GSF80 banner-650

          − Te-ai bolânzit de tot.

          Replica seacă pică pre când mă chinuiam să deschid o cutie de supraviețuire cu cioata cuțitului meu de parașutist.

          Mă uit la el, verific încă odată setările translatorului:

          − Ce vorbă-i asta?

          − Mi-ai „scuipat-o” în față pe când ne băteam a doua oară. Am zis că se potrivește cu ce faci. Hăhăie gros și pufăie pe nările supradimensionate.

         

          Eram deja în vrie când una din rachetele omniului mi-a lovit frontal stabilizatorul. Am încercat să compensez dar deja simțeam cum se apropie moartea.

          Când ești pilot ești condiționat psihologic. O plasă de salvare a unei conștiințe care are doar două soluții: învinge sau mori.

          Acum, observam tonoul în scurt pe care vrăjmașul meu îl făcea. Știam că nu mai are nimic, risipise tot, la fel cum făcusem și eu. Eram de același calibru. Făcusem tot ce se putea. Acum venea, hotărât spre mine, cu decizia implacabilă a speciei sale: dinte pentru dinte.

          Pentru ei nu exista repliere strategică. Dacă nu învingeau mureau într-un „atac kamikaze”. Nu știu cine a venit cu acestă expresie dar, să fiu al naibii, e perfectă.

          Stabilizatorul meu parametric nu făcea față. Normal dacă mă gândesc că mă dădeam de-a rostogolul fără noimă… 10000 de metri. Nu-l mai văd: O fi având necazuri cu direcția. L-am ciuruit bine la ultima trecere…

          Vise.

          Una din camere îl fixează la ora 17… Trag de ultimul eleron rămas funcțional… nik! Vine peste mine. Aștept să-i văd mutra în scanerul de aproape. Iată: ochii fațetați… sunt sigur că ne uităm ochi în ochi, radarul de impact: 30, 15, 5, 3, Eject!

          Sunt scuipat cu capul în jos. Asta a fost dură. Mi-e greață. Deasupra, o explozie semnează sfârșitul celor două navete. Mii de bombe neutrinice! Îl văd coborând: Acu’ să te văd bărbate… de nebun nu scapi cu una cu două.

          Cad urât, într-o rână, și nu-mi mai simt brațul drept.

         

          Râde crăcănându-se pe cele patru picioare sub formă de pistoane hidraulice, ceea ce, până la o limită, chiar sunt, pufăind pe nările cu supape care-i trădează originea acvatică.

         

          Eu am aterizat la sud, capsula de supraviețuire la nord.

          El, la nord… iar ranița lui a aterizat la vreo 10 kilometri de mine.

          Ridicol, nu?!

          Desigur.

          Am recuperat ranița lui din trei salturi. Mi-am băgat nasul: nik ce m-ar putea interesa. Știam, dar… așa, de amorul artei.

          Îl văd venind în salturi largi, scot Mouserul.

                                                        

          Au trecut 7 ore și nu a revenit.

          Ultimele două confruntări au fost extrem de violente. După ce ne-am risipit muniția în degajări disperate, m-a atacat corp la corp.

          Agilitatea nativă a unui strămoș de scarabeu versus costumul meu robotizat.

          Cuțitul de parașutist din oțel călit cu crom s-a rupt între două plăci din costumul lui.

          Și totuși s-a retras…

          Șapte ore e mult. Mă duc să-l caut. Fac salturi largi scanând teritoriul nefericitului de planetoid, părtaș la atâtea dispute. Sterile. O frontieră psihologică la care nici una dintre părți nu voia să renunțe. Groapa atâtor colegi de-ai mei și a câtor de-ai lor. O încrâncenare vădit schizofrenică pe care o recunosc, dar căreia nu pot să-i opun decât loialitatea mea de soldat.

          Văd ceva la ora trei. E el. Mă apropii precaut, deși le este necunoscută prefăcătoria. Atacă deschis și fără vicleșuguri.

          E răsturnat pe-o parte. Costumul a fost străpuns de una din loviturile mele de cuțit, la o îmbinare slabă, iar atmosfera otrăvită a asteroidului a pătruns în interior.

          Mă privește cu ochii lui sclipind în mii de fațete și înclină greoi capul.

          Simt o sfâșiere. Una e să omori pe cineva în luptă, în valul de adrenalină care-ți comandă să iei o viață înainte de a-ți fi luată a ta, și cu totul altceva e să stingi lumina ochilor care te privesc.

          Îi împing capul într-o parte, măcar să nu văd privirea aia… și realizez că nu am cu ce-l omorî. Doar să-l strâng de gât. Mi-aduc aminte de profesorul de istorie care ne povestea despre extraordinara descoperire de acum 200 de ani, de proful de sociologie care încerca să justifice folosirea omniilor pe post de sclavi, de anunțul  dramatic cum că una din stațiile de cercetare a fost distrusă ”în mod neprovocat de omnii dezlănțuiți. De ofensiva în care am distrus complet planeta, am șters-o din univers și mai apoi de uriașa flotă a omniilor care au venit să-și răzbune cetățenii.

          De cum era cât pe-aci să pierdem Pământul, la uriașul efort de război, la propagandă, de mine luat cu caș la gură și aruncat într-o navetă de intervenție, pentru abilități psihomotorii…

          Cârpăcesc spărtura din costum. Omniul protestează cu ultime puteri, dar descopăr o inserție și-i bag o doză de neambutal cât să adoarmă un elefant.

           

          Au trecut trei zile. Am descoperit o peșteră. Am cărat totul acolo. Inclusiv omniul. Am etanșat intrarea cu spumă și am creat o atmosferă. Mă extrag din costum și inspir adânc: Până aici, încă-i bine.

          Ronțăi un baton de ciocolată și simt că mă taie la reazem. Mă duc cât mai adânc, în capătul peșterii și-apoi încerc s-acopăr precum pisica. Asta e, ronțăi și revin la intrare tot amușinând vinovat.

          Mă uit la omniul, n-ar fi rău să-l scot și pe el din costum. Accesez baza de date. Găsesc ceva și încep să trag de toate alea, cu un bolovan pregătit la îndemână.

          Care mișcă… nu mai mișcă!

                                                                             

          Îl extrag cu greu dintr-un costum complicat, dar potrivit pentru conformația lui.

          N-am mai văzut un omniul decât în filme: E scund, cam până la buricul meu și are forma unui crab corcit cu un cărăbuș, cu o cocoașă chitinoasă în culori de un grena stins și lucios, stă pe patru picioare care arată ca pistoanele hidraulice de la un excavator și are un cap retractil cu doi ochi centrali, o pleiadă de ochi multipli și două antene segmentate. Acum capul atârnă pleoștit în pliurile unui burduf chitinos, cu antenele lipite de scăfârlie și principalii ochi închiși.

          Lăbuțele din față sunt încrucișate între niște mandibule de o finețe nemaipomenită.

          Chitinele de pe cei doi ochi tremură…

          Apuc bolovanul.

          Ochii i se întredeschid. După o ușoară ceață a privirii, mă focalizează, evident prin mișcarea telescopică a lor și.. când să-i pocnesc chiatra-n cap, pică pe o parte cu picioarele strânse pe abdomen și capul retras în carcasa chitinoasă.

          O face pe mortul…

          Aștept ce aștept și, când văd că vrea să-mi pună la încercare răbdarea, mai ales că chetroiul era greu și cam începusem să-l simt în mână, îi vorbesc în translator:

          − Nu te mai preface. Mai bine saltă pe ăi patru craci și hai de mănâncă ceva… bea apă… sau ce naiba beți voi… zaci de patru zile.

              Crăcănează lent un ochi, cel de pe partea mea, și acu’ că-l observ cu îndârjire, văd că și ceilalți, ca de albină, par a-și schimba nuanța.

          Se așază pe labele din spate și ridică fruntea. Antenele se depliază și încep să baleieze mediul înconjurător:

           − Ai creat un microclimat… Se ridică și explorează peștera, are o ezitare când dă peste dejecțiile mele, dar continuă explorarea. Verifică trăinicia dopului pus de mine, apoi se repede la ranița de supraviețuire.

          Pun, din nou, mâna pe piatră. Scoate doar un recipient pe care-l cuprinde cu brațele și mandibulele.

          Bea îndelung:

          − Huo! Mai încet! Nu se știe cât vom zăcea pe aici.

          Ochii îi sclipesc, dar înțelege.

          Mai caută în rucsac și ia ceva ce presupun că e o hrană compactă. Privesc siderat acțiunea mandibulelor care mărunțesc, complicat, calupul și-l introduc delicat, într-o gură minusculă.

          − …Și cu mâncarea la fel…

          Mă chinui și eu să deschid o conservă luată din ranița de supraviețuire.

           

           − De ce nu m-ai omorât?.

           − Ce folos? Suntem amândoi în același căcat… Nu pricepe și-i arăt spre fundul peșterii. Are un moment de stupoare apoi mandibulele se crăcănează, nările se umflă și începe să hăhăie. La început pare că râde, dar apoi translatorul își schimbă nuanța și parcă și eu simt în chiorăiala pe care o scoate pe gura micuță o intonație de mare jale.

          Plânge, bocește și se dă cu capul de pământ.

           − În aceleași fecale! Daaa. Dar de ce? De ce?! De ce….

          Tac și-l privesc cum se liniștește.

                                                       

          − De ce? Saltă capul și mă privește intens: Ați venit și ne-ați făcut sclavi iar când semenii mei și-au recâștigat libertatea ați ras planeta…

          − Nu știam că sunteți ființe inteligente… credeam că sunteți animale.

          − Și la voi animalele sunt sclavi?

          − Nu… acum sunt ocrotite, în spații speciale… adică…

          − Adică tot sclavi. Ce fel de ființe sunteți? Preferați să-i țineți pe cei altfel decât voi închiși, sau mai rău, la mila voastră, să-i puneți să vă facă treburile pe care ar trebui să le faceți voi… și unde-i mândria lucrului bine făcut? Ce plăcere e să te lauzi cu ceva făcut de altul? Cum vă suportați?

           − Iaca ne suportăm. Ia vezi… nu ți-am salvat viața pentru ca să mă supui la un rechizitoriu. Ce… voi n-ați călcat peste cadavre până să ajungeți ce ați ajuns? Nu a trebuit să vă apărați de dușmani? Să ucideți pentru viața voastră și a copiilor voștri chiar și atunci când scopul s-a pierdut, când totul devine o rutină, așa ca războiul ăsta pe care-l purtăm de 20 de ani în care am ajuns să ne aruncăm copiii unul împotriva altuia, stupid, la moarte?

          Se clatină pe picioare, înțeleg că ăsta e un semn de adâncă meditație:

          − Noi nu mai avem animale. Nici măcar în „spații speciale” Dar asta a fost demult. Atât de demult… Erau un obstacol în calea progresului.

          E clar că accesează, cumva, niște informații și devin alert, dar revine:

          − Ai dreptate. Am dat dovadă de ipocrizie.

          Face o plecăciune complicată cu capul aplecat și înclinat pe o parte astfel  încât expune partea moale, vulnerabilă, dintre ceafă și gât, altfel protejată de chitina spinării. Șoptește:

          − M-ai salvat de la moarte, indiferent ce a cauzat-o. Din acest moment tu ești fratele meu de sânge. Îți sunt dator cu viața mea și nu voi precupeți nimic pentru a o apăra pe a ta. Primește.

          Inima meu de soldat, condiționat prin toate mijloacele unui sistem fără de greș, dar care nu mi-a răpit încă sufletul, se burzuluiește:

          − Sunt ostaș, nu criminal sadic. Oricine ar fi făcut la fel.

          − Oricine? Se ridică, iar capul lui ajunge la înălțimea ochilor mei. Mă focalizează intens.

           − Poate chiar nu… oricine, dar noi nu suntem chiar așa… Dar… Din cei pe care îi cunosc eu: oricine!

           − Primești să fim frați de sânge? Scuză-mă că nu am găsit altă expresie… vocabularul este limitat. Primești?

              Mă fâstâcesc… Parcă aievea o văd pe Dana când mi-a prins palmele în ale ei și am început să ne rotim: Vreau să fii prietenul meu. Prietenul meu pentru totdeauna. Primești?

           − Primesc! Și o căldură sufletească mă cuprinde, mă strivește. O lacrimă se încăpățânează și alunecă pe obraz.

          O atinge cu lăbuța și ea i se prelinge pe brațul cu peri scurți.

          Se înclină. De astă dată altfel, pe o parte și cu privirea la mine.

          − Atunci… Vom pleca de aici.

                                                            

          − Unde să plecăm? Afară-i moartea…

          − Aveai dreptate. Și strămoșii mei au luptat pentru a ajunge ceea ce suntem. Dar am  ascuns convenabil acest lucru. Câtă ipocrizie! Ne consideram cei mai înțelepți și mai drepți dintre toate ființele. Și iată… iată cum se arată adevărul:

          Întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare…

          − Ce vrei să spui? Simt ceva, la limita subconștientului.

          − Da. Ai fost luat în colimator încă de acum echivalentul a doi ani pământești. Abilitatea ta… Arta ta în ale războiului te-au impus în ochii analiștilor noștri și nu am priceput nici până acum de ce ai rămas doar pilot de desant.

          Dar din acel moment ai devenit un trofeu. Mă duce gândul la steluțele de pe carlinga mea… 24 la număr… Frica coechipierilor când auzeau că ieșim în formație, mereu vânat, toți morți, morți, eu privit ca un strigoi, mutat de colo-colo pentru a ajunge să fac recunoaștere de unul singur, nimeni nemaivoind a mă însoți…

          Omniul mă privește gânditor:

          − N-am înțeles. Ți s-au dat nave din ce în ce mai proaste, cu armament mai redus cantitativ și calitativ și totuși ai continuat să câștigi, paradoxal, în fața unor piloți din ce în ce mai calificați și dispunând de cele mai sofisticate navete pe care le-am produs.

             În sistemul nostru de caste, învingătorul se ridică cu o treaptă. Ai pășit cu brio toate treptele și acum ești o legendă căci, se pleacă din nou în acel stil inconfundabil, în fața ta se înclină cu umilință, fratele tău de sânge, Prințul Moștenitor al Imperiului Omnilor, ultimul din scara ierarhică pe care l-ai învins și căruia, mai presus de orice, i-ai cruțat și salvat viața.

                                                                           

          Mă înfrânez cu greu. Mi-aduc aminte privirea bunicului: Mergi, copile! Urmează-ți destinul și să te ridici la înălțimea străbunilor. Îți vor îndruma pașii oriunde vei fi. Și nu uita că ești sânge de dac, întemeietorii lumii.

          Aud zgomote. Mă crispez.

          − Nu-ți fie teamă.

          Spuma cu care am izolat peștera se prăbușește cu zgomot și un tunel metalic iluminat din belșug de deschide. Zeci de omnii înarmați stau aliniați de o parte și de alta.

          − Deci prizonier… Doar te-ai jucat cu mine…

          − Nici gând. Nimeni nu putea să interfereze în lupta noastră. Din contra. Asta este o gardă de onoare: pentru doi frați de sânge.

           − Voi fi declarat trădător! Mai bine moartea! Aici! Acum!

           − Am ordonat încetarea focului pe toate fronturile. Imaginile luptei noastre au fost trimise pe Pământ împreună cu o cerere de armistițiu.

          Se pare că și la voi există o legendă în care sunt aleși cei mai buni pentru o luptă care să salveze cele două popoare.

          − Da…

          − Pământul a trimis o solie de împăciuire iar noi am acceptat, regretele sincere pentru toate câte s-au petrecut trecându-se ca jertfe, de ambele părți, care acum să unească neamurile noastre.

             Mă ia de mână :

          −  Vino, frate.

              Este pace!

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts