GSF54 banner01-650

          Când am ales forma finală a titlului, mi-am dat seama că formula mai potrivită tehnologiei de azi ar fi fost „20 de ani de jurizare – time-lapse“. Pe aproape oricare telefon mobil putem vedea fotografiile unui eveniment ca pe un filmuleț; tot pe mobil și pe omniprezentul facebook „timeline“-ul fotografiilor permite încă o goană prin timp; fiecare ne putem face propriul trailer al filmului existenței noastre cu un time-lapse.

          Pentru subiectul de-acum, o confesiune-documentar al jurizărilor mele din sf-ul românesc, din iarna 1995-1996 până în vara lui 2015, țin să folosesc expresia ușor anacronică „fast-forward“ deoarece – pe lângă nostalgia pentru niște obiecte folosite în redarea înregistrărilor muzicale și video – conține și senzația avută într-o goană, într-o mânare de la spate, într-o grăbire căreia, după 20 de ani, cred că i-am cam pierdut sensul, deși mă aflu în ea, o simt, căci, întocmai cum spunea Dan Doboș, juriile sf-ului românesc sunt aceleași de hăt!… de-atunci.

         

          Trei feluri de premii, toate trei

          În 20 de ani de jurizare am aflat că premiile sunt de trei feluri: prima categorie, cea mai simplă, este definită de o persoană sau o entitate care numește o persoană să dea premiul; a doua categorie, cea mai prezentă în istoria literară și culturală, este definită de un juriu care dă premiul; a treia categorie, cea mai democratică și cea mai greu de organizat, este definită de votul popular – fie că este vorba de membrii unei comunități, fie că este vorba de o listă de votanți potențial infinită – care poate să fie ajutat de prezența unui juriu ce dă o listă de categorii și/sau nominalizări pe categorii.

          Am jurizat premii din toate categoriile. Cel mai ușor lucru este să fii singurul care hotărăște, după cum s-a întâmplat la Concursul de proză scurtă a clubului brașovean BrAnt-Brain din decembrie 1995. Câteva zeci de plicuri cu texte trimise din întreaga țară, o trecere în revistă a lor și a judecății mele am cuprins-o într-un articol ce mi-a apărut în ambele ediții ale Alternativelor Critice (2001 și 2010). Vorbeam acolo despre lectură și criterii, atunci, ca și acum – în cea mai mare parte – eram un structuralist de imitație a lui Umberto Eco, mi-era și-mi este mult mai ușor să judec „un concurs“ dacă am o matrice de structuri care se poate aplica pe toate textele.

          Matricea asta m-a dus în juriul de la tabăra Athanoria, de la Pârâul Rece, din 1996, despre care am scris în aceeași carte. Acolo a fost mai complicat, întrucât, într-un juriu nu doar judeci – după criterii sau glandular, maniera nu se discută acum – ci și negociezi. Este cineva șocat că premiile literare se negociază între membrii juriului? Ca să nu intru într-un atac al ipocriziei sau al ignoranței asupra celor mai elementare abilități sociale, pentru bunul curs al rândurilor de față, spun că, dacă mai există persoane șocate de negocierea premiilor literare în cadrul juriului – adică de faptul că niciodată, nicăieri nu a apărut Sfântul Graal al Concursului literar, proza care să fie proclamată în unanimitate drept potirul cu cerneala mântuirii – atunci acele persoane înseamnă că sunt tare, tare naive.

          Ei bine, de la Athanoria, a mai urmat Timișoara, în 1998, apoi fast-forward până în 2005 – cu o pauză de jurizare la RomCon ce mi-a permis să iau și eu un premiu pentru publicistică, datorită articolelor din Lumile Virtuale, varianta electronică – fast-forward motivat și de faptul că, după mine, cei mai slabi ani ai fandomului românesc au fost cei de după închiderea Jurnalului SF și până la încheierea Anticipației, ani în care majoritatea cluburilor și cenaclurilor din țară s-au închis, ani în care un număr semnificativ de scriitori de-abia debutați în volum au părăsit țara (Andrei Valachi, Bogdan Bucheru, Cătălin Sandu, Radu Pavel Gheo – acesta din urmă, chiar dacă s-a întors în țară, nu s-a întors cu adevărat niciodată în sf). Doar Helion, la Timișoara, se poate lăuda cu continuitate în anii aceia, mă refer la premiile sale anuale. Existența la București și Iași a unor cluburi care au păstrat numele tradiționale, cu zvâcniri concurente la Craiova și, într-o altă grupare, tot la Timișoara, țin de istoria fandomului, nu a premiilor literare sf.

