GSF77 banner-650

          2016, editura Tracus Arte, 226 pag., ISBN 978-606-664-763-2         

          În volumul Rămășițele viselor, Liviu Surugiu a încercat să creeze o punte peste timp, legând anii ‘90 cu prezentul. Povestirilor cu care se făcuse remarcat în urmă cu peste două decenii și-i aduseseră unele premii literare le adăugase creații noi, scrise odată cu relansarea carierei literare. I se putuse ierta selecției, în acest context, alăturarea unor texte de valoare diferită, ba chiar și includerea unui scenariu.

          De la un nou volum de povestiri aveam așteptările unei probe de maturitate – așa cum fusese dată în cazul romanelor. Acesta este trupul meu mi-a oferit, însă, ocazia unor concluzii dificile.

acesta-este-trupul-meu-liviu-surugiu          Textul care dă și titlul cărții prezintă pregătirile și desfășurarea unei expediții către un corp descoperit în sistemul nostru solar. Protagonistul aparține clerului, ceea ce aduce povestirea în zona unor texte ca Pasărea Domnului, de Mary Doria Russell, ori Un caz de conștiință de James Blish. Am remarcat și cu alte ocazii predilecția autorului pentru trei teme: interpretarea mistico-științifică a unor teme religioase, SF-ul oniric și iubirea între un el și o ea dincolo de care nu mai există nimic altceva. Și tot atunci am atras atenția că, uzând de ele prea des, riscă să plictisească cititorul, chiar dacă reușește un text remarcabil – cum e cazul de față.

          O chestiune de educație dă, cred eu, mostra talentului lui Liviu Surugiu – idee de excepție și tratare literară bine adusă din condei. Pornind de la sosirea pe Ghanymondo a unui detectiv chemat pentru a ancheta moartea unuia dintre cei doi frați gemeni ce aparțin unei civilizații cu doar trei generații, autorul se joacă inteligent cu cititorul, purtându-l cu naturalețe pe piste care se dovedesc mereu un pic altceva decât se bănuia, ridicând miza cu fiecare pas.

          Întâlnirea vorbește despre două cazuri similare, de oameni ce trăiesc o viață normală timp de o lună și sunt în stare cataleptică în următoarea. Deoarece e vorba despre un bărbat și o femeie tratați la aceeași clinică și pentru că se află mereu în contratimp, e lesne de înțeles că între ei se înfiripă o (aparent) improbabilă poveste de iubire, pe care autorul o tratează cu multă dibăcie. Singura problemă a textului o reprezintă faptul că… a mai fost publicat, cu abia doi ani înainte, sub forma extinsă a unui roman – Iubire și moarte pentru totdeauna. E ușor de imaginat dezamăgirea și senzația de păcălire încercată de mine în acest punct. Să mă aștept ca, într-un volum viitor, să citesc schița de la care s-a dezvoltat povestirea de la care a apărut romanul?

          Tot o decepție mi-a oferit și al patrulea text, Înaintea învierii. Nu pentru că ar fi slab, ci pentru că apăruse într-un volum colectiv cu… abia șase luni înainte de Acesta este trupul meu. S-ar putea argumenta că autorul a procedat corect, ținând cont că mulți probabil că nu vor fi cumpărat cartea Exit. Povestiri de dincolo – acolo unde apăruse prima dată.

          Nu sunt de acord, din două motive. Primul este acela că, potrivit acestei logici, fiecare nou volum ar trebui să conțină tot ce a publicat anterior autorul, pentru că – nu-i așa? – poate cititorii au ratat precedentele apariții. Al doilea motiv e reprezentat de faptul că un cititor care urmărește autorul, citind (aproape) tot ce publică, se va simți păcălit să recitească mereu și mereu aceleași texte. Da, reeditarea e ok câtă vreme se petrece la intervale de timp ce încep să sară de un deceniu – sau în cazul în care textul e antologat, ceea ce e cu totul altceva.

          Volumul este încheiat de un text de mai largă întindere, 144. Acesta relatează povestea unui copil născut în închisoare, unde învață despre lumea existentă dincolo de zidurile întunecate. Deși merge într-o oarecare măsură pe firul unor Contele de Monte Cristo sau Mathias Sandorf, autorul oferă suficientă originalitate încât să țină treaz interesul cititorului. Apar o serie de enigme, iar protagonistul se trezește în posesia unei puteri nebănuite (de el): nemurirea. Pe lângă aceasta, ucenicia din pușcărie i-a oferit o serie de atuuri menite să-l facă (și ele) aparte în mijlocul societății.

          Din păcate, deși lungă, povestirea se termină fără să ofere răspunsurile așteptate. Seamănă mai curând cu un preludiu – foarte bine scris, ce-i drept – al textului în care se vor întâmpla cu adevărat lucrurile interesante și vom afla de ce eroul e nemuritor, ce face cu darul acesta și cu cele primite în închisoare. Cu alte cuvinte, lasă cititorul cu buza umflată.

          Având chiar în cartea de față exemplul Întâlnirea – Iubire și moarte pentru totdeauna și cunoscând antecedentul autorului în materie de roman (Immam, reeditat doar trei ani mai târziu sub forma rescrisă și extinsă Atavic), tare mă tem că va urma o carte în care autorul va rescrie și va extinde ceea ce a lăsat neterminat aici. Înțeleg situația unui autor începător, care publică o povestire înainte s-o fi finalizat, din prea mult entuziasm și dornic să adune material menit să umple un volum. Înțeleg și mi se pare normală situația unei povestiri (cu cap și coadă!) ce creează niște premise prea reușite ca să nu fie exploatate ulterior și în alte scrieri (mai scurte sau mai lungi). Dar nu pot înțelege demersul de a include un ciot de text fără finalitate al unui autor care a confirmat deja.

          Spuneam, la începutul articolului, că volumul Acesta este trupul meu m-a pus într-o situație dificilă. De ce? Simplu. Dacă mă adresez unei persoane care nu l-a mai citit pe Liviu Surugiu, i-aș recomanda cartea din toată inima. Stilistic, autorul se exprimă deja viguros, cu lejeritate, iar calitatea literară și ideatică a textelor incluse în volum îl prezintă la potențialul optim. Ar fi un punct de pornire perfect în frumosul univers al autorului, o carte de vizită potrivită.

          Dacă, însă, îi vorbesc unuia care l-a mai citit, i-a urmărit cariera literară, recomandarea mea ar fi la polul opus. Gustul de a te simți păcălit e prea amar. Mai rău, nu știu ce argumente aș putea găsi pentru a-l convinge să cumpere un viitor volum, deoarece se poate aștepta la noi și noi păcăleli. Deși am pomenit numai aici patru episoade (cărora li se adaugă un al cincilea, cel cu revista Știință&Tehnică), m-aș bucura ca autorul să renunțe la această practică și să se concentreze pe crearea de materiale originale și complete. Ar fi păcat să n-o facă, deoarece are mult talent și suficiente idei. Altfel, riscă să pățească precum în povestea Petrică și lupul.

          

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts