoca dezastrul. Iar când acesta vine, este exploziv.

          Fiecare dintre cele două forme de guvernare își are conducătorul suprem, prin definiție iubit, respectat, venerat, cultivat prin sloganuri de genul „Napoleon are întotdeauna dreptate!”, iar la polul opus trădătorul, ținta denunțului public, al urii și groazei. Deși atât porcul Snowball cât și Goldstein sunt personaje proeminente ale revoluției, puterea fantastică a gloatei din care este compusă societatea de a uita și de a fi manipulată este atât de mare încât poate altera la comandă trecutul și a atribui personajelor blamate cele mai oribile fapte, cu puterea adevărului incontestabil. Cultivând uitarea și de acceptarea tacită a adevărului fabricat, impus cu forța, guvernul porcilor și respectiv Partidul Interior poate lua orice decizie, oricând, iar ca sprijin găsim în amândouă cazurile o forță modificatoare a trecutului pentru a le susține. Dacă în cazul fermei Animalelor singura istorie inscripționată este setul de șapte legi pictate pe hambar, mereu la îndemâna porcilor pentru a le schimba și a pretinde că așa au fost dintotdeauna, în cazul Oceaniei găsim la lucru un adevărat aparat, materializat printr-o armată de oameni care lucrează în cadrul „Ministerului Adevărului” și care nu are altă sarcină decât permanenta adaptare a scrierilor trecute, fie că este vorba de anunțuri, ziare sau cărți, la necesitățile prezentului. „Dacă acum Oceania se află în război cu Eurasia, atunci Oceania a fost dintotdeauna în război cu Eurasia”.

          Cum poate funcționa așa ceva? Într-un singur mod: bazându-se pe minți alienate. În societatea animalelor acestea sunt postulate ca atare, unele animale fiind pur și simplu etichetate ca fiind proaste, incapabile de inteligență și învățătură, facilitând astfel misiunea manipulatoare a porcilor, animalele cele mai inteligente. Este de ajuns să li se repete oilor de câteva ori un slogan, pentru ca acestea să-l zbiere la unison, ca un megafon, dându-i prin numărul lor legitimitatea adevărului. În societatea Oceaniei însă, lucrurile stau ceva mai complicat. Partidul Interior duce o permanentă luptă cu creierele oamenilor, încercând să le subjuge, să le îngrădească. Orice deviație se materializează automat în ceea ce se numește „crimă-gând” și este pedepsită numaidecât de către „Ministerul Iubirii”. Căci da, gândul este cel care poate păcătui cel mai mult. Animalele își auto-denunță crime ilogice, imposibil de realizat și pe care guvernul știe că nu le-au făcut și sunt executate cu cruzime, la fel cum oamenilor Oceaniei le sunt smulse sub cele mai cumplite torturi declarații prin excelență fanteziste, doar pentru păcatul de a fi gândit, de a fi conștientizat inconsecvența guvernării.

          Degradării continue a condiției și nivelului de trai a celor mulți i se opune luxul și opulența clasei conducătoare. Este un stereotip vechi și supra-uzitat, însă deloc neadevărat. Noutatea vine însă din neconștientizarea degradării. Ajunge ca guvernul porcilor sau Partidul Interior să spună că lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru ca poporul să fie convins că lucrurile stau întocmai.

          Iar în final se naște întrebarea: pentru ce? Pentru ce toată risipa de energie pusă în slujba controlului mental? Iar răspunsul ne este dat cu claritatea cristalului: pentru putere! Pentru că numai exercitând un control desăvârșit, până la nivelul gândului involuntar, o grupare își poate asigura perenitatea puterii, iar acest scop justifică orice acțiune.

          Și nu poți, trăind în societatea actuală și observând jocurile politice patriotarde și atitudinile absolut hilare ale politicienilor care se întrec în declarații contradictorii și schimbând partide și alianțe în văzul tuturor, dar prefăcându-se că au fost întotdeauna ceea ce sunt acum, urlându-și în gura mare ideile actuale și hulindu-le pe cele pe care le susținuseră cu câteva zile în urmă, (și nu cred că cineva duce lipsă de exemple, e plină media de ele) să nu-ți dai jos pălăria în fața lui Orwell.

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website