GSF64 banner1-650

          A trecut atât de mult timp. Atât de mult…

          Am avut așa de multe nume – Kort Berg, John Smith, Baba Yaga, Umbra, The Shade, Shifrat Sawda’, Kakusareta Ito, Nadhir’Ubdi cel mai recent, dar și multe altele – John Smith însă a fost cel pe care l-am și folosit cât de mult am putut.

          Am cunoscut o binecuvântare divină aș putea spune, dar și un blestem ieșit din cele mai adânci colțuri ale iadului. În rândurile pe care le vei parcurge, sper să ajungi să mă cunoști la fel de bine cum te cunosc eu.

          Scriu acum acest jurnal pentru că sfârșitul meu se apropie și vreau ca tu să știi cine sunt cu adevărat. Ți-am povestit câte ceva despre mine de când te cunosc, dar a venit timpul să vezi tot adevărul. Sper că ești suficient de pregătit să înțelegi ce vei citi.

          M-am născut într-o perioadă de relativ calm, într-o familie modestă dintr-un oraș mare, Berlin. Am fost singurul copil al părinților mei. Anul nașterii mele a fost însă marcat de începutul sfârșitului. În ultimele decenii din secolul douăzeci și unu, pe planeta Pământ trăiau aproape doisprezece miliarde de oameni.

          Știu că pare o legendă, dar chiar m-am născut pe Terra. Locul de origine al omenirii. Planeta pierdută. Povestea pe care am auzit-o toți, este mai mult sau mai puțin reală.  Pământul a existat, odată.

          Cum spuneam, pe mica planetă albastră trăiau aproape doisprezece miliarde de oameni. Pare puțin față de populația actuală a Imperiului, dar, în acea perioadă, omenirea încă nu stăpânea călătoria în spațiu. Abia reușea să ajungă pe alte planete din propriul sistem solar și să creeze colonii. Omenirea depindea în totalitate de rezervele planetare. Nu exista niciun fel de călătorie la viteze mari. Pentru a ajunge pe o orbită stabilă era nevoie de câteva ore și o cantitate impresionantă de combustibil.

          Iar resursele erau tot mai puține…

          În anul nașterii mele, una dintre marile puteri ale lumii (pentru că atunci existau țări, specia umană era divizată pe baza unor criterii fără noimă) a pornit un război asupra unei nații învecinate.

          Totul a început de la un motiv uitat de timp, dar suficient ca să înceapă o serie de evenimente care să conducă rasa umană spre o epocă întunecată.

          Am avut o copilărie liniștită. Aveam prieteni de joacă, părinți iubitori care îmi ofereau tot ce puteau. Eram un elev silitor, îmi plăcea să învăț, voiam să fac bine, mergeam la biserică în fiecare duminică. Totul s-a schimbat într-o vară… Imaginile acelei zile au rămas mereu cu mine și nu le-am putut uita.

          Mă jucam într-un parc, într-o după-amiază târzie de sâmbătă. Tatăl meu, Alfred, stătea pe o bancă alături de mama, Kaethe. Amândoi zâmbeau uitându-se la mine. Erau fericiți. A fost ultima dată când au simțit bucuria. Aveam doar zece ani. Era o zi senină. Dintr-odată, în depărtare, o lumină puternică a aprins cerul. M-am ghemuit și mi-am acoperit fața, speriat. Puteam să îmi văd oasele mâinilor. Tata m-a luat în brațe și a început să fugă. Când am deschis, ochii am zărit un nor uriaș care se ridica deasupra orașului. Oamenii fugeau speriați în toate direcțiile. O dungă neagră se înălța la orizont, apropiindu-se. Apoi l-am auzit. Un huruit puternic, un zgomot infernal, ca și cum cineva ar fi luat un tren și l-ar fi pus să treacă chiar prin mine. Tata a sărit într-un șanț și a intrat cu mine sub un pod de beton, trăgând-o pe mama după el. Unda de șoc a lovit aproape imediat. Mă durea peste tot. Praf și bolovani cădeau peste tot în jur. Un corp s-a prăvălit lângă noi. Fusese om. Atât se putea recunoaște din el. Doar că fusese om.