         

          Un Colin, doi Colin… cu bucle și paradoxe

          Așadar, fast-forward în 2005. Este anul în care Ion Hobana mă aduce în juriul premiului „Vladimir Colin“, anul cu care încep să fiu interesat în continuitatea actului de jurizare, de sensul, modalitățile și consecințele premiului jurizat. Întocmai ca pentru experiențele de mai sus, există un material în Alternative Critice despre „Vladimir Colin“, ediția a IV-a, din 2008, dar care era valabil și pentru 2005 și, parțial, încă este valabil și azi. Pe scurt, la un premiu național, jurizat de un juriu, cu studiul de caz „Vladimir Colin“ pe 2005 și 2008, întrebările erau legate de comunicarea de la juriu către public, care comunicare să cuprindă regulamentul, criteriile de selecție… mă rog, totul. Comunicarea era și este totul, cel puțin într-o discuție purtată de doi intelectuali, practicanți ai scrisului de ficțiune și non-ficțiune sub sigla sf, discuție despre PREMIUL care să încununeze toate premiile.

          Aici sunt nevoit să fac un ocol, „o buclă“ cum îmi place mie să îi spun, fiindcă nici atunci, nici după, la edițiile ulterioare, nici la decernările altor premii, această problemă a comunicării nu a mai fost pusă pe îndelete. Reiau cele trei tipuri de premii/jurizări și le introduc în problemă: la premiul decernat de o persoană/o entitate, însăși decernarea a fost și încă este comunicarea primă și ultimă (exemplu, premiile „Ion Hobana“, de după 2011, probabil cea mai criptică premiere din fandomul românesc dintotdeauna); la premiile cu vot popular, RomCon-urile cu premiere in situ sau cele electronice, precum și la premiile Galileo, comunicarea se face/s-a făcut în interiorul fandomului, pe net și, după caz, în sala de mese; nu înțeleg și n-am înțeles niciodată de ce exact la premiul cu un juriu ales de Ion Hobana au fost sesizate „probleme de comunicare“. Răspunsurile mele la cele trei variante ale problemei sunt următoarele: decernarea „criptică“ este acceptată de facto de fandom (ca la restul premiilor cu decernare arbitrară, indiferent de domeniu, iar mârâielile despre pierderea importanței premiului în acest fel sunt prezente și acolo) iar singura măsură coerentă de împăcare este persistența premiului, intrarea în tradiție, după formula caravanei și a câinilor (ceea ce îi doresc lui „Ion Hobana“, încă puțin și nimeni n-o să mai întrebe cum se decernează, la fel ca pentru „Helion“), căci nu am văzut și nici nu cred că voi vedea vreodată, nu numai în sf-ul românesc, în cultura română, ci în vreun loc în lume, ca un premiu decernat „criptic“ să fie refuzat de cei care îl primesc sau să fie boicotat de public, edituri, media etc. 

          Decernarea prin vot popular, fie la banchet, fie electronic, fie o combinație a acestora două, fie cu listă de votanți închisă, fie deschisă, nici ea nu are probleme de comunicare fiindcă discuția, oricât de haotică, din sala de mese sau de pe net, dă impresia tuturor că se ia parte la proces de către fiecare. Acest lucru este, după mine, simultan adevărat și fals și, împreună cu negocierea premiilor în juriu, face parte din însăși natura paradoxală a oricărui premiu cultural și literar.

          Decernarea premiului de către un juriu… probabil pentru că pare cea mai la locul ei (fiindcă juriul, nu-i așa?, este compus din autorități ale domeniului respectiv, chemate la îndeplinirea acestei misiuni într-o atmosferă de înaltă mireasmă intelectuală și sub imperiul celor mai înalte idei morale etc.) este și cea mai discutată. Iată încă un paradox, unul de care, în ultimii 10 ani, de când jurizez pentru „Colin“, am avut parte cu vârf și îndesat. Să ieșim din bucla de mai sus, să ne întoarcem în 2005.

