GSF48 banner v2-650

          Tu… stând în tocul uşii, fixându-mă cu privirea şi lăsându-ţi mătasea să-ţi cadă la picioare.

          — Închide uşa! Liniştea ar putea să se îndure de noi şi să ne arunce cheia unui moment de luciditate care să ne arate pe noi nouă înşine.

          — Închide uşa dragă! Ultima oară când ai lăsat-o deschisă, şarpele din mitul biblic s-a înscris la proba de 100 metri plat.

          O sintaxă de derută ar putea să-ţi arate că nu facem parte din lumea de aici. Eu, tu şi uşa alcătuim un colaj format din câmpia de la Nazca, gesturile pe care le-au mai făcut şi alţii, un set de banalităţi şi steagurile spiritului fluturate de o necontrolabilă forţă cu imagini smulse din poveşti cu evadaţi. Şi nu numai atât.

          Închide uşa că intră Jim Morrison cu Robert Plant şi după ei intră şi Freddie, şi ăştia cântă mai bine decât mine. Ce scriu acum n-are nici o legătură cu textul de faţă. Să nu crezi o iotă! Distorsionând coerenţa în favoarea  spectaculosului ai putea avea senzaţia bună pe care o încerci atunci când fumezi tutun de calitate. În acest spaţiu fără materie închide uşa şi nu cocheta cu întâmplările miraculoase azvârlite în uitare că pot deveni molipsitoare!

          – mersul pe sârmă ca împăcare cu sine

          – institutul locurilor exotice şi nervul încordat al hoinărelii

          – ambasadorul clipelor dospite în fiinţa vie

          – Vico Sciletti, mardeiaş din cartierele rău famate,  pătruns în „lumea bună’’ cu misiuni murdare,  care umbla tot timpul după el cu pitic, şi după ce-l dădea pe vreunul cu capul de pereţi, piticul îl ştergea de praf cu trei batiste albe. Să-l vezi pe Vico Sciletti, într-un act de supremă tandreţe, luându-ţi capul în mâini şi spunându-ţi:  „Dumnezeii mă-tii Alexandra,  nu există în lume sprâncene ca ale tale!”

          — Mă numesc  Mark şi merg pe stradă… merg pe stradă inspirându-i, cu nările dilatate,  tot aerul. Te-a chemat vreodată Oliver şi ai fost nemuritor?

          Alexandra  tu ai putea fi uşa. Eu, caricatura ei.

          Nu tot timpul suntem de aceeaşi parte a uşii. Habar n-am ce închizi şi ce deschizi tu Alexandra. Când te privesc în ochi simt fiorii înfrângerii şi victoria vieţii şi uşa ca o nălucă. N-ai nimic de închis Alexandra. Aleargă-mă până când te ajung din urmă. Aleargă-mă până când toate câmpiile cu cai devin geloase.

          Pe Bill saxofonistul, tatuat ca un vrej din cap până în picioare, îl chema Bill că aşa ne-am înţeles noi din priviri. Ăsta, Bill, se uita fix în ochii barmanului şi-l întreba: „Bă tu vrei să mă rog de tine să-mi faci nota?” Şi începea mardeala. După cinci minute de „măcel” rămânea în picioare doar omul de serviciu, fost boxer ratat, care participa la distracţie cu salariul pe două luni. Toată armonia universală sta în felul în care îşi împărţeau pumnii. La urmă râdeau ca idioţii, aşezaţi pe podea,  fumând  trabuc în colţul gurii.

          Da’ ce-ţi spun eu ţie Alexandra? Întâlnirea mea cu tine are efecte devastatoare. Într-un tablou cu zece mii de oameni împingând roabe pe o şosea fără curbe, noi suntem sorţi dispariţiei. Poate vreun  colecţionar, cu gust, ar putea să ne redea  gravitaţia şi chiar şi acest lucru ar putea lăsa impresia unei întâmplări neîmplinite. Noroc de tine Alexandra că eşti frumoasă fără nici un efort, şi să nu mă întrebi de ce am scris asta!

          Cunosc un tip care a mâncat un şniţel albastru după ce l-a ţinut o săptămână sub pernă şi asta numai pentru ca să ajungă la Urgenţă, să-i pună mâna pe frunte o asistentă de care era îndrăgostit, şi să-i  spună: „Aveţi febră, domnule!”

          La prima încercare de a descifra legile acestei nebunii ne trezim în stradă fără uşă. Inventează tu una, Alexandra, şi o să fiu acasă, cu tine, locuindu-mă şi cu uşa deschisă!

         

          

Călin Dănila

Călin Dănila

(Călin Constantin Dănilă), este profesor de educaţie fizică şi sport. Preşedinte şi membru fondator al Academiei de Aventură Pământul Viu - Fălticeni. Este unul dintre organizatorii Taberei sci-fi Asphar.

More Posts - Website