Articolul „Despre bătaia de joc” poate fi citit aici.

Addenda:

În articolul „Știința binelui și a răului”  („National Geographic. România”, ianuarie 2018), este înfățișată tendința actuală în materie de interpretare și combatere a infracționalității. În spiritul abandonării tot mai vizibile a laturii speculative a psihiatriei, infractorilor psihopați, autori ai unor fărădelegi comise cu violență și cruzime, li s-au descoperit anumite modificări organice. O anumită parte din creierele lor (amigdala)  este insuficient dezvoltată; astfel s-ar explica lipsa lor de empatie. Au fost constatate și modificări ale cortexului prefrontal, de natură să explice problemele în controlare a impulsivității.

Lipsa empatiei – resortul tuturor comportamentelor antisociale și imorale – se află la antipodul a ceea ce am putea numi hiperempatie, atitudine aflată la originea altruismului extrem. Anumiți oameni manifestă o înclinație ieșită din comun pentru acte generoase. Cazul cel mai grăitor este cel al unor donatori de rinichi. Aceștia le oferă părți din trupurile lor unor necunoscuți, obținând în schimb doar satisfacția de a fi putut ajuta pe cineva. Empatia poate fi măsurată. S-a constatat că are valorile cele mai mari la oamenii cu studii umaniste, cum ar fi istoricii și muzicienii. Legătura dintre muzică și empatie ni se pare în mod deosebit interesantă, cunoscut fiind faptul că muzică este folosită de diferiți oficianți religioși, pentru captarea emoțională a credincioșilor. Posibilitatea ca sentimentul religios să favorizeze nașterea empatiei nu pare defel extravagantă.

Articolul citat conține opinii  ale unor oameni de știință, în legătură cu manifestările extreme legate de prezența sau de absența empatiei. Aflăm și despre unele proceduri psihoterapeutice, menite să îmbunătățească performanțele în mterie de empatie. Pe aceste căi se evită desensibilizarea și transformarea unor indivizi în infractori pe viață. Rămân însă neclarificate comportamentele intermediare, inclusiv cel legat de psihologia  batjocoritorului, unde răutatea este un ingredient important. Ce-i drept, este dificil, dacă nu imposibil, de stabilit o scală a răutății și  bunătății. Extremele sunt evidente, dar acestea apar în viața reală doar ca niște excepții. Uzuale sunt manifestările unde răutatea este temperată. Acestea sunt mai evidente mai ales în viața cotidiană. Marile răutăți, cum ar fi cele menționate în articol, produc însă daune sociale.

Cum arătam, cea mai interesantă sugestie a articolului derivă din constatarea aparent banală că sursa empatiei este sensibilitatea și nu inteligența. Rezultă de aici că împuținarea infracțiunilor de tot felul nu ar ține în mod special de educație, de apelul la rațiune, ci de sensibilizarea oamenilor. Dar, societatea de consum numai oameni sensibili și capabili de empatie nu produce. Cunoscut fiind faptul că majoritatea religiilor propovăduiesc bunătatea în relațiile sociale, articolul conține un elogiu involuntar adus omului credincios sau, cel puțin, celui cu trăiri de tip religios.

*

Deprecierea românilor ca etnie, amintită de noi în legătură cu un serial TV, este dusă la nivelul demersului sistematic de câțiva eseiști români contemporani. Cel mai fervent pare a fi Lucian Boia, autor al unor mici volume foarte bine vândute. L. B. pornește de la teza că trecutul românilor a fost falsificat în favoarea ideii naționale, precum și de la convingerea că românii dețin o inferioritate umană imanentă, capabilă să-i transforme în niște paria ai Europei de azi.

Există contestări  de nivel academic ale respectivelor eseuri, dar și numeroase critici semnate de jurnaliști indignați. Acestea probează natura antinomică a ideii naționale. Filozofia politică a naționalismului și aceea a imperialismului exprimat, azi, mai ales prin mijloace economice, au argumente la fel de convingătoare.  Textele  cu pricina i se par odioase unui patriot român tradițional, dar plauzibile unui adept al ideii că națiunea și statul național alcătuite preponderent pe criterii etnice sunt de domeniul trecutului.