         

          Evoluția unui premiu între ediții. Poem?

          Ediția a III-a a premiului „Vladimir Colin“ este importantă pentru mine deoarece, surpriză, mă include pe mine cu jurizarea mea cu tot. Până atunci, în 2000 și 2001, decernat pentru 1999 și 2000, respectiv, „Vladimir Colin“ putea trece liniștit în categoria celor date de o persoană/entitate, căci era foarte clar că modalitatea de premiere, folosind drepturile de autor din România ale lui Gerard Klein și autoritatea lui Ion Hobana, făceau „Colin“-ul inatacabil sau, altfel spus, în afara oricărei probleme. (Aici fac o paranteză de istorie culturală: Leonard Oprea a fost cel care, înainte de 2000, pentru patru ani la rând, a dat un premiu omonim, dar nu pentru creație literară românească. Nimeni dintre premiații de către Oprea nu a refuzat premiul și nici măcar Nicolae Manolescu nu a făcut ceva pentru sf-ul românesc după aceea. Ion Hobana a adus „Colin“-ul acasă, în fandom, după plecarea din țară a lui Leonard Oprea, redefinind premiul după criterii literare.) Ei bine, la ediția a III-a, din 2005, problemele apar sub forma mârâielilor asupra numărului de laureați, a ierarhizării (deși la edițiile precedente nimeni n-a zis că locul al II-lea e mai bun decât I…), a acceptării, în afara banilor lui Klein, a sponsorizărilor venite, în principal, de la edituri care, altă surpriză, și-au văzut cărțile și autorii premiați. Răspunsuri la mârâieli nu au existat. Încă relativ în putere, Ion Hobana se baza pe atitudinea sa de non-combat – cu care a făcut carieră, de altfel – și a lăsat apele să se liniștească după ce pietrele au ajuns la fund, inclusiv cele plate, aruncate în așa fel încât să sară. Acest lucru nu a însemnat niciodată că nu asculta ce se spune despre ce face. Astfel că a delegat în interiorul juriului extins (după formula de după ediția a II-a, câte un laureat de la fiecare ediție urma să facă parte din juriu, cazul lui Liviu Radu; Mircea Opriță și cu mine am fost invitați pe parcurs; George Ceaușu era nominal în juriu încă de la început, cred; ceea ce înseamnă că juriul a avut la primele trei ediții câte doi, din nou doi și, respectiv, cinci membri; invitarea lui Gerard Klein la prima ediție nu este echivalentă cu jurizarea de către acesta) sau, mai bine spus, ne-a cerut să îl ajutăm cu campania de comunicare/imagine pentru edițiile care au urmat.

          Pe fast-forward și fără RomCon-uri în anii precedenți și imediat următori – ceea ce a transformat „Vladimir Colin“ în singurul premiu literar pentru sf-ul românesc cu pretenție la titulatura „național“, pentru cel puțin cinci ani – în 2008, la ediția a IV-a, problemele cu care juriul a avut să se confrunte s-au acutizat. Partea de rezolvare a lor care mi se datorează se referă la evoluția criteriilor de eligibilitate: în 2008, premiul „Colin“ nu mai este o afacere exclusivă de fandom, se renunță la ierarhizarea I, II, III, se renunță la refuzul decernării repetate către același scriitor. De asemenea, încercam – se vede în conversația amintită – să îndrept premiul spre a deveni declarat un premiu al profesioniștilor în sf, pe modelul Nebula. Un vector către acest scop, vector pe care îl folosesc de atunci, dar nu mi se datorează, este premierea lui Cornel Robu, pentru non-ficțiune. Deodată, calea introducerii unor categorii având fiecare premiul ei separat, se deschide prin diferența – evidentă, nu-i așa? – între literatura primară și cea secundară, literatura din literatură (critică, istorie, teorie).

