Umbrele Transilvaniei

Cu mult timp în urmă, în 1861, an pe care nu aveam să îl mai uit vreodată, s-a întâmplat să ajung în satul Berivoi, drag copilăriei mele, sat care, într-o vreme îndepărtată, făcuse parte din moşia familiei. Ştiam că voi întâlni acolo şi un amic de-al meu din tinereţe, scriitor, aflat în acel moment la reşedinţa sa temporară, în căutarea inspiraţiei atât de necesare meseriei lui.

Am revăzut cu emoţie satul cu casele lui împrăştiate printre dealurile împădurite, în depărtare, pe creasta unui deal mai mare, ruinele fostei mănăstiri, despre care un călător neavizat ar putea crede că nu sunt decât încă o grupare de stânci ca şi altele din preajmă, activităţile locuitorilor, aceleaşi dintotdeauna, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat şi nu se va schimba niciodată…

Însă, încă din prima zi în care am început să-mi vizitez locurile copilăriei, pe măsură ce observam privirile abătute ale oamenilor, mulţi, atât cunoscuţi, cât şi necunoscuţi, aveau pe buze, exprimată mai mult sau mai puţin direct, o întrebare: ce caut eu tocmai acolo, când aş fi putut fi în cu totul alte locuri, mult mai frumoase şi mai binecuvântate…

Aceste interpelări au sfârşit prin a-mi atrage în mod serios atenţia, lăsând loc unei negre bănuieli. Într-un târziu i-am făcut vizita obligatorie amicului meu.
Din vorbă în vorbă, am ajuns şi la nedumerirea mea.

A urmat un moment de tăcere stingheră.

- Păi, vezi tu, a început el, de la o vreme se petrec aici din ce în ce mai multe întâmplări stranii… Bine, ele au existat dintotdeauna, însă acum fenomenul a ajuns îngrijorător. Dar chiar nu ştiu cum să-ţi spun, având în vedere statutul tău de „domn orăşean” şi educaţia ta ştiinţifică…

- Păi şi tu ai una, replicai eu, zâmbind.

- Da, literară, surâse la rându-i – şi, mai nou, mă ocup de etnografie şi folclor… ceea ce ne aduce la problema noastră.

- Poţi să-mi spui orice, nu aş fi un adevărat adept al ştiinţei dacă nu m-ar caracteriza atât curiozitatea, cât şi obiectivitatea Şi apropo, cum adică „au existat dintotdeauna”?

- Ai auzit de strigoi, moroi, samcă, marţolea etc.?

Ridicai din umeri.

- Nu prea multe.

- Ei bine, în urma cercetărilor mele am aflat că, în mai toate regiunile istorice româneşti, există cazuri în care, de exemplu, oamenii se întâmplă să găsească lucruri în locuri unde nu le-au pus ori să fie agresaţi de zgomote puternice şi de şoapte şi glasuri arţăgoase sau chiar strigăte îngrozitoare, mai ales noaptea.

Toate acestea se petrec şi aici, dar, în plus, tot în case, au loc frecvent şi adevărate bombardamente cu tot felul de obiecte care zboară singure spre locatarii terorizaţi… Am întâlnit şi în alte părţi situaţii în care oamenii au simţit, mergând pe drum, dintr-o dată, o prezenţă nevăzută şi apăsătoare, mereu în spatele lor, după care se plângeau de migrene puternice sau de dureri la diferite organe… În cazul nostru s-au înregistrat însă şi depresii puternice, din senin, dintre acelea care împing la sinucidere sau crimă…

De asemenea, s-a mai întâmplat ca oamenii să-şi găsească, în mod inexplicabil, vitele şi caprele vlăguite, fără nicio urmă de lapte, însă ucise cu bestialitate, ca aici, mai rar.
Iar în ultima vreme au început să fie văzute dând târcoale nişte făpturi cu formă umană…

Ei bine, concluzionă el cu o atitudine nesigură şi fatalistă, dacă e să ne luăm după toate declaraţiile sătenilor, satul este sub asediu.

