Atunci când e prea târziu, în ochii lor se ivesc licăririle unei furii mute şi gurile rostesc, pentru întâia oară, că trebuia să ceri ajutor, dar n-ai făcut-o. Acesta nu e decât un mod de a se disculpa; n-ar recunoaşte nicicând că au fost prea atenţi faţă de ei înşişi şi n-au avut urechi pentru urletul tău interior, deşi le-ai dat atâtea semne încât ar fi priceput şi o fiinţă neînsufleţită.

Odată trecuţi peste această încercare, te privesc resemnaţi şi se minunează cât de liniştit pari în ultimul tău somn, pe când tu te zbaţi, urlând mai departe în cealaltă lume, unde diavolii te sfârtecă în fâşii cât mai subţiri, ca nu cumva să suferi mai puţin ca înainte. Un buchet de flori şi  o mână de pământ; mâine vor uita că ai fost şi tu un om, care, dacă ar fi avut un strop de noroc, ar fi făcut mai mult decât să se târască prin viaţă, până ce-a considerat că a venit momentul în care trebuie să-şi încheie socotelile cu ea.

 

*

 

Sakis Green nu era o lichea. Nimeni nu i-o confirmase vreodată, nici nu-i sugerase asta, dar el ştia că e adevărat. Ca atunci când ştii că te paşte o răceală sau că nu eşti un avorton nenorocit, aşa cum susţine persoana care ţi-a dat viaţă; Sakis Green ştia că e special, inima lui îi spunea asta.

Iar inimioara aceasta ale cărei bătăi prea repezi îl osteneau deseori, nu-l minţise niciodată.

Îl avertizase din prima zi de şcoală. Părinţii lui, o mamă veşnic necăjită, ce găsea în el ţapul ispăşitor pentru probleme sale, şi un tată de preferat absent decât beat şi cu chef de ceartă, îl ţinuseră în casă ca să înveţe şi să ajute la treburile gospodăreşti. Astfel, presimţise că n-avea să se simtă în largul lui printre copilaşii aceia gălăgioşi pe care doamnă învăţătoare se chinuia să-i potolească, lovind ritmic cu o linie de lemn în catedra din faţa ei.

Îşi amintea cum vocile lor îi inundau auzul, asemeni ţipetelor mamei lui când îl certa şi, cu toate că sesiza diferenţa dintre situaţii, mintea lui refuza să accepte informaţia şi reacţiona ca atunci când era admonestat. Pieptul i se umflă şi atunci când strigătul îi ajunse în gâtlej şi ieşi pe gură era un urlet în toată regula:

„Ma-măă!!!”

Auzindu-l din holul şcolii, femeia a intrat apoi în clasă, ruşinată, şi s-a văzut nevoită să stea cu fiul ei până ce s-au încheiat cursurile. Însă fulgerele pe care i le transmiteau ochii ei, atunci când nu-i privea nimeni, îi dovedeau lui Sakis Green că va suferi crunt pentru greşeala din acea zi; la întoarcerea acasă, mama a încuiat uşa camerei lui, l-a împins cu brutalitate în pat, şi acolo a început să-l lovească cu sete. Iar atunci când ameninţat să termine cu plânsul şi cu suspinele, nu a reuşit să se calmeze, mâinile ei i s-au înfipt în grumaz şi au strâns până ce copilul a tăcut, îngrozit.

Deşi tatăl nu obişnuia să-l întrebe, decât uneori, dacă luase cina (şi asta când ajungea el acasă, turmentat, după miezul nopţii) ori alte lucruri fără rost, mama îl pusese pe Sakis Green să jure că nu-i va spune acestuia istoria acelei zile.

Inima îl avertizase din nou,  când îl cunoscuse pe colegul de bancă, pe care sufletul său dornic de afecţiune îl primise imediat ca pe un frate. În primii anii, s-au înţeles de minune, ca două boabe într-o păstaie, dar la vârsta adolescenţei Derek şi-a găsit preocupări la care amicul său, bun doar când putea să-l ajute la lecţii sau să copieze după el la testele şcolare, îl deranja şi, pentru a-şi scăpa pielea, găsea motivaţia că nu poate fi însoţit fiindcă părinţii lui Sakis nu i-ar fi permis.

De fapt n-avea încredere în el, îi era teamă că avea să-l spună părinţilor săi pe unde merge şi ce face, şi atunci îl îndepărtă, fără a şti cât îl rănea pe băiat.

Aşa că Sakis Green nu se ascunse niciodată prin ganguri cu băieţii, bând bere sau sărutându-se cu fete nurlii, nu intrase într-o discotecă sau bar şi nu mersese în parcul de distracţii sau la muzeu. Descoperi abia după douăzeci de ani cum arată o femeie goală, şi asta într-un film la televizor. Prefera să citească Koontz decât să joace baschet, asculta muzica Beatleşilor şi îşi mai renega şi religia, învăţând Biblia în locul Coranului.

Iar Sakis suferea în tăcere, căci alor săi nu le păsa câtuşi de puţin, nu găseau timp ca să-l asculte şi, dacă îi ruga să-l ajute cu vreo părere, se enervau şi-l certau cu asprime.