          Astfel că, în 2011, pornită pe când Ion Hobana era încă în viață, se desfășoară ediția a V-a premiului „Vladimir Colin“. Istoric, aceleași tipuri de probleme au fost sesizate în organizare, însă fast-forward-ul din 2011 s-a datorat mult mai multor lucruri. În primul rând, moartea lui Ion Hobana: el nu a fost doar președintele juriului, cu un simț literar și un bun-simț al relațiilor inter-personale de mare clasă, combinate cu o voință de a duce lucrurile la bun sfârșit atât de rar aflată la îndemâna celor care i-am urmat, ci și legătura cu sponsorul inițial și legătura cu Uniunea Scriitorilor, imaginea centrală și comunicatorul principal al premiului. În al doilea rând și în următoarele: sf-ul românesc își începuse deja revirimentul, chiar dacă mai degrabă sub sigla sf&f – cu dominanta evidentă a fantasticului de toate formele, mai puțin științific(e) – iar fandomul a reacționat prin înființarea de noi reviste, noi edituri, noi premii etc. Momentul 2011 a fost unul foarte delicat. Schimbarea componenței juriului a dat alți laureați decât dacă Hobana ar mai fi trăit puțin – după cum aveam s-o aflu în anii următori –  ceea ce nu mă miră, ci numai încrâncenarea prezumtivilor mă va mira totdeauna. (În locul rămas liber prin plecarea lui Ion Hobana, intră Lucian-Vasile Szabo. Ca președinte de juriu, trece Mircea Opriță.) Schimbarea în rândul organizatorilor, pierderea sponsorilor, poate fi foarte periculoasă pentru orice activitate culturală, ce să mai vorbim despre un premiu literar de nișă. Totuși, față de ediția a VI-a, din 2014, penultima poate fi considerată ca un mare succes: probabil sub un puseu de toleranță dat de amintirea lui Hobana și sigur datorită sponsorului Texarom, nu a existat niciun atac asupra a cine, de ce și cum a luat „Colin“-ul.  Și pasul următor către asumarea profesionalismului se face prin introducerea categoriei Prozei Scurte Fantastice, cu continuarea lipsită de profesionalism a „ocultării“ criteriilor de nominalizare…

         

          Bucla de teorie. Exemplu practic recent. Nimic poetic

          Aici se cere încă o buclă. Cele trei categorii de premii (cu decernare arbitrar-criptică, cu vot popular, cu juriu) am văzut că se multiplică după ce premiază ele: un concurs, creația după anumite criterii (de specie, de temă etc.) sau tot ce-i mai bun ca literatură din orașul, provincia, țara, limba respectivă, într-un interval de timp dat. De aici, jocul foarte interesant între tradiția unui premiu („Helion“, cu peste 30 de ediții – până și RomCon-urile sunt mai puține!), frecvența acestuia (toată lumea vrea premii anuale… de unde pauzele lungi în RomCon), elementul de noutate și capacitatea de revenire (pentru 2012, chiar dacă nu în 2012, s-au dat ȘAPTE premii, dacă nu greșesc!). Altfel spus, „Helion“ are frecvență, RomCon-ul are capacitate de revenire; la zece ani de la prima decernare, „Colin“-ul avea un început de tradiție, dar nu avea frecvență; „Galileo“ a avut element de noutate, a mizat pe frecvență și îi doresc capacitate de revenire; „Ion Hobana“ a avut element de noutate, frecvență și, sper, va deveni o tradiție etc. Fiindcă din 2012 fac parte și din juriile RomCon-ului, indiferent dacă votarea este populară sau nu, îmi permit să spun că, dintre toate caracteristice unui premiu literar în sf&f-ul românesc pe care îl cunosc, cea mai importantă este ca premiul, dacă este anunțat/așteptat, să se dea! Tradiția și frecvența țin locul celui mai cult și popular juriu, cu cele mai clare categorii și nominalizări posibile!

          Ieșim spre a ne întoarce la premiul „Colin“, ediția a VI-a, din iulie 2014. Nimic în afara gustului demonstrat al juriului și capacității de revenire organizatorică, nu corespunde parcursului dorit al premiului fiindcă multe (prea multe?) lucruri se schimbă între ediții: se schimbă componența juriului (Mircea Opriță va ieși către a fi laureat pentru roman sf; Liviu Radu – pentru roman fantastic; sunt înlocuiți de Cornel Robu și, respectiv, Sebastian A. Corn), se introduc noi categorii, (fantasticul se bifurcă după roman și proză scurtă; apare insuficient definita „căsuță“ a „textelor de frontieră“), mai mult, pentru prima dată, apar greșeli temporale în nominalizări… Of! Adăugați la acest lucru și dispariția a șapte din opt sponsori, înainte de data decernării. Fără Sebastian A. Corn, ediția a VI-a a premiilor „Vladimir Colin“ nu ar fi existat. Și, fără falsă modestie, toate greșelile posibile, extra-literare, pe care le puteam face eu, le-am făcut. Includ aici, paradoxal pentru mine însumi, prezența mea liniară în toate juriile „naționale“ din ultimii trei ani. La momentul inițial, mi se părea că „RomCon“-ul și „Colin“-ul nu ar fi ce trebuie fără mine. Acum știu că totul se joacă în toamna aceasta, precum și la edițiile viitoare ale ambelor premii. Să zicem că aveam o viziune, însă pe parcurs am aflat că nu este singura posibilă.

         

          Experiența – fără bold. Viziunea – cu bold. Un fluture – în bold

          După ce am fost numit/votat la adunarea ARCA SF din mai 2015, de la Timișoara, ca președinte al juriului RomCon-ului sucevean, din septembrie, și din desfășurarea jurizării mixte, pe fast-forward, toată istoria sf&f-ului românesc din ultimii 20 de ani mi-a trecut prin fața ochilor, la propriu, ca însemnări, articole și e-mailuri salvate din acești ani, cu subiectul „jurizării concursului X, din data Y, din locul Z, de către/ȘI de către CBG“.

          Ce-am făcut 20 de ani în sf-ul românesc, ca jurat, se apropie de-abia acum de acea împlinire posibilă: vreau ca RomCon-ul să dea premiile prin vot popular, electronic, asemănător cu „Hugo“-ul anglo-saxon; vreau ca premiul „Colin“ să se voteze electronic, de către juriu și laureații de până acum, cel mai asemănător grup, ca profesionalism, pe care îl avem în România, cu cel care votează premiul „Nebula“ anglo-saxon.

          Știu mai bine decât mulți, din experiența de mai sus, că dacă îți formulezi dorințele, judecățile, viziunea, în termenii cei mai clari și cu maximă coerență, reușești să concentrezi asupra ideilor tale cea mai mare energie negativă. Dar știți ce? Jurizez în sf&f-ul românesc din mileniul trecut, cu aceleași criterii literare, funcționarea acestui spațiu literar nu mai are noutăți pentru mine, de ce să nu scriu, în sfârșit, textul bolduit pentru care le-am scris pe toate cele de mai sus și pentru care am avut nevoie de anii aceștia să treacă în felul de mai sus? Pe fast-forward: indiferent câte premii „criptice“ vor mai apărea în sf&f-ul nostru, și este bine să apară, nu văd altă modalitate de a asigura un echilibru între public și profesioniști, între fani și critici, între cititori și autori, decât prin eliminarea deciziei prin jurizare, după ce un set de criterii de nominalizare este stabilit și acceptat de majoritatea din comunitate, iar votul popular (cu listă deschisă, respectiv, închisă) este certificat de un juriu ales de comunități (fandom și, respectiv, Colin), altul pentru fiecare ediție.

          La o adică, măcar atât am învățat despre premii: sunt importante în momentul decernării pentru toată lumea, sunt indiscutabil un vârf emoțional și, în marea majoritate, un vârf valoric al unui anumit moment dintr-un spațiu literar dat, însă vor fi întotdeauna și peste tot numai cea mai apropiată aproximare a Lecturii Supreme, cea pe care o căutăm cu toții.

          Și închei spunând că e foarte bine așa, fiindcă altfel n-am mai simți nevoia să căutăm și să deschidem cartea următoare și nici să uităm pentru a reciti cartea dinainte.

          

Catalin Badea-Gheracostea

Catalin Badea-Gheracostea

Una dintre figurile omniprezente ale exegezei literaturii F&SF de la noi, Cătălin Badea-Gheracostea este autorul volumelor „Alternative critice” (Millennium, 2010) şi „Aducerea la zi” (Millennium, 2012), dar şi al unui scurt excurs în istoria literaturii F&SF din România pentru uzul cititorilor străini, „Short (Hi)Story of Romanian Speculative Fiction” (MediaTech, 2012).

More Posts