Ridicai din sprâncene.

- Da, acesta e termenul, un asediu nevăzut. Cei care ies din casă, mai ales în locuri lăturalnice sau pustii, îşi asumă un mare risc – şi nici noaptea nu mai pot dormi de frică…

- Dar aţi luat măsuri? Ce au făcut autorităţile?

- Au venit, au văzut şi au plecat, zise el zâmbind. Ce ar fi putut face împotriva unor astfel de fenomene? Au fost chemaţi apoi mai mulţi solomonari care au săvârşit un fel de ritual în comun.

- Şi?

- Vreo 2-3 zile nu s-a mai întâmplat nimic, după care ceea ce a urmat a fost mai rău ca înainte. Acum fiecare se descurcă cum poate: usturoi, magie populară, practici mai mult sau mai puţin creştine.

Înainte de a-l părăsi i-am cerut nişte adrese de unde să pot afla mai multe detalii.
Situaţia mi se părea nemaiîntâlnită, total stranie, nici măcar un scriitor nu ar fi îndrăznit să se gândească la aşa ceva: un sat întreg aflat sub un atac malefic. Aş fi putut crede că totul e o farsă uriaşă (dar construită numai pentru mine?).

Am conştientizat prea târziu rolul pe care mi-l asumasem în toată această poveste. Nici misterele şi nici fantasticul nu se numărau printre preferinţele mele, şi nici nu mă ştiam apt să pot rezolva o asemenea situaţie, însă pur şi simplu simţeam că locul meu era acolo.

V-aţi aflat vreodată în situaţia în care să fiţi în preajma unei calamităţi şi toată lumea să fugă, iar voi singuri să vă îndreptaţi în sens opus, înspre focar? Sau când toţi ceilalţi au motive să fie speriaţi şi disperaţi, voi să fiţi liniştiţi, binedispuşi şi plini de putere? Ei bine, exact aşa mă simţeam eu atunci.

*

Puţină lume mai ştia de mine, numai bătrânii îşi mai aminteau de numele familiei mele şi mă priveau oarecum cu respect.

Unul dintre aceştia s-a oferit să mă găzduiască. Încă de la început l-am descusut în legătură cu straniile întâmplări. Le-a confirmat, recunoscând totuşi că până în prezent fusese destul de ferit de ele – în casă, nu şi afară… Plin de spaimă mi-a vorbit şi de misterioasele năluci care au început să fie văzute la răscruci de drumuri şi chiar la marginea satului, cum, parcă, prezenţa lor anunţa întâmplări tragice – morţi de animale, o inexplicabilă sinucidere care a avut loc, vârtejul care a dărâmat două case, ploaia cu grindină cât pietrele care a devastat o mică parte a satului. De altfel, în scurt timp după aceea, când am început să merg la adresele pe care mi le-a dat amicul meu, am avut parte de tot felul de relatări.

A doua zi m-am prezentat din nou, plin de nerăbdare, la casa acestuia din urmă.

- Am mai aflat ceva, am început eu grăbit.

- Ce anume?

- Vocile, ştii, spuneai şi tu că mulţi au fost terorizaţi de nişte glasuri duşmănoase.

- Ce-i cu ele?

- Repetă din când în când anumite mesaje.

- A, ele spun vrute şi nevrute.

- Eu am auzit de multe precum „pleacă sau mori!” sau „jertfeşte!”, în diverse variante.

- Posibil. Parcă îmi amintesc ceva. De plecat ar pleca toţi, dar unde? E greu să strămuţi un sat…tot locul e ocupat sub soare şi stăpâniri sunt pretutindeni.

- Şi am observat că, în timp, fenomenele devin din ce în ce mai periculoase. Acele făpturi suspecte de care ai pomenit şi tu încep să fie văzute tot mai mult.
Schiţă un gest de resemnare combinată cu ignoranţa.

- Ce e de făcut? Trebuie să încercăm ceva!

- Dragă, eu am studiat problema, ca un pasionat al subiectului, am anunţat autorităţile… Nu ştiu, mi-e greu şi să mă gândesc. Sincer, cred că nimic nu este de făcut, doar să aşteptăm şi să sperăm că nu o fi mai rău la noi decât la alţii, că totul nu este decât un vis urât sau exagerarea unor întâmplări stranii care au existat dintotdeauna, în lumea asta a satului.

Şi se chinui să zâmbească.

M-am despărţit tulburat de amicul meu. Atitudinea lui mă revolta. Şi mi-am dat seama de ceva ce observasem încă de când ajunsesem aici: privirile tuturor nu erau numai speriate, posomorâte, ci şi resemnate, o resemnare parcă străină. Aşa s-ar explica şi faptul că, de la o vreme, au încetat să mai acţioneze.

Se lăsase seara. Arşiţa deznădejdii se lupta în capul meu cu marea posibilităţilor pe care, avid, încercam să le descopăr. Când nu ai inspiraţie, câteodată numai gândul la acest cuvânt, precum promisiunea existenţei unei comori anume, este de ajuns să te facă să-ţi petreci timpul într-o neobosită căutare.

Mă încerca febra cuiva care se vede singura persoană aflată în situaţia de a întreprinde ceva şi un gând la fel de depărtat îmi spunea s-o fac cât mai repede. Dar cum?

*

Când am închis poarta am avut o intuiţie de moment. Am întors fulgerător privirea în stânga şi am văzut, acolo unde drumul se contopea cu întunecimea depărtării, o siluetă de călăreţ ce dispăru dintr-o dată pentru a fi vizibilă la o depărtare de două case (aşa, răzleţe, cum erau ele în zonă). Însă chiar mai rapidă decât deplasarea acelui lucru a fost groaza instinctivă pe care mi-a insuflat-o. Am început să alerg înspre uşa casei şi nu ştiu cum de am avut prezenţa de spirit să mă arunc cu toată viteza în ea, ca după un ultim refugiu, chiar dacă iluzoriu. Imediat, spaţiul de dincolo de uşa spartă fu ocupat de o prezenţă înfiorătoare, teribil cavaler al apocalipsei pe calul său infernal. Asemănarea lor cu soarele ar fi nimerită (atât cât am putut trage cu ochiul, păreau a avea contururile şi suprafaţa în permanentă mişcare), dacă acesta ar fi fost de un negru mult mai apăsător decât al cel al nopţilor adânci şi ar fi trimis raze, nu de lumină, ci de răutate şi urâţenie, provocând durere nu vederii, ci sufletului, dar la fel de mare, generatoare a unei frici cu adevărat chinuitoare. Însă, din fericire, sinistra pereche a rămas pe loc, în timp ce eu, reuşind să-mi înving starea de paralizie, am scos arma şi am tras – însă glonţul trecu prin capul călăreţului ca prin aer. Acesta a mai dat târcoale ameninţător locului, după care a plecat luând cu el de hăţuri şi calul meu, speriat de moarte.

Evident că nici eu, nici cei ai casei nu am mai dormit în noaptea aceea, iar dimineaţa calul meu lipsea. Simţeam cum încep să cedez. O asemenea ameninţare directă ar cam trebui să-mi spargă voinţa, nu? îmi spuneam eu, încă ironic – singurul pai de care am mai putut să mă agăţ.

*

În dimineaţa următoare s-a întrunit sfatul satului – un obicei pe care şi l-au făcut pentru a se simţi uniţi şi pentru a-şi împărtăşi unul altuia păţaniile. Am aflat că tot mai multe siluete negre ce păreau călare şi-au făcut apariţia la marginea aşezării, că au fost văzute toată noaptea lumini deasupra dealului cel mare, ba chiar şi printre ruine.

- Când apar luminile? întreb eu în sală.

- Înainte de jumătatea lunii, când ştim că trebuie să ne aşteptăm la un rău şi mai mare, veni răspunsul.

După puţină vreme se aşternu tăcerea. Ciudat, cu cât situaţia era mai gravă, cu atât sătenii erau mai apatici. Se gândeau să plece când un bătrân ceru cuvântul.

- Să mă iertaţi, mă văd dator să grăiesc…

- Ce-i? se auziră câteva voci.

Moşul îşi drese glasul, încurcat.

- Nepotu-meu a avut un vis ciudat. Restul nu se mai auzi din cauza vociferărilor. Dar alţii au spus: „Lăsaţi-l să vorbească, ce mai avem a pierde, oameni buni?”

Se făcea că o arătare umană ciudată, într-o pelerină neagră şi lungă, având un fel de armă lungă în mână, ajungea printre ruine şi lângă capul său ardea un fel de minge de foc. Apoi copilului i se desfăşură înaintea ochilor, ca şi cum ar fi mers pe el, un drum, la început familiar, apoi necunoscut, prin pădure, care se oprea, la buza unei râpe, lângă o stâncă uriaşă şi stingheră, când soarele îi stătea exact deasupra.

Fără să mă gândesc prea mult, în speranţa iraţională că visul ar avea vreun sens (de vreme ce sătenii recunoscuseră că locul cu stânca există cu adevărat), i-am încurajat să se grăbească să trimită pe cineva acolo, înainte de miezul zilei. Cum, în puţinul timp rămas la dispoziţie nu se oferise decât un bărbat (rudă a femeii care se sinucisese), m-am dus şi eu.

Am ajuns la stâncă exact la jumătatea zilei şi lângă ea stătea în picioare un călugăr între două vârste. Dau să caut în altă parte, însă el strigă la noi şi se apropie.

- Ziua bună, mă iertaţi, cu mine cred că aveţi treabă…

- Ba, îmi pare rău, cred că nu! spusei eu, încă rotindu-mi ochii după posibilii salvatori pentru care venisem.

- Bătrânul nu s-a înşelat niciodată!

Dintr-o dată l-am privit din cap până-n picioare. Cuvintele lui, pe care nu le-am înţeles, au stârnit în mine un sentiment ca o pală de aer curat în mlaştina urât mirositoare în care mă aflam.

- Mă bucur, însă aţi putea, rogu-vă, să mă lămuriţi şi pe mine? Şi cât se poate de repede, n-aş vrea să pierd ceea ce caut.

- Eu nu ştiu să vă zic prea multe, decât că Bătrânul meu a binevoit să mă cheme aseară şi să-mi spună: „La amiază va veni cineva la stâncă”. Ştiţi, el are canonul schimnicilor de a nu vorbi mai mult de şapte cuvinte lumeşti pe zi.

Tocmai mă gândeam ce ar zice colegii mei de la Ecole Politechnique dacă m-ar vedea acum… însă nu e vina celor de acolo dacă nu m-au învăţat să lupt cu stafiile? Ce-i drept, se mai făcea câte o şedinţă de spiritism, însă tot nu era vorba de luptă. Dar… bătrânul ştia că vom veni.

În drum spre chilie – sau ce o fi fost – călugărul ne mai spuse:

- Tot ieri, Bătrânul mi-a dat un manuscris, mai degrabă nişte pergamente legate, în slovă veche, pe care le-am citit cu luare-aminte.

- Şi? întrebai eu, într-o doară.

- Ca să nu vă plictisesc, vă mai spun că, spre sfârşit, paginile erau din ce în ce mai noi şi aveam să aflu că le scriseseră înaintaşii Părintelui, ultimele însemnări fiind chiar ale acestuia din urmă. Cred că vă pot da unele lămuriri în legătură cu ceea ce vă interesează.

- Ah? De-acum, eu şi săteanul eram ochi şi urechi.

- Vedeţi dumneavoastră, privind înapoi, în timp, cel de-al treilea pustnic, în tinereţe, a fost călugăr la mănăstirea de lângă satul vostru (întotdeauna un „Bătrân” a avut un ucenic care apoi i-a luat locul).

- Da? Şi?

- Acolo scrie că, pe când se ruga, i-a apărut stareţului o femeie cu mahramă pe cap, asemănătoare cu Maica Domnului din icoana făcătoare de minuni a mănăstirii, care i-a spus: „Va veni o mare primejdie asupra voastră. Cine are iubirea de a rămâne pentru a mărturisi, să rămână, cine are credinţa de a pleca pentru a se ruga, să plece. Fiecare să facă după cum îi spune nădejdea.” El le-a transmis tuturor celor din obşte mesajul. Câţiva au plecat, vreo 50 au rămas. Înaintaşul părintelui meu a vrut să rămână, însă stareţul i-a poruncit să plece şi i-a dat manuscrisul.”

- Şi apoi?

- Au venit oamenii stăpânirii, i-au silit să treacă la credinţa lor şi a imperiului (pentru ca apoi oricum să nimicească mănăstirea, deoarece nu se mai potrivea cu „secolul luminilor” în care se încăpăţâna să dăinuie), ba i-au întrebat şi despre o comoară, după care niciunul cedând, i-au strâns în trapeză unde le-au dat foc, mănăstirea fărâmând-o cu tunurile.

- Deci aşa a fost cu mănăstirea! Mă gândesc… oare de acolo ni s-or trage necazurile?

- Fără doar şi poate!

- Dar ce vină au sătenii?

- Nu e vorba de vină (Deşi, dacă ei nu şi-ar fi schimbat credinţa, ar fi putut lupta mult mai bine cu răul) însă, vezi tu, domnule dragă, nici mănăstirea asta nu a răsărit aşa, întâmplător, acolo: pe locul acela fusese înainte o capişte idolească, unde se aduceau chiar şi jertfe omeneşti… Atunci spiritele cele negre făceau legea, de la dorinţele cele mai mici ale oamenilor până la pricinile de ocârmuire.

- Aha… şi în ce zi a lunii a fost distrusă mănăstirea? În jurul datei de 15 cumva?

- Da, de unde ştii?

- Atunci au loc fenomene mai puternice, am început eu, însă ajunsesem deja în faţa unei peşteri.

Călugărul ne-a rugat să aşteptăm puţin până ce pustnicul îşi va isprăvi rugăciunile.
Într-un târziu, deşi timpul nu mi-a fost suficient ca să-mi pun ordine în gânduri, în faţa mea apăru un bătrân încă în putere, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, cu barba şi cu părul lungi şi albe, purtând o sfoară groasă drept cingătoare şi una mai subţire, legată de gât, de care se putea ghici, atârnată, o cruce. Şi în mână ţinea o lumânare groasă, aprinsă.

Însă privirea n-am să i-o uit niciodată. Parcă ar fi fost veşnic speriată, dar în acelaşi timp profund liniştită, de parcă a văzut prea multe, dar a şi supravieţuit, ca şi cum s-ar fi aflat într-o permanentă luptă cu un duşman nevăzut; ca o fereastră deschisă nu dintr-o încăpere înspre lumină, ci invers.

Pe drum am mai observat că ochii nu-i clipeau, faţa îi era imobilă, iar mersul, încă de luptător.

Nu ştiam ce să mai cred. Nu mai avusesem de-a face cu Biserica sau cu oamenii ei, deşi, dacă stau să mă gândesc, am auzit, în copilărie, de vreo două cazuri când rude de-ale mele, copii fiind şi grav bolnavi, au fost duşi la preot şi s-au făcut bine.

Pe drum, cei doi călugări murmurau mereu ceva, probabil se rugau, săteanul parcă era mut, iar eu începeam să mă pierd în gânduri de îndoială. Toate bune, îmi spuneam, însă ce putea să facă un singur om în situaţia asta – fie el şi un prooroc local? Şi nu puteam găsi niciun răspuns. Începusem din nou să cad în deznădejde – fusese ultima soluţie şi se dovedea din ce în ce mai iluzorie.

Când am ajuns în sat, lumina se lupta cu întunericul… şi pierdea.

- No, să vă găsim o gazdă, v-am da ceva de-ale gurii şi-om mai vedea ce e de făcut.

- Mulţam, îi răspunse ucenicul săteanului, dar Bătrânul a mâncat ieri, deci abia mâine va mai mânca, însă dacă tot a venit să lupte cu duhurile rele, musai nu va să se aştearnă la masă acum.

- Şi ce are de gând să facă? mă grăbii eu să întreb.

- Drept să vă spun, numai el ştie, el şi bunul Dumnezeu. Însă nu prea cred ca o slujbă să fie de ajuns. Se vede treaba că nu sunt pregătit să-i iau locul.

Pe măsură ce avansam, din ce în ce mai multă lume venea să ne întâmpine, astfel încât, odată ajunşi în faţa Casei Sfatului, piaţa se umpluse de oameni. Acolo ne-am oprit. Mulţimea se uita la noi şi stătea în aşteptare. Bănuind că bătrânul nu va vorbi, ucenicul începu să strige cu putere şi entuziasm:

- Oameni buni! Greu a fost, dar Domnul s-a îndura! Ceasul izbăvirii a sosit!

Dar ştiu că e îndrăzneţ acest călugăr! mi-am spus. Se aşternu o tăcere deplină, care ascundea o emoţie crescândă, de parcă toţi aşteptau o mare minune, fără a şti despre ce este vorba. M-am uitat de jur împrejur. Cel puţin privirile resemnate dispăruseră pentru moment.

- Trebuie să vă pocăiţi, pentru ca Domnul să vă ajute deplin! Părintele, aici de faţă, este scoborâtor al mănăstirii! continuă ucenicul care, deşi nu ştia ce se va întâmpla, se vede treaba că, cel puţin, era foarte sigur pe pasul următor.

- Este şi el un nemuritor! începu lumea să şuşotească. Ne va salva!

- Nu, oameni buni, cum să fie? Este doar ucenicul unui sihastru care…, îngăimă călugărul, însă vocea îi fu acoperită de mulţimea de glasuri însufleţite.
Apoi, dintr-o dată, tună vocea Bătrânului: „Faceţi ceea ce ştiţi că trebuie făcut!” Şi o luă din loc, murmurând ceva, prin mijlocul mulţimii care, cu respect, îi deschidea cărare înainte.

Ne-am luat după el, urmaţi de puhoiul de oameni. Ajuns la ultima casă, se opri şi ceru ceva unui om de acolo, care îi aduse o torţă, se aplecă şi luă un hârleţ, după care îşi continuă drumul.

Ne privirăm nedumeriţi. Apoi din nou m-a surprins când, la poalele dealului cel mare, şi-a făcut cruce cu luare-aminte, a îngenuncheat şi a început să-l urce aşa, în genunchi, cu  hârleţul şi torţa într-o mână şi cu lumânarea care ardea în cealaltă.
Am dat să merg să-l ajut, însă ucenicul, tăcut, m-a ţinut de braţ.

Seara lăsa loc întunericului. Spre vârf şi în văzduhul de deasupra au prins a se porni rotocoale ameninţătoare de vânt puternic şi se auzea din ce în ce mai tare un fel de murmur înăbuşit, parcă ieşind din mii de trupuri.

Cei mai mulţi dintre săteni s-au întors din drum, numai eu şi încă câţiva am continuat urcuşul, căutând să nu-l pierdem pe sihastru din ochi.

Aveam să aflu că, jos, de parcă li se luase un văl de pe minte, oamenii au simţit ce trebuia făcut, iar bătrânii şi-au adus aminte de arme puternice căzute până atunci în uitare: în toată noaptea aceea nimeni nu a dormit, unii spuneau rugăciunile pe care le mai ştiau, alţii s-au pus pe citit rugăciuni sau din Biblie, alţii s-au hotărât să nu mai mănânce şi să nu mai bea până ce nu vor scăpa…

La o aruncătură de băţ de vârful golaş nu am mai putut înainta. O forţă nevăzută ne vlăguia picioarele, energia, voinţa. Simţeam că, dacă aş mai fi avansat, mi-aş fi pierdut minţile. Numai ucenicul mai merse o bucată de drum, după care se opri şi el şi rămase îngenuncheat în rugăciune, cu ochii la Bătrânul lui. Acesta între timp s-a ridicat în picioare, şi-a aprins torţa cu lumânarea şi mergea prin mijlocul ruinelor. Imaginea mi-a adus fulgerător în minte visul cu războinicul în negru, cu focul lângă cap… El părea să caute un loc anume printre ruine şi în scurt timp a înfipt torţa şi hârleţul în pământ, moment în care au început să se audă nişte urlete înfricoşătoare, ameninţătoare, ca ale unei hoarde întregi de fiare încolţite care nu mai au nimic de pierdut… Din acel moment nu am mai ştiut cine este vânătorul şi cine vânatul. El însă continua să sape. Lumini din cer începură să se strângă şi să se înlănţuie într-un dans drăcesc. Ne-am dat mai înapoi, ne-am strâns unii în alţii şi ne-am pus pe aşteptat.
A fost cea mai de groază noapte din viaţa mea, deşi mi-a ajuns la urechi doar foarte puţin din partea sonoră a luptei pe care o dădea pustnicul. Mare lucru că nu am înnebunit.

Spre dimineaţă s-a aşternut liniştea, odată cu lumina zorilor.

Ucenicul se apropie de noi.

- S-a gătat! Şopti el epuizat.

Am mers cu toţii şi l-am văzut pe sihastru cum se îndepărta, galben la faţă şi şchiopătând, ajutându-se de hârleţ, de groapa pe care o săpase, ca un mormânt şi unde stătuse toată noaptea, nu se ştie câte pătimind…

- Acum, noi mergem la ale noastre, spuse ucenicul.

- Cum? Nu mai veniţi cu noi? făcui eu, nu foarte surprins.

- Bătrânul a isprăvit ce a avut de făcut, şi nu-i place ca lumea să-l considere vreun sfânt.

- Permiteţi-mi măcar să vă conduc o parte din drum.

- Dacă aşa ţi-e voia…

- Deci spune-mi, tu ai înţeles ce s-a întâmplat de fapt? m-am grăbit eu să-l întreb, în timp ce ne îndreptam, pe drumuri neştiute, spre peşteră, Bătrânul mergând în faţă la o oarecare distanţă, pentru a nu-şi tulbura rugăciunea.

- La un moment dat, da. Cum de nu mă gândisem?

Eu aşteptam mirat să continue.

- Era singurul lucru pe care, în situaţia lui, îl putea face…

- Adică, completă el, fiind vorba numai de un preot, după cum am spus, o slujbă nu ar fi fost de ajuns pentru o desfăşurare atât de mare de forţe malefice… Şi atunci a făcut ce a făcut Sfântul Antonie: şi-a săpat un şanţ adânc şi s-a luptat acolo cu puhoiul de draci… şi, noaptea, care pe care: fie învingeau ei, fie sfântul, şi atunci diavolii trebuiau să plece… ceea ce s-a şi întâmplat.

- Şi ce era cu duhurile astea? Unii începuseră să se consoleze cu faptul că ar avea o legitimitate, că ele au condus de la început, că natura e mai veche decât creştinismul…

- Cine a fost mai înainte, oul sau găina? răspunse dibaciul călugăr. La început a fost Tata! Afirmă el, arătând spre cer. Ţi-am spus, aţi avut pe cap duhuri din ceata diavolilor mici şi mari, de care cei care au făcut mănăstirea, acum cincisprezece veacuri, i-au scăpat pe locuitorii din zonă, şi tot aceşti necuraţi au fost văzuţi, de unii călugări, în spatele şi deasupra soldaţilor, care poate apoi s-au mirat de cruzimea de care au dat dovadă… Fără doar şi poate că şi azi-noapte cerul şi pământul a fost plin de armatele lor, însă asta numai Părintele o ştie…

- Totuşi, ar fi fost greu de crezut că un singur om…

- Aşa este, dar gândeşte-te: tot satul a fost alături de Bătrân – cu alte cuvinte aici s-a luptat întregul sat, părintele a fost doar vârful lăncii, şi apoi dacă sfinţilor le-a reuşit această tactică ce poate părea nebunească, înseamnă că avem de-a face cu o promisiune de la Dumnezeu… Iar El îşi ţine întotdeauna promisiunile faţă de drepţii lui. Unde mai pui şi tainica putere ce a izvorât din faptul că el, duhovniceşte, se trăgea direct din mănăstire (fără a fi vina lui că nu mai rămăsese nimeni altcineva ca el), la care se adaugă, fără îndoială, şi sprijinul din partea înaintaşilor săi, martirii, ce ai fi vrut mai mult? Nu uita că Dumnezeu îşi arată puterea cu cei neajutoraţi, nu cu puternicii zilei.

Nu am avut ce să-i mai răspund şi ne-am luat rămas bun, părintele în momentul acela întorcându-se şi binecuvântându-mă. Pentru o fracţiune de secundă am avut impresia că văd o urmă de surâs pe buzele-i încremenite… dar cred că mi s-a părut.

Toate acestea mi-au provocat o cascadă de gânduri, coborând înspre sat. Văzusem cum spiritele care au vrut sacrificiu uman l-au avut din plin, că lucrurile s-au rezolvat mai puţin prin soluţia aleasă de un om, cât prin omul însuşi, că dispoziţia de a merge până la capăt este totul, ceea ce face posibil apoi şi faptul în sine, că atacul este cea mai bună apărare, că, până la urmă nu avem încotro: trebuie şi noi să atacăm inima întunecimii, care fusese mai înainte propriul nostru altar… Şi altele pe care nu mi le mai amintesc acum.

Jos oamenii erau senini la faţă şi liniştiţi. Mi-am luat rămas bun de la gazdă şi am aruncat o ultimă privire uşii la a cărei reparare deja se lucra, ochii căzându-mi pe crucea mare, de formă veche, ce trona discret deasupra intrării, din acelea care se puneau la case de mai bine de o sută de ani…

Notă
Mănăstirea Berivoii Mari a fost distrusă cu tunurile de armatele generalului A. Bucow la ordinul împărătesei austro-ungare Maria Tereza în anul 1761, împreună cu peste 300 de mănăstiri şi alte lăcaşuri de cult din Ţara Făgăraşului şi din tot Ardealul. O parte dintre călugări au fost arşi, iar o altă parte au fugit dincolo de munţi, în Ţara Românească.
Timp de aproape 250 de ani, locul a rămas, în amintirea localnicilor, sub numele „La mănăstiri”.
Reînfiinţată în 1993.

Alexandru Dan s-a născut în 1973, la Bucureşti. Licenţiat în Management financiar-contabil, a fost Şeful Departamentului Editură şi Bibliotecă al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România în anul 2009, iar din anul 2000 până în prezent coordonează redacţia economică a Editurii C.H. Beck din Bucureşti.