Amiciţia cu Derek a început să se clatine; Sakis a înţeles mai târziu că prietenul lui aştepta doar ocazia de a rupe orice legătură cu el. Într-o seară venise la Sakis acasă însoţit de doi prieteni ca să-l ia cu ei la cursele cu maşini, însă mama lui, care n-avea chef de musafiri nepoftiţi, l-a avertizat pe Derek, din spatele uşii închise, că dacă nu pleacă imediat cu şleahta lui de golani de pe proprietatea ei cheamă poliţia. În timpul acesta, Sakis Green, ameninţat cu bătaia dacă iese din cameră, îi făcea semne disperate prietenului său, de la fereastra camerei; drept răspuns, Derek rânjise la el şi făcuse un gest ce însemna că tocmai îşi făcuse un duşman.

Acela fusese începutul. La balul de absolvire al liceului, Sakis şi-a făcut curaj s-o invite pe fata de care era îndrăgostit. Nici ea n-avea partener şi a acceptat. Însă, reproşuri, precum că ar fi prea scund, că nu ştie să danseze cum trebuie şi mai ales, confesiunea ei că l-ar fi acceptat deoarece pierduse un pariu, au făcut ca dansul cu ea să-i lase un gust amar. A doua zi Derek i-a povestit cu lux de amănunte cât de uşor i-a cedat fata şi cum s-a culcat cu ea, motivându-se că îi povesteşte doar fiindcă ştie că o place, altfel nu i-ar fi destăinuit ceva atât de intim.

Sakis a plâns şi Derek a fost mulţumit că băiatul nu l-a mai căutat.

A treia oară când inima îi spusese să nu se pripească, ar fi trebuit s-o asculte mai mult ca oricând. Pe elen Hehm

Helen a cunoscut-o pe o reţea de socializare şi ea a fost cea care l-a invitat în oraş întâia oară. Avea douăzeci şi şapte de ani pe atunci.

Până la acea vârstă, Sakis Green, care nu reuşise la facultate, rămânând acasă, şi mai izolat cu putinţă, se îndeletnicise cu tot soiul de treburi gospodăreşti. Vecinii îl credeau un pămpălău incurabil, poate chiar cu dizabilităţi, fiindcă era extrem de timid, se exprima cu dificultate, de parcă nu ştia să poarte o conversaţie, şi, dacă îl invitau la o bere, se scuza că nu-l lasă maică-sa.

Însă cânta bine la chitară şi aceasta părea să fie unica lui calitate.

Helen avea două fetiţe dintr-o căsătorie anterioară şi locuia cu mama ei. Sakis îşi dorea o familie şi nu-l deranja să primească fetele şi soacra la pachet. Dar mama lui nu avea să accepte situaţia atât de uşor.

Practic, femeia voia ca fiul ei să stea lângă ea, s-o ajute, s-o îngrijească la bătrâneţe; nu putea să conceapă că Sakis ar fi putut avea o familie a lui şi ar fi fost devotat ei. De altfel, reacţia ei a fost una neplăcută; i-a reproşat că el n-ar şti ce să facă cu o femeie, deoarece n-a fost cu niciuna, aşa că mai bine să uite de Helen, că nu există nicio femeie pentru el.

Drept urmare, Sakis Green a plecat de acasă, a urmat cursuri şi şi-a găsit un job de bucătar la un restaurant de lux. Apoi s-a căsătorit cu Helen şi s-a mutat la ea. Dar femeia i-a mărturisit abia apoi că voia un tată pentru fetele ei, ci nu un iubit, fiindcă încă ţinea la fostul soţ, deci au dormit separat, chiar de la începutul căsniciei. Şi de parcă nu era suficient, soacra lui îi imputa mereu că nu e bun pentru fiica ei, că e prea cuminte şi prea pios.

Şi totuşi, n-avea motive să se plângă cu adevărat. Până ce-a apărut Camping cu profeţia lui şi Îngerul i-a spus în vis că are o misiune de înfăptuit.

 

*

-                          Ora s-a terminat, regret, spuse atunci psihiatrul, care deja nu-şi mai găsea locul pe scaun, de plictiseală.

Îşi luă geanta diplomat şi se îndreptă spre uşa cabinetului.

-                          Dar mai am un sfert de oră, spuse Sakis Green, cu dezamăgire în glas, de pe canapeaua pe care stătuse întins.

-                          Data viitoare, data viitoare! spuse medicul cu un zâmbet de încurajare şi trânti uşa cabinetului.

Avea întâlnire cu logodnica sa şi nu voia să întârzie din cauza unui dobitoc.

Sakis Green oftă adânc şi, ridicându-se de pe canapea, îşi luă geaca de piele de pe spătarul scaunului şi, ieşind din cabinet, coborî scările clinicii.

Îi părea rău că medicul îl oprise tocmai la partea mai interesantă a poveştii lui, dar se învinovăţi apoi că nu s-ar fi întâmplat asta, dacă trecea mai repede la subiect.

Dar poate că nu era nici asta. În fond, era obişnuit ca nimănui să nu-i pese cu adevărat şi poate că greşise apelând la psihiatru. La preot mersese deja şi sfatul lui nu-l ajutase, deci poate că trebuia să asculte numai de Înger, căci, la drept vorbind, şi preotul şi medicul erau oameni şi gândeau omeneşte.

Părăsi clinica, hotărât să-şi continue misiunea, fără a mai cere părerea nimănui.

 


Aurelia Chircu
 s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti.

A terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi desfăşoară activitatea de  traducător.

Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia.

A publicat în în revistele online EgophobiaFaleze de piatrăSuspans şi SRSFF.

 

Blog personal: http://auroredenevers.wordpress.com

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts