no40banner

          ”Normal is an illusion. What is normal for the spider is chaos for the fly.” (Morticia Addams)

         

         

          Ce-i poți spune unei mame când își pierde singurul copil? Cum să-i urezi condoleanțe unei femei a cărei viață a fost furată, răpită cu cruzime de un moment de răstriște?

          Cum poți să spui că un copil de doar 18 ani e într-o lume mai bună? E inuman. Nu există consolare pentru un astfel de incident.

          Ți se spune să ai grijă de fiecare dată când ieși din casă; să nu te iei la bătaie cu cine știe cine, să nu-l înjuri pe cutărescu pentru că face glume pe seama ta, să ai grijă la mașini sau orice prostie de genul ăsta.

          Dar, de fapt, nimic nu te protejează de miile de lucruri rele care se pot abate asupra ta.

         

         

          * * *

         

          De câteva zile, Nero, câinele lui Alex, era de-a dreptul agitat. George, cel mai bun prieten al tânărului, părea să fi devenit inamicul său numărul unu.

          – Alex, ce naiba e cu potaia asta? Ce o avea cu mine?

          – Crezi că-mi pasă? I-oi fi făcut tu ceva…

          – Ești nebun?! L-am plimbat de atâtea ori, când tu erai al meditații și a mâncat din mâna mea, dar niciodată n-a sărit să mă muște…

          Alex ridică din umeri:

          – Chiar n-am cea mai vagă idee. Hai să mâncăm ceva, sunt lihnit!

         

          Câteva zile mai târziu, Alex ieși cu mașina la o plimbare.

          – Unde mergem? întrebă Ștefan, urcându-se pe bancheta din spate a automobilulu .- Hai întâi să-l luăm și pe George, apoi vedem ce-om face, ok?

          Zis și făcut. S-au îndreptat către ieșirea din oraș; George se afla la o benzinărie, își terminase programul și era gata să plece acasă.

          Alex conducea un Opel Vectra Cabrio, o mândrețe primită cadou în urmă cu doar câteva luni, din banii greu strânși ai mamei sale.

          – Ăăăăh… cred că ar trebui să…

          Telefonul îi sună înainte ca el să-și termine fraza și zâmbi. Nu era prima dată când se întâmpla ca George să-i anticipeze mișcările.

          Se aplecă să ia aparatul gălăgios de pe scaunul copilotului. N-a fost atent pentru un moment la semaforul care începu să licăre când el mai avea câțiva metri până la calea ferată. În loc să oprească mașina, el acceleră să prindă.

          – Ce faci, mă, ești prost?! țipă Ștefan la el.

          Un moment mai târziu, bariera a căzut cu putere în capul șoferului, strivindu-i-l.

          Privind din spate, Ștefan văzu osul craniului despicându-se și sângele țâșnind nebunește peste tot, pe bordul mașinii, pe fața lui, pe haine. Începu să țipe de spaimă. Auzi sunetul îngrozitor pe care îl făcuse osul când se sparse; un pocnet pe care n-avea să-l uite vreodată.

          L-a trezit la realitate sunetul trenului în apropiere. Peste barieră, văzu că botul mașinii era pe șine și era sigur că-i va lovi din plin.

          – Alex! strigă cu o ultimă licărire de speranță.

          Ar fi vrut să-l tragă pe băiat cu el, afară din maşină, pentru ca trupul să nu-i fie sfârtecat, dar nu avea destul timp.

          Sări din mașină puțin înainte ca trenul să o atingă, dar nu întâlni reacția la care se așteptase. Mașina nu începu să se dea peste cap și corpul șoferului nu se sfârtecă printre fiare. Trenul nu făcuse decât să lovească și să mute autoturismul mai încolo, în ciuda protestelor barierei care aproape imobiliza metalul.

          Sunetul ambulanțelor începu să-și cânte melodia tragică a pierderii. Cineva chemase o Salvare, dar medicii n-au putut să constatete decât că tânărul murise pe loc.

         

         

          * * *

         

          Sicriul domnea jalnic în centrul camerei, purtând în pântecele sale monstruoase un copil plecat prea devreme din lumea viilor.

          Lumea stătea în jurul său, privind cu tristețe la chipul desfigurat, cu sânge ieșit în piele, a lui Alex. Părul lui blonduț era ud când îl aduseseră de la morga spitalului și, dacă te apropiai îndeajuns, puteai vedea cusăturile de pe scalpul acestuia.

          Ochii nu erau închiși complet și pe marginile acestora se putea vedea sânge întărit într-un contur grotesc al albului ochilor. Gura… rămăsese deschisă.

          Bara de metal îl lovise în moalele capului, cum stătea el aplecat către telefonul mobil, și unii credeau că maxilarul fusese și el rupt, pentru că bărbia era legată cu tifon până sus, pe cap.

          Mihaela, o colegă apropiată decedatului, șovăi puțin, apoi merse la capătul sicriului băiatului și-i mângâie părul umed, plângând.

          – Ai, mamă, grijă, că e și el aranjat… îi spuse bunica mortului și tânăra fată izbucni în plâns și se îndepărtă, incapabilă să reziste imaginilor.

         

          Mulți au fost puternic marcați de acest eveniment… dar George sufera cel mai mult. Alex fusese prietenul lui cel mai bun, fratele pe care nu-l avusese niciodată, sufletul lui pereche. Amândoi aveau tatuaj pe gamba piciorului, cu „Soul mates”, cuvintele încadrate în simbolul infinitului.

          George fugise la spital de cum auzise vestea, dar nu-l lăsaseră să-l vadă. Ștefan nu-i putuse spune nimic, tot ce făcea era să plângă și să sughite, înecat de lacrimi. Refuza să vorbească vreunei persoane.

          Partea dreaptă a lui Alex era frumoasă, așa cum fusese el în viață, cu pielea netedă și albă. Partea stângă, în schimb, avea sânge ieșit în piele. Medicii explicaseră că, la impactul cu trenul, copilul se lovise de bordul mașinii.

          Îi mai spuseseră și că nu suferise. Din contră, zâmbea când fusese izbit. Mușchii n-au mai apucat să se relaxeze, rămaseră într-o oarecare formă de surâs. George știa asta, fiindcă îi cunoștea toate mimicile.

          Cum îl văzuse pe Alex, o senzație acută de vomă puse stăpânire pe toată ființa sa. Nu îi era silă de desfigurarea prietenului său, dar își pusese amprenta asupra psihicului său. Nu se așteptase să fie el, deși nimeni nu l-ar fi mințit. Inițial, sperase la o confuzie, chiar dacă știa cât de mici ar fi fost șansele.

          Alex stătea acolo, în coșciug, întins, cu mâinile pe piept. George se apropie, sub privirile îndurerate ale tuturor, și-și puse ambele mâini peste ale mortului. Răceala lor îi pătrunse până în oase, ca și cum moartea însăși dăduse salut cu el în acele momente.

          Îi ridică o mână pentru a i-o săruta, apoi i-o așeză la loc și plânse în liniște.

          – Nu vreau să pleci… Ești fratele meu, chiar nu poți să pleci, șopti  el.

          Pe partea cealaltă, Sorina, mama lui, căzu în genunchi, nemaiputând suporta durerea copleșitoare.

         

          Noaptea de priveghi fusese un calvar pentru el, iar înmormântarea a fost mai grea decât însăși propria moarte, credea el. Să-și ducă prietenul desfigurat pe ultimul drum fusese atât de greu pentru el. Stând acolo, printre zeci de oameni, ascultând claxoanele înnebunite ale mașinilor și simțind frigul primăverii cum îi străpunge oasele, se simțea de parcă e doar un suflet pierdut într-o altă lume și-și cară trupul către groapă.

          Fusese frumos afară până în noaptea priveghiului. Atunci începuse o furtună care era mai-mai să ia acoperișurile caselor pe sus și să frângă copacii. Femeile mai bătrâne îi spuseseră: „Lui Alex îi pare rău că a murit…”

          Cuvintele i se întipăriseră în minte la fel ca și vederea părții stângi a feței, mutilată în cădere.

         

          A fost dureros pentru toți, însă tot ce s-a născut are și moarte, fie că se întâmplă mai devreme sau mai târziu.

          Corpul putrezește, iar amintirea se descompune. Îl înghite uitarea…

         

         

          * * *

         

          „Ce faci?” primi George mesaj.

          Stătea în pat, mângâindu-l pe Nero, câinele lui Alex care nu mai voia să stea alături de altcineva.

          Fără să dea prea mare atenție cui îi scrie, răspunse sec: „Stau în pat.” Era un număr necunoscut.

          Nu-l interesau oamenii. Intrase în depresie și refuza să vorbească, să iasă, să mănânce sau să meargă la școală. Murise, odată cu Alex, și o parte din el.

          „Îmi e dor de tine, vrei să ne vedem?”

          Mesajul îl făcu puțin confuz.

          „Prea ocupat”, răspunse sec și se aplecă după un măr din care mușcă nepăsător.

          „De ce nu vrei să ieși?” primi mesaj înapoi.

          „Nu vreau, am suferit o pierdere și… Dar nu știu cine ești, așa că de ce îți dau explicații?” scrise rapid, iritat de persoana care interoga.

          Deși numărul îi era așa de cunoscut. Era numărul lui Alex.

          „Diana, tu ești?” trimise mesaj înainte să primească un răspuns.

          „Sunt Alex.”

          George se ridică furios și aruncă telefonul în patul celălalt. Nero se sperie și lătră, apoi se liniști și își puse iarăși capul pe labe.

          Băiatul merse și făcu un duș, enervat de intențiile Dianei. Ea și fratele ei, Alex, nu se înțeleseseră prea bine niciodată. Nici George nu scăpase de ura ei, dar asta nu îi permitea să profite de moartea fratelui ei pentru a-l răni.

          Un duș aproape rece credea că-l ajutase.

          Reveni în cameră doar cu un prosop în jurul taliei și, după ce luă telefonul, se aruncă în pat. La picioarele sale se cuibări și câinele, scoțând un sunet lung, de plânset îndurerat.

          „Diana, trebuia să rupi cartela, nu să faci glume”, scrise, dar anulă trimiterea înainte de a se fi finalizat și citi trei mesaje primite:

          ”Vreau să te văd, te rog… Sunt singur și plictisit. Ieșim la o tură cu mașina”, sugera mesajul.

          – Dă-o dracu de treabă!

          Apelă numărul lui Alex, rememorând momentele când plângea și se chinuia să-l șteargă.

          Răspunse cineva, dar legătura era foarte slabă. Se auzea un cârâit lung pe fir și se tot întrerupea.

          – Diana?! Diana, te omor! țipă în telefon.

          – Geo, băi…  se auzi vocea hârșâită a lui Alex. Nu prea am semnal, dă-mi mesaj, mă!

          George îndepărtă telefonul de ureche și rămase privindu-l, fără a-i veni să creadă.

          Fusese vocea lui Alex, nu a Dianei. Dedusese sigur că Diana avea chef de glume, dar lucrurile nu se mai legau. Căută numărul în telefon și o sună.

          De partea cealaltă răspunse o voce plânsă, terminată:

          – Da, Geo…

          N-o auzise niciodată așa de blândă.

          – Diana, rosti și supărarea începu să i se spulbere. Ai păstrat cartela lui Alex? Am primit mesaje…

          Fata nu răspunse pentru câtva timp. Într-un final, își găsi cuvintele:

          – Nu… Adică… George auzi vocea schimbată de lacrimile ce-i curgeau și de nasul înfundat. Mama a insistat să-l îngropăm pe Alex cu telefonul, a fost în buzunarul sacoului.

          Mâinile lui George începură să tremure. Auzi un bipăit scurt în telefon.

          – Bine, mersi, îi șopti. Îmi cer scuze …

          – Nu face nimic, pa.

          Apelul se închise, iar tânărul deschise mesajul:

          „Nu te auzeam. Hai să ne vedem, sunt la intrarea în cimitir. Vino naiba și ia-mă. N-am absolut nicio idee ce caut aici!”

          George începu să tremure. Era înnebunit de frică, dar, de asemena, curiozitatea era uriașă… Și puse stăpânire pe el.

          Se îmbrăcă și porni încet către cimitir.

          În fond, cine n-ar fi făcut la fel, când era vorba de o persoană așa de importantă?

          Când ți-a fost luat tot ce ai mai prețios pe lume, apoi apare posibilitatea să-l recapeți, nu te duci?

          Speranța din oameni nu se stinge chiar așa ușor și întotdeauna sperăm la o minune. George spera și el la una.

         

          * * *

         

          Stăteau față în față. Tânărului nu-i venea să creadă.

          Fizic, era imposibil. Totuși, se apropie și-l strânse pe prietenul său în brațe. Era cât se poate de real. Corpul lui era doar rece, iar fața lui încă purta urmele accidentului; George știa că și scalpul purta cusăturile încă.

          – Ce faci? îl întrebă, prostește, pe Alex.

          În fond, ce poți să întrebi altceva? Sau… te poți comporta altfel, decât ca un prost?

          – Sincer? Nu știu ce naiba caut aici. Și mă doare gâtul de parcă mi l-am rupt.

          „De parcă?” se întrebă George, căzut în plină confuzie.

          – Dar… Băiatul trase adânc aer în piept. Nu trebuia să te întorci, șopti sprijinindu-se cu spatele de o piatră funerară uriașă. Nu trebuia… Știu că te-am strigat înainte să… Dar nu trebuia să te întorci. Nu te mai poți integra într-o societate care știe despre ce s-a întâmplat.

          – Au aflat? întrebă surprins.

          – Poftim?

          Dialogul devenea din ce în ce mai confuz.

          Alex se apropie și îl strânse în brațe pe amicul său. Privindu-l fix în ochi, îl prinse de bărbie și-l sărută apăsat pe buze.

          Ochii lui George se umplură de lacrimi.

          – Atunci, nu mai e nevoie să ne ascundem, rosti Alex și-i pecetlui gura cu a sa, lăsându-l perplex.

          „Doamne, ăsta e un vis! Trezește-mă!”

          Îl trezi altceva la realitate – mâinile lui Alex căutau înnebunite părțile intime ale acestuia.

          – Stai! Ce faci?

          Se uită fix în ochii decedatului în momentul în care îl împinse deoparte, dar nu mai era el. Albastrul liniștitor dispăruse, înlocuit de negrul tulbure al nopților pline de spaime.

          Alex îl lovi cu o putere inimaginabilă, trântindu-l peste placa unui mormânt, după care se năpusti asupra sa. Îl silui în cele mai meschine feluri, până ce acesta leșină.

          Îl cuprinse, apoi, întunericul permanent.

         

          * * *

         

          „Ce faci?”

          Ștefan se uită lung la mesajul de pe telefon, nevenindu-i să creadă. Era numărul lui Alex.

          Nu îndrăzni să răspundă. Nici dacă ar fi vrut, n-ar mai fi putut, fiindcă mâinile îi tremurau mai rău ca în cele mai friguroase zile.

          Primi un al doilea mesaj:

          „Hai să ne vedem, te aștept la intrarea în cimitir.”

          Dumnezeu știa cât de mult  voia Ștefan să dea cu telefonul în perete și să se culce. Dar n-o făcu, fiindcă o forță, ceva supranatural, îi călăuzea corpul către Alex.

          

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice MOISESCU s-a născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Este elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria. A început să scrie când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scria povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scrie basme. A debutat în 2010, în ziarul Teleormanul, cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse primite de la viaţă, continuând ulterior să publice în revista online Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea, Revista de Suspans şi Gazeta SF.

More Posts