În era în care cerul fusese transformat într-o pâclă cenuşie de smog, de scântei radioactive şi regrete, ochii în care se refugiaseră rămăşiţele azurului erau un fel de medalie a supravieţuirii. Ai lui priveau spre pădurea giganticilor stâlpi-clădiri pe care se sprijinea firmamentul.

  Sufrageria mirosea a ocean, sau cel puţin aşa ar fi trebuit. Desigur, de multe zeci de ani nimeni  nu mai ştia care era adevăratul miros al mării de când rezerva de apă a planetei întrecuse limita toxică a poluării, iar întinderile de apă publică deveniseră în întregime artificiale.

  Se întrebă ce miros avea nisipul ud. Dori să-l simtă şi programul de habitat îi îndeplini dorinţa. În acele zile ultratehnologizate, fiecare toană putea fi satisfăcută prin combinaţia corectă de circuite. Însă nelimitată era frustrarea cu care se confrunta şi sentimentul aproape fizic al dezintegrării speranţelor. În New London-ul stăpânit de Corporaţie al anilor 2300 părea că nu mai există sentimente, nici posibilitatea salvării. Erau prizonierii clădirilor de metalox, de sticlă şi neon. Ai oraşului-cimitir ce îngropase suflul optimist. Corporaţia le furase albastrul de pe boltă, îl acoperiseră strat după strat cu smog; progresiv, sub impactul firmamentului sur, restul vopselelor naturii păliseră, zidurile se scorojiseră, nuanţele de pe panouri curseseră în băltoace de gri şi cenuşiu, contopindu-se cu betonul şoselelor suspendate. Luminile se murdăriseră, galbenul transformându-se într-un alb sumbru. Apoi se metamorfozaseră şi oamenii – rozul din obraji fu mâncat de o paloare nesănătoasă, melanozomii leneviră, iar castaniul, blondul, roşul din păr se disipară şuviţă cu şuviţă până la o uniformă nuanţă de cenuşiu lăptos. Cel mai groaznic fusese atunci când ochii lăcrimaseră culoare; jad, onix şi safire lichefiate pe chipurile pustiite. Printr-o capricioasă selecţie naturală doar o mână de oameni îşi păstraseră albastrul din privire. Aceia fuseseră reconfiguraţi ca “făuritori-de-culoare” în slujba Corporaţiei. Încă reuşeau să identifice structura originară a culorilor în lucrurile din jur aşa că reproduceau nuanţele pentru proiectele cu circuit închis ale celor din Corporaţie. Câţiva se rebelaseră, dar o injecţie cu smog le lăsase globii oculari pustiiţi pentru vecie. Ceilalţi se conformaseră, uneltind în secret planuri de reconvertire cromatică.

 Până la naşterea lui Marc nici nu se ştiuse că dintr-un tată de albastru şi o mamă de smog se poate ivi un metis de albastru. Sensibilitatea sa extraordinară îl transformase în vasul amiral al Făuritorilor în bătălia împotriva oceanului de cenuşă. Avusese o viziune, moştenirea misiunii părintelui său: sperase că va reuşi să inverseze timpii sau să şteargă momentul în care lumea se prăbuşise sub blestemul pietrificării. Să redea vieţii culorile ce-i aparţineau de drept. Eşuase încă o dată şi acum acea viziune ardea, răspândind miasme îngrozitoare. Corporaţia reuşise să-i zădărnicească eforturile; cumva se aflau mereu cu un pas înaintea lui, întinzându-i capcane, împroşcând totul cu smoală şi înălbitor. Nu-l suprimaseră pentru că mai aveau încă nevoie de el. Însă cu cât era mai puţină esenţă colorată în lume, cu atât el era mai slab.

  Se încruntă. Reciti notiţele obţinute pe sub mână de la analiştii temporali, ecuaţia mentală care permitea călătoria în timp. Doar Corporatiştilor le era permis să o utilizeze, deşi, cândva, fiecare Terran avusese dreptul anual la o vacanţă-salt-în-trecut. Lui, cele şapte zile standard nu aveau să-i fie de ajuns. Modifică o funcţie, scrijelind semnul infinitului convertibil la durată. Era periculos dar trebuia să plece, să caute, să afle soluţia, să vindece întinderea cerului. Avea nevoie de albastru.

  Fără să mai seteze un timp anume, se propulsă în trecut. Avea să meargă pe mâna norocului, a destinului Planetei. Dacă Ea dorea să fie salvată atunci trebuia să-l ajute, să-l ducă acolo unde se găsea leacul, acolo unde azurul încă mai exista liber. Un făuritor-de-culoare nu putea supravieţui dacă elementele îi erau potrivnice, dacă mater familias nu-i punea la îndemână pigmenţii creaţiei.

 Şarpele de argint al spaţiului îşi elongă inelele – fiecare o lume cu prezent perpetuu – traversând  întunericul până când magia matematicii se contopi cu Marc. Neantul timpului întors pe dos ca o mănuşă îl distilă, îl modifică şi îl scuipă în curtea unei case scunde – raportându-se la clădirile-stâlp ale New London-ului orice zgârie nori din secolele trecute suferea de nanism – aşa că îşi reconsideră viziunea. Pupila i se lărgi până când sclera dispăru şi nu mai rămase decât negru în ochii lui; înghiţi coordonatele de culoare şi textură ale mediului înconjurător, le procesă prin filtrul lentilelor mobile, trecură prin canalul hialoid şi se imprimară pe retină. Aceasta operă modificările subtile de adaptare a organismului la mediu. Când irisul, diafragma acelui sublim aparat de fotografiat, reveni la dimensiuni normale, constată că vede mai limpede, că obiectele par să sară din încadrarea lor statică, atât de vibrante erau culorile. Cantitatea de poluare atmosferica e mult redusă, îi şopti creierul. Fumul e vasoconstrictor, normal că vezi mai bine aici!

  Îi venea să chiuie de încântare. Pentru un făuritor-de-culoare, să perceapă aproape toate cele zece milioane de nuanţe de care e capabil ochiul uman, neopacizate, curate, era o sărbătoare în sine. Atunci îşi aminti şi privi în sus. Vibrând la tonalitatea sa celestă, o binecuvântare de albastru se pogorî asupra lui. Regăsit în splendoarea sa, azurul înalt după care tânjea lumea viitorului viciat, şoptea descântece turcoaz, acvamarin, albastru egiptean, albastru Catalina, cobalt, cyan, lapis lazuli, cerulean şi indigo iar el…el le auzea pe toate!

*

  Era o dimineaţă limpede, de sticlă şi soare. Sprijinită de pragul sufrageriei, ea fuma prima ţigară a zilei. Afară, pe fondul cenuşiu al clădirilor decrepite se lăfăiau pete de viţă în verde şi galben. Era îmbrăcată în verde, iar vârful ţigării ardea galben. Îşi arcuise spatele pentru ca el să alunece cu privirea somnoroasă peste curbele ei ademenitoare.

–        Porţi lentile de contact? întrebarea stătea mărturie a faptului că în timp ce ea îşi luase o poză de semiprofil cât mai senzuală, el îi fixase ochii.

–        Da; de ce?

–        Pentru că le-am văzut.

  Nu era tocmai un răspuns dar subiectul fu îngropat acolo, la marginea albastră a apei gelatinoase din irisul ei.

  O cunoscuse cu o seară în urmă. Simulatorul său de identitate îi găsise un prieten din copilărie care se bucurase să-l scoată într-un club, să-i arate viaţa de noapte a oraşului, atât de diferită de ceea ce cunoscuse Marc la New London. Pentru că îi spusese de unde vine. Nu şi din ce secol. În aglomeraţia de făpturi fragede, de trupuri tinere, în caruselul de capete ameţite de absint, bruneta îi aruncă o funie de salvare de la ritualurile zgomotoase ale acelui lek. Veni la el şi fu ca şi cum se cunoşteau dintotdeauna. Peste muzica ce îşi schimba ritmul încontinuu, buzele lor găsiseră o cale de a comunica, de a contura cuvinte, în timp ce perechile de ochi se scanau, decodificând frânturi de informaţie prin genele incredibil de lungi ale amândurora. Era ca şi cum două conversaţii distincte aveau loc în paralel: silabele şoptite sau strigate şi privirile prelungi, preludiu pentru o altfel de analiză. Plecase cu el acasă şi cu toate că vorbele curgeau şuvoaie între ei, depănând războaie, spunându-şi poveşti din timpuri trecute, detaliind cu acurateţe cărţile de istorie, uimindu-se reciproc cu acea cunoaştere cronologică şi cairologică, ochii rămâneau străini de sunete. Albastrul lui se disipa în negrul ei, negrul făcea abluţiuni în albastru. Era hipnoză şi era spaimă în acea seducţie a irişilor. Şi amândoi intuiau că cea mai importantă poveste era trecută sub tăcere.

    Corinne a revenit şi a doua zi. Şi a cincea zi. Şi în săptămâna următoare. Apoi n-a mai plecat deloc.

*

  Alături de posterele lui cu New London-ul anilor 20, pe peretele sudic ea adăugase o reproducere sepia a unui tablou înfăţişându-l pe Gilles de Rais. Privirea dârză, îndreptată către o zare care dispăruse de şase secole, îl reţinu pe Marc în faţa portretului.

–        Nu se poate spune că era lipsit de frumuseţe domnul.

–        Gilles? Nu, deloc. Coafura e vetustă, mai mult decât stupidă azi, dar cine îl vedea rămânea hipnotizat de forţa pe care o emana chipul lui.

–        Are ochi mai degrabă trişti, nimic crud în ei.

–        Erau verzi ca jadul, numai ape; mda, pittore-traditore

–        De unde ştii atât de sigur că erau verzi? întrebarea lui Marc avea un ton straniu.

–        Am citit undeva. răspunse Corinne sec.

–        Pari foarte convinsă.

 Ea ridică din umeri şi se rupse de tablou, întorcându-le spatele ambilor bărbaţi. În mintea lui Marc însă încolţise o bănuială.

*

    A intrat în apartament şi a pus pe masa din faţa ei o valiză pentru călătorii de scurtă durată.

–        Plecăm la Amsterdam în seara asta. Nu stăm mult. Doar cât să vizităm Rijksmuseum.

   Nu se întâmpla prea des să o lase fără replică, mai ales că el nu era genul spontan, dar atunci chiar nu avu altă reacţie decât să îl privească nedumerită. Marc devora artă. Banii lui se duceau pe albume, pe reproduceri de tablouri cât mai mari, cât mai colorate, chiar dacă nu avea unde să le agaţe. Se mulţumea să le ştie în apartament şi să le răsfoiască oricând i se făcea foame de culoare. Mergeau prin muzee, la galerii şi vernisaje, petreceau ore întregi disecând arta abstracţioniştilor, numărând punctele pointiliştilor, unghiurile cubiştilor şi trăsăturile de penel ale impresioniştilor. O debandadă de nuanţe îi împresura la fiece pas, se hrăneau cu legume şi fructe lustruite până la coaja culorii, beau vinuri roşii, roze şi aurii şi făceau dragoste cu intensitatea lungimii de undă a culorilor de la capătul de sus al spectrului.

  Dar ce tablou, ce aberaţie coloristică era atât de imperativă încât să traverseze continentul pentru a o vedea pe viu?

  În dimineaţa următoare erau în muzeu, înghesuindu-se împreună cu grupurile matinale de turişti, purtaţi fie de ghizi cu umbrele colorate înălţate în aer, fie de propriile lor ghiduri, hărţi şi broşuri cu muzeul. Era un labirint al artei, zeci şi zeci de săli în care timpul încremenise, surprins în culorile maeştrilor. Vremuri în nuanţe de pământ, sumbre şi reci ale olandezilor, culorile cu personalitate ale cubiştilor, naturile moarte, suita de chipuri cu felurile veştminte şi expresii, toate se succedau cu rapiditate, creând decorul pentru goana celor doi. Corinne salută cu o mişcare de cap lăptăreasa lui Vermeer, iar bărboşii ofiţeri din Garda de Noapte îi făcură ştrengăreşte cu ochiul.

  Într-un final se opriră în faţa unui tablou de mari dimensiuni însă obscur ca perioadă şi cu autor necunoscut. O dată era estimată în chenarul explicativ din dreptul său : sfârşitul secolului XV. Marc ezită câteva clipe, apoi arătătorul său se îndreptă necruţător înspre un chip de femeie din plan secund, nu mai mare decât unghia degetului mare, o brunetă învăluită în catifele de un albastru întunecat.

–        La început nu mi-am dat seama pentru că personajul de aici are ochii albaştri, iar ai tăi sunt negri. Aşa mare atenţie la schimbarea unui detaliu să fi avut pictorul? m-am întrebat. Apoi mi-am adus aminte că porţi lentile de contact. Conturul azuriu pe care îl văd din când în când sticlind la marginea irişilor tăi e de fapt culoarea lor naturală. Aşa e? Tu eşti aici!

  Corinne nu răspunse imediat. Îşi privi chipul prins pe pânză în vopseluri vechi de şase secole. Lacul se crăpase, îmbătrânise. Ea rămăsese la fel.

–        Mda, foarte perspicace.

–        Deci eşti ca mine, recunoaşte, călătoreşti în timp!

 Marc ridicase vocea şi întreaga sală întorsese capul să-l privească.

–        Nu sunt ca tine. răspunse Corinne tăios. Eu nu călătoresc nicăieri, rămân pe loc iar timpul trece pe lângă mine. Crezi că dacă aş avea darul tău aş mai sta aici?! Dar nu contează atâta vreme cât eşti tu aici. Atâta vreme cât nu vrei să te întorci acasă.

  O undă de durere străbătu faţa lui Marc amintindu-şi de oraşul-lume pe care îl lăsase în urmă în timp ce el se scălda în beatitudinea culorilor.

–        Corinne, e adevărat că trebuie să mă duc înapoi, sunt un făuritor-de-culoare şi acasă totul e corodat de cenuşiu, dar am nevoie de tine acolo. Tu eşti cea care mă va ajuta să-mi îndeplinesc misiunea, tu eşti soluţia după care am fost trimis! Tu şi albastrul din privirea ta.

*

   Întorşi pe canapeaua lor de acasă, acoperiţi cu păturile moi Ralph-Lauren, cu pahare cu picior pe jumătate pline cu vin alb în mână, Marc şi-a depănat povestea. I-a spus despre Corporaţie şi viitorul de cenuşă, despre injecţiile cu smog, despre ce încercase el să facă, urmând planurile tatălui său. Despre cum ei doi, împreună în lumea ce-şi pierduse cerul, puteau reface culorile. Corinne îşi scosese lentilele, iar ochii i se eliberaseră de negură. Enormi, migdale de safir încrustate în carnea ei albă, scânteiau sfidând frumuseţea turcoazelor din orbitele lui Marc.

–        De când ştii despre mine? o întrebă.

Corinne nu răspunse imediat.

–        Probabil că am ştiut de la început. Era ceva în neregulă cu ochii tăi. Cine se aseamănă… Şi erai ciudat de nepotrivit în context uneori. Aşa că am bănuit. Dar de fapt am ştiut dintotdeauna. De când mi s-a spus că cineva se va întoarce după mine. S-a întâmplat acum mai bine de o mie de ani, pe când ridicam menhire pe câmpia jertfei.

–        Stonehenge?

–        Nu, altundeva. S-a clădit un oraş acolo după ce s-au prăbuşit menhirele… tăcu preţ de câteva clipe. Atunci a apărut un bărbat. Se materializase în mijlocul câmpiei şi părea confuz, rostea cuvinte pe care nu le înţelegeam. Era gol dar noi nu-i vedeam decât ochii, uriaşi, albaştri la început, apoi centrul negru s-a dilatat ca la pisici, înghiţind culoarea. Când a redevenit uman vorbea pe limba noastră. M-a privit o singură dată şi parcă s-a luminat. Mi-a spus să am răbdare, că va veni cineva după mine şi să-mi ţin ochii ascunşi, acoperiţi. “Acoperiţi cum?” l-am întrebat. “Să nu se piardă culoarea.”a spus. “Viitorul, viitorul va atârna de un fir de albastru!”

–        Mai ştii cum îl chema? întrebă Marc răguşit.

–        Da. Dominic.

–        Tata! Dar când…? în vacanţele salt-în-trecut probabil!îşi răspunse singur. Descoperise şi el că soluţia e în puritatea trecutului!

–        E prea mult să-ţi explic… Dar dacă filtrăm o lumină vibratilă prin lentilele irişilor noştri şi o proiectăm asupra particulelor de apă, de cuarţ şi siliciu din aer, putem obţine o reflecţie colorată în funcţie de viteza de vibraţie a undei. Mă urmăreşti? De la albastru porneşte totul. Atunci când lumina noastră intră în relaţie cu ecuaţia de culoare specifică fiecărei particule de praf, se va produce un fenomen similar curcubeului, numai că radiind orizontal. Ceilaţi Făuritori vor fi pregătiţi cu oglinzi de captare şi multiplicare rogvaiv pentru a reproiecta culoarea asupra lucrurilor. Vom crea o barieră pentru smog, o interfaţă care să prelucreze fumul şi să potenţeze nuanţele. New London-ul va avea din nou viaţă, oamenii se vor trezi din robotirea mecanică şi vor vedea frumuseţea furată a lumii. Iar cu cât noi vom avea mai mulţi copii, copii cu ochi albaştri, cu atât mai…

 Corinne îi întrerupse alocuţiunea.

–        Marc, e ceva ce nu ţi-am spus…

–        Da? privirea lui febrilă traversă secolele şi reveni surprinsă în sufragerie.

–        Dominic s-a întors. La un an distanţă. M-a găsit, dar nu mai eram la fel… Aveam un copil. Un băiat de trei luni… cu cei mai frumoşi ochi albaştri pe care ţi i-ai putea imagina! Copilul lui.

  Strălucirea de pe chipul lui Marc se mistui lăsând locul unei măşti mortuare.

–        Nu există copii metişi, o mamă de smog nu are un copil de albastru! zise el sacadat, silabele dilatându-i-se pe limbă, devenind cleioase, dezgustătoare, gustul new londonez de benzen ars.

  Corinne păru să nu-l audă.

–        A luat copilul; avea dreptate… nu era ca mine. Rămânând în lumea aceea ar fi îmbătrânit şi… nimeni nu trăia mai mult de patruzeci de ani. Mi-ar fi fost greu să supravieţuiesc secolelor ştiind că fiul meu murise mult înaintea mea.

–        Eşti… mama mea? cuvântul îi raşchetă gâtul, i se făcu rău fizic, o pojghiţă de negru îi opaciză privirea.

–        Am fost. Cu un mileniu în urmă.

  Pustiită era fericirea lui Marc. Chipul său atât de zâmbitor cu minute în urmă se contorsiona în grimase involuntare de oroare, de revoltă, de durere şi disperare. Degetele i se strânseră pumn, iar mâna care ţinea paharul zdrobi sticla. Cioburile săriră plângând roşu de sânge.

–        Marc, ascultă-mă… încercă Corinne să se apropie de el.

–        Nu!!! Nu!!! Ai ştiut în tot timpul ăsta, ai ştiut că eşti mama mea şi m-ai lăsat să… am făcut dragoste cu tine!!! De câte sute de ori?! Şi ştiai! Cu mama mea, propria mea mamă… de albastru! scuipă numele culorii ca pe ceva greţos, otrava unei vipere care tocmai îl muşcase.

–        Sunt sute de ani, o mie de ani de-atunci, Marc! Cine sunt eu acum? Cum aş fi putut rămâne aceeaşi? Cea care te-a născut e acolo, în urmă, un avatar pe care aproape nu-l recunosc!

–        Să taci, nenorocito! Eşti mama mea! Ştiai! Cum ai putut? lacrimi fărâmiţară vocea lui Marc făcându-i genele să înoate în apă sărată, apa durerii.

  Mâna Corinnei vru să-i atingă obrazul dar el i-o opri în aer, sfâşiindu-i pielea antebraţului cu ciobul pe care încă îl ţinea în mână. Corinne icni. Marc se holbă la sângele care inunda abundent firida de carne, desenând peste piele o geografie de râuri carmin. Hipnotizat, privi fâşia de sticlă din palmă apoi îşi privi mama.

–        Marc… şopti ea citindu-i gândurile. Nu!

  Zvâcni prea târziu pentru a-l opri. Ţandăra se înfipse în ochiul drept al lui Marc, apoi în cel stâng. Într-o clipire, într-o zbatere de pleoape, fără un geamăt, îşi şterse prezentul distrugând viitorul unei lumi. Sângele fierbinte arse firicelele de albastru ce i se mai păstrau în orbite, topind lumina, omorând speranţa.

  După şocul iniţial, Corinne se liniştise ca prin farmec şi acum îl privea detaşată. Nu o mai putea vedea că zâmbeşte, că un surâs tot mai larg îi înfloreşte pe obraji.

–        Biet idiot! rosti cu glas preschimbat, aspru, din corzi vocale de smog. Chiar ai crezut că ne poţi sta împotrivă, tu şi curcubeul tău?

 Gâlgâitul sângelui ce şiroia din orbitele mutilate îl asurzea pe Marc dar acea voce ce părea că vine de la mile depărtare îi era familiară şi o ura.Vocea Corporaţiei!

–        Câtă naivitate… la fel, să crezi că noi nu controlăm ecuaţiile temporale, că nu ştim cine călătoreşte, mai ales că tu erai special şi ştiai, Marc!… ştiai! că te ţinem sub observaţie, că te tolerăm, pe tine, ultimul cu albastru în privire! Dar nu ai fost nici mulţumit, nici recunoscător, ai încercat – cu mai multă imaginaţie decât ceilalţi – să ne infectezi lumea prin culoare, sa ne sabotezi monocromia! E, s-a sfârşit de-acum.

  În timp ce vorbea, Corinne îşi flexă degetele arătătoare iar acestea eliberară de sub unghii două ţepuşe argintii. Cu meticulozitate îşi duse fiecare deget până în dreptul feţei, înfigând cu precizie vârfurile de metal în substanţa gelatinoasă a ochilor. Apoi trase. Cu un plescăit gros, globii oculari se desprinseră din orbite, rămânând – sfere de alb şi albastru – precum măslinele într-o scobitoare de Martini. În locul lor ţăcăniră în poziţia optimă ochi de cristal cu mercur înăuntru. Ochii de smog viu ai Corporatiştilor.

–        Hai, Marc, hai să mergem acasă. zise vocea care nu mai era a Corinnei.

  Tastând un cod pe ecranul unui computer miniatural, sufrageria cu mobilă Ralph Lauren, micile blocuri de dincolo de fereastră, întreg oraşul dispărură. Pereţii gri steril ai clădirii Corporaţiei apărură în loc.

–        E mai bine că nu poţi să vezi, nu ţi-ar fi plăcut să ştii că tot ce ai trăit în ultima lună a fost o proiecţie 9D, regizată, montată şi desfăşurată chiar aici, în sediul nostru. Al Corporaţiei. Nu ai plecat niciodată din anul ăsta, nu te-am fi putut lăsa să rişti astfel, dacă păţeai ceva în trecut? Vom avea grijă de tine, Marc; vom avea grijă pentru că asta facem noi, protejăm dintotdeauna istericii copii ai umanităţii de nebunia culorilor. Să fie linişte! Şi întuneric!

Alexandra Niculae – sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii – în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri inGazeta SF, Revista de Suspans siSuspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

Alexandra Niculae

Alexandra Niculae

sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii, locuieşte în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri inGazeta SF, Revista de Suspans siSuspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

More Posts