          După câteva minute, am ieșit la lumină. Erau și alți supraviețuitori. Dar distrugerea era aproape totală. Din blocuri rămăseseră doar mormane, mașinile erau răsturnate, strivite. Eu plângeam. Aveam dureri peste tot. Puțin îmi păsa atunci de ce se întâmpla în jurul meu.

          În seara aceea am ajuns la un centru pentru refugiați, la câțiva kilometri de Berlin. Sute de oameni erau acolo. Unii erau calmi, alții țipau de durere, alții se certau. Un tânăr soldat dădea ordine, dar nimeni nu îl asculta. Fața lui era rotunjoară,  avea păr blond și ochi albaștri, plini de lacrimi. Era speriat. Nu știa probabil nimic de familia sa, de prieteni. Atunci nu mi-am dat seama de toate acestea. Atunci am văzut un băiat mai mare ca mine, în uniformă, care părea să vrea să plângă, dar nu reușea. Eu nu mai puteam. Tatăl meu mă ținea în brațe, iar mama dormea lângă mine. Toți eram plini de praf și sânge închegat. Dintr-o dată l-am văzut pe soldat că ridică pușca și o îndreaptă spre cineva. A tras. A secerat doi oameni. Am început din nou să plâng. În jur însă, toată lumea a tăcut. Se auzeau doar gemetele de durere. Nimeni nu mai făcea nimic.

          În câteva zile am fost relocați în tabere speciale de refugiați. Luam pastile în fiecare zi. Erau reguli foarte stricte: nu puteam să ieșim, nu aveam voie să stăm treji după ora nouă, mâncam de trei ori pe zi, dar nu suficient.

          Am aflat mai târziu că pe tot globul fusese la fel: un popor, despre care nu se știa că ar fi o putere atomică, a lansat un atac nuclear asupra multor alte națiuni. Totul fusese un fel de răzbunare pentru ʺasupriri și opresiuniʺ vechi de sute de ani.  Țara respectivă a fost distrusă a doua zi după atacuri. Din ea nu a mai rămas decât un deșert radioactiv.

          Dar asta nu a pus capăt războiului. Abia atunci începea cu adevărat…

          Mama mea a murit în somn într-o zi de marți, la o lună după atacul asupra Berlinului. Nu am îngropat-o. Morții erau incinerați. Știu că plângeam toată ziua: de când mă trezeam, până când adormeam. După încă trei săptămâni, tatăl meu s-a tăiat la picior. Infecția i-a fost fatală. Așa am rămas orfan.

          La cincisprezece ani m-am înrolat în armată. Vinovații pentru suferința mea erau duși de mult, dar eu fierbeam de ură. Aveam cu cine să mă lupt. Aveam un inamic. Aveam mulți inamici. Era o perioadă în care regula „fiecare pentru el” era sfântă.

          Atunci voiam doar să mă lupt. Voiam doar să mă duc pe front și să mor, să scap de durere și să iau cu mine cât mai mulți pot. După ce am început pregătirea militară, am dat tot ce puteam. Aveam deja experiența a cinci ani pe cont propriu. Știam să mă lupt, știam să supraviețuiesc. Știam să omor.

          Una dintre comandații mei, Brenda Adler, m-a remarcat. Comandorul Adler era o femeie solidă, dură, neînduplecată, de o corectitudine rar întâlnită, care te trata cu respect. Era cu doar zece ani mai în vârstă decât mine, dar avansase foarte mult în rang. Și pe bună dreptate. Femeia aceea era ca un tanc cu o inimă de copil: nimic nu îi stătea în cale, dar ajuta pe oricine avea nevoie, refuza să ia viața cuiva dacă nu era absolut necesar.

          Cu câteva săptămâni înainte de absolvirea stagiului militar, într-o dimineață, Brenda m-a tras de lângă plutonul meu. Mi-a spus că eram transferat la o altă unitate. La început am crezut că am făcut ceva greșit, dar, când am întâlnit echipa am înțeles. Fusesem repartizat într-o unitate specială de infiltrare, sabotaj și asasinare, ʺSchwarzer Schatten Einsatzgruppeʺ. În esență, noi eram cei pe care îi trimiteau să rezolve problemele pe care nimeni nu le putea rezolva. Grupul era mic, doar opt oameni, sub comanda Comandorului Adler. Erau cinci femei, Brenda, Brunhilda, Anna, Beth, Henrietta, și trei bărbați, Askel, Ritter și cu mine.

          Nu răspundeam decât în fața președintelui și, teoretic, nu existam în documente, ceea ce însemna că nu puteam primi ajutor. Operam fără întăriri. Odată infiltrați ne bazam pe propriile puteri și unul pe celălalt, astfel, dacă eram capturați, statul ne renega și ne declara rebeli. Eram doar noi și inamicul.

          După câteva zeci de misiuni, sute de inamici uciși, milioane salvați, am avut o misiune nefericită. Activam deja de doi ani în SSE când am fost prinși într-o ambuscadă. Benda și Brunhilda, alături de Anna, pilotul, au reușit să scape. Askel, Ritter și Beth și-au pierdut viața. Henrietta și cu mine am fost capturați.

          Ne-au ținut în celule separate. Ne-au torturat. Ne-au înfometat. Nu îți poți închipui prin ce am trecut. Într-o zi – sau era noapte? – n-aveam cum să ne dăm seama, ne-au pus în aceeași celulă. Henrietta a murit în brațele mele câteva ore mai târziu. Apoi, într-o zi am fost spălat, îmbrăcat frumos și cineva cu un accent foarte prost mi-a spus că fusesem eliberat. Îmi pierdusem speranța că aveam să mai scap vreodată; chiar credeam că voi muri prizonier. Am fost urcat într-o mașină în miezul zilei. Am mers câteva ore cu geamurile deschise. Era plăcut să simt iar aerul rece și curat, însă lumina soarelui mă deranja. Cei patru soldați din vehicul n-au scos nicio vorbă tot drumul. Când am ajuns la destinație, am realizat ce se petrecea: nu fusesem eliberat cu adevărat, ci doar mutat în alt centru de detenție. Am încercat să mă lupt cu cei din mașină, dar nu am reușit – cineva m-a pocnit în cap cu ceva dur și mi-am pierdut conștiența.

          Când m-am trezit, eram legat de o masă de metal. O lumină puternică strălucea deasupra mea. Câteva persoane vorbeau o limbă pe care nu o înțelegeam. Nu știu ce mi-au făcut sau cât a durat, dar după câteva astfel de proceduri eram mai mult mort decât viu.

          În cele din urmă, a venit și salvarea. Brenda, Brunhilda și Anna conduceau un asalt militar în forță asupra centrului în care eram prizonier. Cumva, m-au scos de acolo, sacrificând o mulțime de soldați tineri. Aveam să aflu mai târziu că pentru a mă salva pe mine pieriseră opt sute de oameni și peste trei mii de inamici. Da, la acel moment nu îi consideram pe inamicii patriei mele oameni.

          Câteva luni am stat într-o comă indusă, conectat la aparate de susținere a vieții. Nu știam care era motivul pentru care fusesem salvat, dar nu mă plângeam. Eram în viață și cu o nouă perspectivă asupra războiului: prea mulți nevinovați muriseră, pierdusem prea mulți prieteni. Și totul din cauza lor, din cauza inamicilor.

          Am aflat mai târziu că Brenda a tras multe sfori că să mă salveze. Până mi-am revenit complet, războiul se terminase. Ultimul mare război mondial se terminase. Câștigasem. Sau așa credeam…

          Noua ordine globală ștersese granițele. Eram guvernați de un grup de douăzeci și unul de oameni din toate vechile puteri, atât victorioșii, cât și învinșii. Pentru mine era ceva greu de acceptat: să conviețuiesc cu cei pe care i-am urât, cu cei pe care nu îi consideram oameni.

          Opt miliarde două sute cincizeci și două de mii opt sute patruzeci și unu de oameni au murit în acel război. Erau erau opt miliarde două sute cincizeci și două de mii opt sute patruzeci și unu prea mult. Măcar de ar mai fi fost încă unul. Ah! ce aș fi vrut să mor și eu atunci.

          Curând după ce noua ordine a fost instaurată, un soldat ca mine nu mai găsea de lucru – sau pur și simplu nu mai voiam să caut de lucru. Nu terminasem școala. Nu aveam experiență în a face altceva. Știam doar să lupt, să omor și să supraviețuiesc. Mi-a fost oferit un post de comandă în poliție, ʺsă ajut la menținerea păcii așa de greu obținuteʺ mi s-a spus. Am refuzat de fiecare dată, până când nu m-au mai întrebat.

          Norocul meu a fost Brenda. Draga de Brenda. Ne-am căsătorit și ne-am mutat la munte, într-o cabană micuță, izolată. Eram liniștiți. Apoi Brenda a rămas însărcinată. Când s-a născut primul meu copil, Lilly, a fost cea mai fericită zi din viața mea. Doi ani mai târziu, Brenda a născut gemeni, Wanda și Zelig.

          Mult mai târziu, aveam să îmi dau seama ce monstru devenisem. Brenda încărunțise, avea riduri, era din ce în ce mai bolnavă. Eu eram neschimbat. Am fost la cei mai buni doctori, dar nimeni nu a putut să își dea seama ce se întâmpla cu mine. M-am asigurat că toate urmele existenței mele au dispărut – o explozie la un centru de stocare a datelor, un incendiu într-o arhivă, un jaf la o bază militară.

          La șaptezeci și cinci de ani, Brenda s-a stins. Cincizeci de ani mai târziu Zelig. După încă doi Lilly. Alți optsprezece aveau să mai treacă până când Wanda avea să se stingă și ea. Apoi au urmat copii lor și copii copiilor lor.

          Iar eu… Eu eram încă în viață, sănătos, în putere, cu aceeași față tânără. Am crezut că îmi pierdeam mințile. Dar adevărul a fost mult mai crunt. Nu îmbătrâneam. Nu mă îmbolnăveam. Nu muream. Și crede-mă că am încercat… m-am spânzurat, m-am împușcat, m-am aruncat în gol… Am crezut că sunt pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele mele.

          Am trăit o mulțime de vieți. Mi-am văzut urmașii crescând. Mi-am îngropat urmașii. Puțini sunt cei care știau de condiția mea și toți s-au dus. M-am retras în umbră. Am stat singur. Am așteptat să mor. Și așteptarea mea continua. Și nu se sfârșea.

          Apoi, într-o zi, am întâlnit pe cineva, întâmplător. Nu mai eram la curent cu ce se întâmpla cu lumea. Nu îmi mai păsa. Acel om, John Smith, al cărui nume l-am preluat și l-am folosit mai mult ca oricare altul, mi-a deschis ochii. Era un bătrânel cocârjat care se plimba singur prin pădurea în care stăteam. Când m-a văzut mi-a spus: ʺSalutare tinere! Ce faci singur aici? Nu vrei să ajuţi un om singur şi bolnav?ʺ

          Nu pare mult. Dar pentru mine, atunci, la cei aproape două sute de ani pe care îi aveam, în singurătatea mea, a fost o revelaţie. Îmi iroseam darul. Eram blestemat să îi văd trăind şi murind pe cei care îmi erau dragi, dar puteam să transform blestemul meu într-o binecuvântare. Puteam să ajut lumea. Puteam să fac multe.

          Pe John Smith l-am ajutat să urce muntele, dar când am ajuns la o cascadă, a dispărut. Presupun că, fără să îmi dau seama, a căzut, dar vreau și să cred că John Smith a fost ceva mai mult decât un om…

          Vei înțelege în paginile acestui jurnal, sper, cum am ajutat omenirea și cum încă încerc să o fac, prin tine. Vei înțelege cum a luat naștere Imperiul. Vei înțelege dorința speciei umane de a se extinde. Am avut timp cincisprezece mii de ani să aduc omenirea unde este acum. Dar am făcut o greșeală care ar putea costa universul. Citind acest jurnal, știi deja Întrebarea. Răspunsul l-ai aflat tot de la mine. Soluția este în mâinile tale, iar dacă nu o găsești, atunci universul este condamnat…

         

                   

Ştefan-Decebal Guţă

Ştefan-Decebal Guţă

Ștefan-Decebal Guță s-a născut la Pitești în decembrie '93. În prezent este student la U.M.F. "Carol Davila", București. A început să publice în iulie 2016, la Gazeta SF. Blog personal: https://catharsiswriting.wordpress.com/

More Posts - Website