O poziție absolut neutră față de propria etnie pare a fi imposibilă, la prima vedere, dacă nu este cumva vorba despre o persoană complet anesteziată afectiv. La un ins normal, ar fi de presupus doar simpatie sau antipatie, la diferite nivele de intensitate. Respectiva tipologie umană se cere însă îmbogățită cu apatridul din vocație. Acesta are o afectivitate normală, dar preferința pentru o etnie și eventual pentru o țară oarecare îi este străină. El dorește doar să o ducă bine. Ubi bene, ibi patria. Unde e bine, acolo e patria. Acest proverb probează faptul că respectiva mentalitate pare a ține de natura umană.

Cel străin de preferințe lingvistice și teritoriale, deloc solidar cu propria etnie se stabilește acolo unde câștigă mai mult, dar nu este deloc exclus să dezvolte un atașament intens pentru noua sa patrie, ba chiar să devină un patriot pătimaș, să trăiască o adeziune de tip religios și să se manifeste ca un neofit zelos. Acești transplantați nu devin însă niște denigratori ai foștilor lor conaționali, ba chiar își exprimă uneori simpatia față de țara lor de baștină, de regulă prin reproducerea unor obiceiuri folclorice, mai ales alimentare. Patriotismul ocazional apare și la anumite evenimente sportive. Foștii români și eventual urmașii lor se transformă pentru câteva ore în pătimași suporteri ai echipei venită din țara părăsită de ei cândva. Roluri  de bârfitori ai propriei etnii le revin, de obicei, unora dintre cei rămași „acasă”.

Discursul lui L. B. despre metehnele românilor nu ține de știință, conține numeroase afirmații nesusținute de argumente psihosociologice (singurele eventual valide atunci când se discută felul de a fi al unei etnii). Eseistul practică maniera jurnalistică  și nu consideră, precum omul de știință, că este cazul să-și probeze afirmațiile. De exemplu, atunci, când declară că românii au un complex de inferioritate față de Europa, corect ar fi să producă dovezi de domeniul anchetelor sociologice. Nu există așa ceva în cărțile sale.

Ni se mai spune că românii nu au onoare. Este o altă afirmație părtinitoare. Se pare că în modul de a gândi al lui L. B. se produce o confuzie persistentă între individ și grup social. Moralistul descoperă niște scăderi ale individului ca reprezentant al naturii umane, dar observațiile sale empirice nu mai sunt valabile în privința grupului. Este vorba de atitudinea tipică a jurnalistului doritor să-și captiveze cititorul cu orice preț și să-și vândă marfa intelectuală. Sunt folosite semiadevăruri și afirmații nedemonstrabile, dar plauzibile și frapante, obținându-se astfel  un senzațional al ideilor, cu valoare comercială. Jurnalistică este și judecarea oamenilor în superiorități/inferiorități imanente. Sociologul și istoricul mentalităților se feresc de o asemenea abordare și caută diferențele. Ei constată situări diferite față de idealul uman occidental, dar nu au convingerea că acest ideal este unicul demn de respect.

În totul, L. B. ni se pare mai interesant ca personaj și mai puțin ca „istoric”. Opiniile sale despre Eminescu sunt în mod special semnificative în acest sens. Oricine are dreptul să conteste valoarea unui scriitor, dar de această dată este vorba despre o situație originală. Înțelegem că Eminescu este „admonestat” pentru antisemitismul său, dar surghiunirea lui printre poeții secolului al XIX-lea și combaterea înverșunată a poziției sale de poet național au cauze mai complexe. Între vorbitorii nativi de limbă română și versurile lui Eminescu există o rezonanță inefabilă, intuită de marile personalități ale culturii române. În acest sens, se poate spune că Eminescu exprimă sufletul românesc. Este posibil ca respectiva rezonanță să nu mai fie resimțită de unii români de azi. Aceasta echivalează, în opinia noastră, cu o pierdere a atașamentului pentru limba română și implicit pentru etnia care o vorbește. Oamenii aflați în această situație vorbesc româna ca pe una dintre limbile vii ale momentului, nu mai mult. L. B. afirmă că poezia lui Eminescu nu mai este relevantă pentru sensibilitatea oamenilor de azi și invocă părerile unor elevi plictisiți de Luceafărul. Este foarte posibil să existe persoane din această categorie. De altfel, am auzit personal cum un reprezentant al intelectualității tehnice propunea ca în programa școlară Eminescu și Creangă să fie înlocuiți cu Mark Twain. Este o posibilitate acceptabilă, dacă este susținută de majoritatea celor implicați. Punerea ei în practică înseamnă însă o renunțare simbolică la limba română și implicit la ideea națională. Repudierea lui Eminescu este un mod de a te declara nemulțumit de limba română și de români. Nu de o situație tranzitorie sau de o epocă oarecare, ci de tot ce ține de România. Evident, o asemenea idiosincrasie nu poate fi condamnată în nici un fel. De altfel, unii o transformă în opțiune practică, se stabilesc în alte părți și încearcă să uite limba română.

Această „apostazie” anunță poate un viitor tulbure pentru români. Poate că prin pierderea capacități de a crede în valori impalpabile precum patria, aceștia se vor dizolva treptat în alte populații din lumea largă. Această posibilitate este tristă? Este veselă? Nu este în nici un fel? Nu știm. Ceea ce știm este că lumea oamenilor seamănă cu aceea a sălbăticiunilor, în anumite privințe. Leul îl mănâncă pe berbec și nu invers. Berbecului, desigur, îi rămâne satisfacția că și-a trăit viața confortabil, a păscut o iarbă grasă și a avut urmași. Poate că în scena violentă de încheiere a existenței sale simte chiar o anumită plăcere paradoxală. În lumea oamenilor lucrurile se petrec mult mai „blând”, dar mecanismul este același. Unii sunt „mai egali” decât ceilalți, iar cei „mai puțin egali” n-au decât să facă haz de necaz și să se adapteze. Cam așa judecă adepții ideii de stat național. Ei cred că în țara lor de baștină românilor le este mai bine, fie că este vorba doar de confortul emoțional oferit de folosirea limbii materne. Judecând lucrurile strict obiectiv, ca un robot ultraevoluat, cei din categoria lui L. B. conchid că omul de azi poate trăi la fel de bine oriunde, nu are de dat socoteală nimănui de opțiunea sa și nu are nicio datorie morală față de țara sa de origine. Poate că despărțirea lor de religia laică a patriotismului este vizionară și îl anticipează pe omul viitorului. Noi conchidem însă că respectivii „nu au nimic sfânt”, iar batjococura lor este sterilă.

 

 

Voicu Bugariu

Voicu Bugariu

Voicu Bugariu (n. 6 iulie 1939, comuna Vâlcele, județul Covasna) este prozator și critic literar. Și-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Iași cu o teză despre opera lui Marin Preda. Între 1966 – 1974, a fost redactor la revista „Astra” (Brașov), apoi, între 1974 – 1992, redactor la revista „Luceafărul” (București). Între 1990 - 1994 a fost corespondent la București al postului de radio "Deutsche Welle" din Köln. Între 1999 - 2006 a susținut o rubrică bisăptămânală în ziarul "Monitorul Expres" din Brașov. În 2008 - 2009 a susținut o rubrică în revista lunară "Astra" din Brașov. Romane Literații se amuzau (1983) Curajul (1985) Coborâre în ape (1986) Platforma (1988) August-Decembrie (1990) Monolog sub pat (2016). Romane (sub pseudonimul Paul Antim) Dispariția unui contabil (1977) Balaban și statuia (1981) Un casanova călătorește spre iad (1992). Romane SF Sfera (1973, ediția a doua, 2013) Visul lui Stephen King (2002) Curtezana onestă și astrologul (2011, ediția a doua, 2014). Jocul zeilor (2016) Romane SF (sub pseudonimul Roberto R. Grant) Zeul apatiei (1998) Animalul de beton (1999). Povestiri Mozart și moartea (2003, online). Povestiri SF Vocile vikingilor (1970, ediția a doua, 2013) Lumea lui Als Ob (1981, ediția a doua, 2010). Critică și istorie literară Incursiuni în literatura de azi (1971) Zaharia Stancu (1974) Patria și cuvântul poetic (1981) Analogon (1981) Existențe ironice. Personajele lui Marin Preda (2006, online) Literați și sefiști. O confruntare de mentalități (2007).

More Posts - Website