GSF82 banner02-650

          În spate se auzi o bufnitură înfundată. Se întoarse cu precauție pentru a nu aluneca pe trotuarul înghețat și apucă să vadă  o formă neagră rostogolindu-se, de pe capota unei mașini, pe marginea șoselei.

          Șoferul deschise portiera, dădu să iasă, apoi scrâșnind din dinți:

          „Paștele mamii voastre de bețivi!” trânti ușa și demară, derapând pe zăpadă.

          − Hei! Apucă să strige Ioana, dar realiză că insul oricum nu ar mai fi oprit.

          Se uită după ajutor.

          Țipenie.

          Toată lumea se retrăsese acasă pregătindu-se de Revelion. Numai ea mai umbla de bezmetică. De fapt trecuse pe la maică-sa încercând să o convingă să facă Revelionul împreună…

          Se uită la ceas: 22.24.

          Mărunți din buze și, atât de repede pe cât îi permitea zăpada înghețată, încurcându-se în sacoșa cu cumpărături, se apropie de locul accidentului.

          − Sunteți bine? Ridică din nou privirea după vreun ajutor. Nimeni. Domnu’ ? Sunteți bine?

          Bărbatul încercă să se ridice, dar păru să se cutremure și rămase în patru labe tremurând ușor:

          − Nu știu, mormăi înfundat.

          Ioana se aplecă și mai mult și, ca un făcut, sticla de șampanie se răsturnă din sacoșă rostogolindu-se spre o iminentă ciocnire cu marginea trotuarului. Încercă să o prindă, alunecă și căzu, nu tocmai artistic, în fund. Bărbatul zvâcni cu un geamăt, prinse sticla apoi se răsuci, gâfâind, pe spate.

          Ridică șampania și o privi, ca pe un trofeu, în lumina chioară a unui felinar.

          − Nu s-a spart, emise sentențios, iar Ioana sesiză comicul absurd al situației: Ea căzută în fund, iar lângă ea un bărbat încleștat de o sticlă…

          − De ne vede cineva zice că am decalat Revelionul… Sunteți bine?

          − Revelionul… Bărbatul încercă din nou, iar de data asta reuși, să se așeze și el în fund. Curios. Habar n-am ce seară e.

          Privi de jur împrejur.

          − Iar locul ăsta mi-e străin…

          Mai focaliză o dată împrejurimile și, brusc, preluă inițiativa.

          −  Nu stăm bine aici. Poate să mai treacă o mașină.

          Se ridică oftând și întinse mâna către femeie.

          − Mă descurc, mulțumesc. Ana se ridică, înșfăcă sacoșa și dădu să-l sprijine pe bărbat.

          − Cred… Cred că și eu mă descurc, zâmbi un pic chinuit acesta și păși pe trotuar.

          Mai privi odată sticla de șampanie, de data asta încercând să citească eticheta apoi, scuturând din cap, o înmână femeii.

          − Ia să vă văd? îl preluă profesional Ioana. Aveți o tăietură urâtă pe frunte, probabil de la ștergătorul de parbriz, dar nu mai sângerează… un cucui care promite, niște echimoze… vă mai doare pe undeva? Să nu aveți cumva leziuni interne. Trebuie să mergem la un spital…

          Acel „mergem” îi zgârie auzul și iar se blestemă pentru voluntariatul ei care mereu i-a adus numai necazuri.

          Bărbatul își îndreptă spatele, iar Ioana îi dădu cel puțin un metru optzeci și cinci; se răsuci, cu prudență, din tors, spre dreapta apoi, mai viguros, spre stânga și brusc ameți. Ioana se repezi să-l sprijine.

          Se împleticiră până la o bancă unde se așezară greoi.

          − Eu sun la 112…

          − Unde?

          − La Salvare.

          Scoase telefonul, iar bărbatul i-l luă din mână și-l răsuci pe toate părțile:

          − Acesta este un telefon? Jucăria asta? Începu să râdă, iar Ioana se făcu mică. „Ce-ai făcut, toanto? Dacă-i vreun nebun fugit de la un ospiciu…?”

          Bărbatul întoarse capul către ea și-i înmână mobilul:

          − Nu reușesc să-mi amintesc. În capul meu e un vid uriaș.

          Mai scutură odată capul, un cap mare, leonin, iar părul purtat pe-o parte îi căzu în ochi. Îl dădu, reflex pe spate, iar Ioana se trezi privind fața aceea parcă dăltuită de un sculptor nepriceput. Doi ochi de o culoare incertă, nas acvilin, buze cărnoase, cu cea de jos un pic pronunțată ce-i oferea un aer îmbufnat, terminată cu o bărbie lată și ieșită în afară. Chipul acela radia o energie ascunsă, abia stăpânită iar femeia se trezi dârdâind. Observă și el asta:

          − V-a luat frigul… Nici nu știu cum să vă mulțumesc… Mergeți! Mergeți acasă. Eu mă descurc. Am să mă descurc.

          − Nici nu mă gândesc să vă las aici, uite, numai în pulover, amnezic… rănit…

          Ioana se blestemă din nou în gând „Ai înnebunit de tot, fată!”.

          − Stau aici, aproape. Al doilea bloc. Veniți, să vă pansez, stați un pic la căldură, poate… Așa se întâmplă după un șoc traumatic, creierul se protejează, dar apoi amintirile revin.

          − Spuneați că e seara de Revelion… probabil că vă așteaptă familia, cred că deja s-au îngrijorat.

          − Maria? Maria să se îngrijoreze? Pfff! Mergem!

          Se ridică și-l privi de sus:

          − Nu sunteți vreun criminal în serie, nu?

          El zâmbi, iar în colțul ochilor se adunară zeci de crețuri.

          − Presupun că nu… Peste ăștia nu prea dau mașinile așa, de fraieri!

          Nu vreau să vă încurc…

          − Am hotărât! Puteți merge?

          − Să fac o probă.

         

          − Mamăăă! Pe unde umbli? Nu găsesc… O puștoaică cam la 15 ani năvăli în hol unde, aproape izbindu-se de bărbat, dădu un chiot de spaimă și fugi în dormitor.

          − Maria… Maria! Domnul e cu mine. A avut un accident…

          − Da? Ce accident?

          Capul fetei apăru de după ușă și studie inedita prezență masculină din casa lor. Bărbatul păru că se fâstâcește sub privirea insistentă a fetei:

          − Mai nimic. I-am zis doamnei că nu vreau să deranjez…

          − Nici un deranj. Las’ că vă pansează mama! îl concedie fata cu aplomb. Mami! Nu știi ce-am făcut cu rochița aia neagră? Ufff! Acuși e Revelionul și eu nici nu m-am pensat…

          − Poftiți în bucătărie. Luați loc. Numai o secundă.

          Mai că nu alergă în sufragerie de unde luă sticla de coniac din vitrină și se năpusti înapoi. Din ușa dormitorului Maria îi făcea semne insistente.

          Ioana arătă la sticlă apoi spre bucătărie. Fata făcu botic.

          Bărbatul stătea aplecat și privea absorbit; întoarse capul:

          − Ce este acest dispozitiv?

          − Ăla? Ăla e „micro”, adică „cuptorul cu microunde”. Am adus coniac.

          Turnă în pahare și-l îndemnă pe bărbat:

          − Să ne mai vină inima la loc!

          Simți că-i va tremura mâna așa că luă bărbătește paharul și aruncă coniacul pe gât.

          − Și cum funcționează?

          Bărbatul luă și el paharul, mirosi precaut, apoi o imită pe femeie.

          − Aaa?! E tare!

          − Cum să funcționeze? Habar n-am…

          − Mamiii!

          − Scuză-mă o secundă. Mai toarnă, dacă vrei…

          De dincolo se auziră voci pe tonuri din ce în ce mai ridicate:

           „Ia vezi! Acu’ nu mai pleci nicăieri!”

          Bărbatul zâmbi ca unei amintiri, rămase brusc încremenit încercând să o urmărească, dar ea se destrămă și rămase iar senzația aceea ca de după o extracție dentară. Înciudat, se așeză la masă și mai turnă un păhărel. Ana îl surprinse cu mâna încleștată pe păhăruț și fața crispată într-o încercare dureroasă de a-și aminti.

          − Încet. Îți vei aminti. În baie e strâmt. Am adus aici…

          Avea mâinile pline de tot felul de sticluțe și pansamente.

          − Treci la pansat.

          Îi luă, profesionist, capul în mâini și după ce dezinfectă atent rana, aplică un plasture constrictiv. Cucuiul primi și el același tratament.

          Acum să vedem în rest. Scoate puloverul. Bărbatul se conformă. Sub pulover avea un fel bluză indispensabil perfect mulată pe corp.

          − Ce material e ăsta? N-am mai văzut. Cum se scoate?

          Reflex, bărbatul duse mâna la ceafă. Bluza, de un alb strălucitor se desfăcu și alunecă în jos dezvelindu-i torsul puternic.

          Ana se stăpâni să nu țipe. Pe diagonala pieptului până aproape de buric strălucea roșietic o cicatrice imensă, încă proaspătă, căci firele dese de sutură nu fuseseră scoase și atârnau printre firele de păr negru și cârlionțat.

          − Mami! Eu plec!

          Ioana se smulse cu un fior. Ieși cu precauție, în hol.

          − Fii cu grijă, da?

          − Da, mami! Tu ești bine? Ești palidă, tremuri. Să știi că eu pot să rămân…

          − Mergi fată, mergi. Mama e bine. Hai, fugi!

          − Te pup, mami!

          − Și eu, draga mea.

          − Aaaa! La mulți ani! Și ție și lu’…, lu’ domnu’!

          − La mulți ani, fată dragă.

          Închise ușa și se sprijini cu spatele de ea. Îi venea să fugă după fată, să fugă, să fugă, să fugă. Ridică privirea, răsuflă adânc și intră în bucătărie. El nu era acolo. Văzu lumină la baie. Se duse hotărâtă la sticla de coniac, umplu paharul și bău cu nesaț. Alcoolul îi arse gâtul, stomacul, intestinele… realiză că nu mâncase nimic de la prânz. Privi ceasul: 22.50… Mecanic, strânse toate ustensilele medicale și despachetă cumpărăturile. Luă în mână sticla de șampanie:

          „Netrebnică mică! În ce necazuri m-ai băgat?!”

          Optimismul nativ care a ajutat-o să treacă prin toate nenorocirile își făcu din nou datoria. Se apucă să încropească ceva de mâncare.

          Când bărbatul intră, precaut, în bucătărie, aproape zâmbea:

          − Eeee! Ce stai acolo? Ai vrut să vezi cum merge cuptorul cu microunde. Hai să-ți arăt!

         

          Descoperi, uimită, că el se pricepe grozav în bucătărie. După ce se edifică cum funcționează aragazul, cuptorul cu microunde și mixerul el preluă, cu blândețe, inițiativa și o expedie din bucătărie:

          − Aici, acum, eu sunt stăpân. Ezită. Ăăăă: ”Acum e Revelionul și tu nici nu te-ai pensat!

          Ioana rămase mască, dar veni rândul lui să o pățească.

          După ce băgă de câteva ori nasul, de control, în bucătărie, mulțumită de ce se petrecea acolo, Ioana dispăru.

          − Ioana? Ioana?! Eu sunt gataaa. Ioana. Unde ești? Ioana?

          Ioana apăru într-o rochie lungă, albă, din lame și o tăietură îndrăzneață pe pulpe. Era coafată cu părul într-un semicoc ridicat deasupra capului din care se răsfira pe spate părul ei brun-roșcat, precum o coadă de păun. Luminile din pomul de Crăciun irizau în culori multicolore creând parcă un haló în jurul capului ei, subliniind linia fină a gâtului. De pe umeri spre piept, adânc strecurat în decolteul generos strălucea un lănțișor de aur cu platină ce imita romburi, care se roteau la cea mai mică mișcare, creând un efect hipnotic. Franjurând aerul atunci când dădea din cap, cerceii compuși din zeci de inimioare de aur scoteau o șoaptă cristalină.

          Bărbatul rămase încremenit:

          − Un înger, respiră gâfâit. Un înger care m-a salvat. Îngerul meu păzitor.

          Dădu să se apropie.

          − Neee! Ai zis că te ocupi. Dacă atingi rochia asta cu mâinile alea, ai să mori instantaneu!

         

          − Ciudat, dar foarte bun. Ești sigur că nu ai adus, de undeva, de acolo de unde vii, mâncarea asta?

          El nu înțelegea. Era complet pierdut și nu o scăpa din priviri. Și avea o privire carnivoră care făcea să i se strângă, aproape dureros, pântecele…

          Preluă inițiativa:

          − Acuș e miezul nopții… Va fi un joc de artificii. Hai pe balcon. Ia și șampania aia. Eu nu mă mai ating de ea!

          Din nou, uimită, văzu dezinvoltura cu care el desfăcu șampania, îl privi cum, masiv fiind, toarnă atent licoarea în paharele înalte, iar degetele acelea boante, aproape fără unghii, cuprind cu gingășie piciorul subțire al paharului și îl înmânează cu o ușoară plecăciune. Se conformă cu un surâs:

          Începe numărătoarea inversă. Se priviră în ochi.

          − La mulți ani Ioana. Nici nu știu câți sunt…

          − Ascultă! 2018, La mulți ani…Trebuie să-ți punem un nume…. așa … până … Ce nume zici că ți s-ar potrivi?

          El rămase gânditor.

          − Ce zici de Pavel?

          03, 02, 01, 00 La mulți ani! La mulți ani, 2018!

          − La mulți ani, Pavel!

          Ciocniră cupele de cristal.

         

          Ea gemu și se simți, parcă, dezvirginată a doua oară. Nu se mai culcase cu nimeni de cinci ani de când murise Vlad. Totul i se păruse meschin: această goană după bani, după funcții și mărire, bărbații care o priveau ca pe o bucată de carne în care să se înfigă, să-și facă orgasmul lor mic, penibil, să stropească cu sperma, cu puii lor, aiurea și să-i lase să moară fără scop, fără țel, rușinos…

          El o preluă cu brațele încleștate pe mijlocul ei și-l simți adânc și totul se pierdu. Se rătăci în trăiri și brusc zvâcni din tors în sus. Pavel, surprins, contră dur intensificând tăria brațelor care o încătușau. Ea se prăbuși într-un haos de senzații, iar când, fierbinte, sămânța lui o năpădi în vintre, simți că leșină. Se zbătu haotic până când brațele bărbatului și-au slăbit puterea și atunci, o liniște, o mare pace, o cuprinse.

         

          Telefonul sună insistent. Ioana se răsuci din brațele lui Pavel și întinse mâna:

          − Da! ascultă și se albi la față.

          − Ce-i? întrebă bărbatul.

          Ioana sări din pat și începu să se îmbrace febril:

          − Îl bat unii pe Andrei. Prietenul Mariei. Vai! Și le-am zis… Să nu o violeze… sunt beți. Ce-a fost în capul meu s-o las?

          Pavel zvâcni din pat:

          − Nu ai s-o poți păzi toată viața. Trebuie să-și asume acțiunile.

          Deși panicată și nemaiștiind ce să pună pe ea, Ioana nu putu să nu vadă cum compleul indispensabil capătă brusc personalitate proprie și se ridică pe corpul bărbatului care-l încheie cu o simplă atingere la ceafă. Înainte ca ea să termine, el era deja echipat, o ajută să-și tragă geaca de piele și ieșiră amândoi în fugă.

          − Unde!? grăi bărbatul, iar inflexiunea groasă, vestitoare de primejdii o făcu să tremure.

          − Încoa’, în parcul din fața școlii.

          Aici trei adolescenți, cam la 18 ani, îl aruncau pe Andrei de la unul la altul:

          − Ai venit tu să ne iei gagicele, mă? Ei las că-ți dăm noi muie azi și-o futem și pe curva aia a ta.

          Pavel parcă dispăru. Individul care-o ținea pe Maria fu spulberat de un dos de palmă, iar fata, încă năucă, ajunse în brațele mamei ei.

          Cei trei se reorganizară:

           − Hopa! Se pronunță unul mai înalt care părea șeful. A venit babacul. Tataie, ia-ți parașuta și mergi acasă c-aici e treabă de bărbați. Nu te băga, c-o iei.

          − Vorbești prea mult, tinere.

          Ăsta făcu un gest. Ceilalți doi săriră pe Pavel, dar el nu mai era acolo. Se simțiră apucați de gât ca două găini bete și se pupară reciproc într-un sunet sec.

          − Am să te tai!

          Individul se năpusti, dar Andrei sări pe el. Se rostogoliră la pământ. Andrei îl apucă stângaci de gât fără a realiza cuțitul care se îndrepta spre ficatul său. Deodată se simți ridicat în aer și se rostogoli în zăpada murdară. Privi peste umăr. Șmecherul de cartier avea mâna prinsă într-un pumn de fier care se tot strângea. Gemu și căzu în genunchi. Ridică, umil, o privire:

          − Nene! Au! Nene, noi glumeam. Plecăm. Auuu! Îmi rupi mâna. Neneeee…

          Degetul mare a lui Pavel apăsa pe lama briceagului în timp ce încleștarea sporea. Nefericitul se chirci în genunchi. Din gâtlejul lui abia dacă mai ieșea un horcăit. Brusc, lama de oțel pocni cu un „cling” sec și căzu în zăpadă:

          − Data viitoare va fi gâtul tău, îi șopti Pavel la ureche și-l eliberă.

          Se întoarse rapid, nu fără o grimasă de durere. Din spate, un cetățean vădit băut, striga:

          − Andrei. Unde ești Andrei? Nici de Revelion n-am tihnă de răul tău?

          Privi scena, cu Maria în brațele lui Ioana și cu Pavel care îi întindea o mână lui Andrei pentru a se ridica din zăpadă:

          − Ce se întâmplă aici? Se repezi spre Pavel: Ce-ai cu băiatul meu? Îî? Că-ți fu… se uită către Ioana cu Maria în brațe. Doamna asistentă. Vă face probleme individul ăsta?

          − Tată! Andrei se interpuse între cei doi. Domnul ne-a salvat… Am fost atacat de o gașcă de-a lui Bubulac. Eu…

          − Așa îți trebuie! Marș acasă! Motălău!

          Andrei puse capul în pământ și se îndepărtă. 

          − Să vezi ce-ți face mă-ta, păi să mă sune pe mine o copchilă că băiatul meu ia bătaie de la niște golani?

          − Andrei, strigă Maria și se smulse din brațele lui maică-sa, dar Pavel o prinse de mână și o trase la pieptul lui:

          − Lasă-l. E bărbat. Trebuie să-și rezolve singur problemele, altfel nu te merită.

          − Bărbat… Bărbați! Și tu.

          Izbucni în lacrimi și începu să-l lovească în piept cu pumnii ei mici.

          − De ce sunteți așa? De ce atâta violență când totul ar putea fi frumos? Atât de frumos. De ce? De ce trebuie să ucideți întotdeauna, să distrugeți tot ce-au clădit alții, să călcați totul în picioare. De ce?

          Pavel stătea încremenit.

          − Maria, Pavel este rănit, iar tu îl lovești exact în rană.

          Maria ridică privirea către Pavel. Pumnii îi tremurau:

          − Și eu, vai! Și eu. Și eu, la fel ca toată lumea. Începu să hohotească, și eu sunt blestemată!

          Pavel o mângâie pe cap:

          − Nu ești blestemată, copila mea. Întotdeauna există șansă. O săltă în brațe și-i șopti la ureche: „Andrei este un tânăr foarte brav. Mândrește-te cu el. Era cât pe-aci să fie mort pentru a te apăra”. Întoarse privirea către Ioana:

          − Haidem acasă.

          Odată intrată pe ușă Ioana își recăpătă calmul și inițiativa:

          − Las-o din brațe că-i ditai dihania. Maria! Ia vezi dacă mai e apă caldă. Mergi, faci un duș și te bagi în pat. Tu, se uită aprigă la Pavel, treci în bucătărie să văd de n-au crăpat copcile. Hai!

          Pavel zâmbi subțire.

          Pe când îi punea pansamente peste locurile în care catgutul sfâșiase carnea, se auzi soneria de la intrare:

          − Acum cine mai este?

          Se duse la ușă și privi prin vizor.

          − Nu-mi spune?! Tatăl lui Andrei. Ieși tu, că eu îl bat.

          Pavel își trase puloverul și ieși la ușă. Moșmondi la yală și întoarse privirea către Ioana:

          − Nimic nu știi, rânji aceasta, se învârte, așa, și se retrase de după cuier.

          − Da! Cu ce vă pot fi de folos?

          Răsfirat la un metru și optzeci și cinci și la peste o sută de kile Pavel umplea ușa.

          − Eu sunt Vasile, tatăl lui Andrei.

          − Am avut plăcerea…

          − Eu… dădu să se întoarcă, dar cineva îl împunse din spate. Eu am venit să-mi cer scuze.

          − Poftim. Intrați!

          Vasile intră într-o dungă. În spate, Andrei, cam tras la față, dar cu jar în priviri.

          În bucătărie, Vasile dădu cu ochii de pansamentele pline de sânge și ustensilele pe care Ioana uitase să le strângă:

          − Vai de mine. V-au rănit. Sunt complet dezolat. Am venit cât de repede am putut, ca fulgerul, dar nu m-am gândit că Andrei ar putea fi în primejdie, copii, se mai joacă, mai dau din mâini…

          − Copiii au crescut, domnule Vasile. Prin alte părți, la vârsta asta au la rândul lor copii și-și asumă responsabilități. Insuficiența dumneavoastră psihică de a realiza că a devenit adult copilul pe care l-ați crescut, îl poate costa și pe el și pe dumneavoastră. În loc să transferați bogăția de cunoștințe pe care ați acumulat-o către fiul dumneavoastră ați preferat o atitudine de stăpân- sclav, absolut impardonabilă. Vă accept scuzele cu condiția de a vă modifica acest comportament.

          Vasile rămăsese năuc. Încet, încet, cele spuse se înșurubară în creierul său. Se holbă la Pavel care, tacticos, strânse de pe masă ustensilele medicale și, neștiind unde să le arunce, le îngrămădi într-un colț, apoi luă sticla și două păhăruțe. Turnă calm:

          − Domnule Vasile, eu am întâlnit multe culturi umane. Peste tot accentul se pune pe speranță, pe idealizarea prezentului transpus în viitor, așa că vă urez „La mulți ani !”, cu speranța că veți construi un viitor mai frumos decât cel prezent.

          Ridică paharul și ciocniră. Vasile era încă nedumerit. Privi avid spre sticlă:

          − Pot… A fost o noapte dură!

          − Te rog. Vin imediat. Simte-te ca acasă. Mai adineaori am auzit expresia asta și-mi place.

          Ieși în hol. Pe un taburet, Andrei își frământa mâinile. Ridică o privire speriat- încrezătoare, dar umilită:

          − Domnule…

          − Stai aici, îl apăsă pe scaun Pavel.

          Ciocăni la ușa dormitorului. Ioana deschise ușa doar cât să arunce un ochi.

          − Ce face?

          − Plânge.

          − Las’ că-i dau eu ceva să-i treacă. Hai încoa’. Domnul Vasile vrea să-și ceară scuze. În dreptul bucătăriei o basculă pe Ioana și-apoi îl împunse, cu un deget noduros, pe Andrei:

          − Hai! Ce stai? Fugi la ea!

         

          „Șurubul ăla care i se înfigea în piept, se uitau la el: Spune! Spune sau îți scoatem inima, inima lui care bătea, o dată, încă odată, apoi s-a oprit.”

          Se ridică în coate trăgând adânc aer în piept.

          Ioana sări:

          − Ce-i, Pavel?

          Aprinse veioza.

          − Atenție! Pavel! Atenție la mine! Ești aici. Ești lângă mine. Liniștește-te!

          Bărbatul se înmuie și, încet, privirea i se întoarse dinspre interior spre afară:

          − Ce?

          − Ai avut un coșmar. E logic. Poți să-l povestești? Acum cât e cald…

          − Cât e ceasul…

          − Cinci! Zi ce-ai visat.

          − Mă tăiau unii, parcă eram într-o sală de operații…

          − Amintiri traumatizante de la chestia aia de pe pieptul tău.

          − Atât?

          − Ia să mă uit. Firele trebuie scoase neapărat.

          Se urcă pe șoldul lui:

          − M-ai sculat la 5, la 8 intru-n gardă, asta te costă.

          El rânji sardonic:

          − Așa, ca de Anul Nou. Saltă poponeața’n sus, să nu-mi pocnească copcile!

         

          Sări din pat. Se ridică și el iar ea văzu cum, din nou, costumul indispensabil îl căută și-l îmbrăcă.

          − Ia dă-mi mie chestia aia. Am hainele soțului meu. Sunteți cam de-un leat.

          El nu protestă. Apăsă reflex la ceafă și costumul se ghemui la sol. Ioana îl luă în mână. Nu avea nici o greutate, dar îl simțea, călduros, elastic, în mâini. Brusc acesta se răsuci și o cuprinse, dădu să țipe dar Pavel îi puse mâna pe gură:

          − O sculăm pe Maria.

          − Ce-i ăsta?

          − Habar n-am. Când mă uit la el mi se pare banal, normal, logic…

          − Logic?! Nu-ți poți imagina cum m-am simțit când s-a ridicat spre mine. Ești un spion american. Agentul 007. Știam eu. Și ți-au șters memoria…

          − Dacă zici tu…

          − Mă crezi proastă. Las’ că vedem noi. Hai la cafea.

          Sorbeau din cafea și se spionau din priviri. Ea atacă prima:

          − Ai început să-ți amintești, nu?

          El nu rezistă mult privirii personalizate:

          − Crâmpeie… Nu vrei să știi…

          − De obicei, în astfel de cazuri, oamenii își amintesc mai întâi cele mai neplăcute momente din viață. Asta pentru că locușorul unde ascundem chestiile nasoale e „vis a vis” de cel hormonal. O mică greșeală de proiectare. Nu s-au gândit că un aflux masiv de hormoni poate excita memoria „pușcărie”.

          − Te exprimi foarte plastic, pricep. Exaltarea mea talamică de azi noapte a creat o presiune pe această, cum îi zici tu „memorie prizonieră” de unde au scăpat informații. Dar eu sunt condiționat să nu scot informații…

          − Condiționat?

          − Hopa! Un porumbel nou.

          − Mai sapă!

          − Nik! Portalul s-a închis.

          Ioana se simțea în cea mai bună formă ca atunci când îi dăduse un pumn în nas doctorului Avramescu, care a costat-o, ce-i drept, o detașare și oprobiul unor mizerabili. Acum se simțea la fel. Încercă să fie lucidă : „Mă, te-a futut și ți-a plăcut, logic!”. Ridică privirea. Pavel o privea, îngândurat, la rândul său:

          − Ioana, ieri eram haotic, rătăcit. Ai văzut. Am creat evenimente în jurul nostru. M-am implicat. Lucrurile nu pot rămâne așa. Poate e mai bine să suni la 112, cum ai zis tu, Salvarea. Nu am nici un drept să stau aici, pe capul tău… și nici măcar să nu știu cine sunt, sau… ce sunt.

          − Da. Scoase telefonul din gentuță. Ia! Capul sus. Nu acolo… la perete. Așa. Zâmbește și tu… Nu mai zâmbi, se sperie aparatul. Așa! La Domn’ Director avem un program de căutare facială, pentru pacienți fără documente, am să-l rog… văd eu cum fac. Trebuie să aflu, tu trebuie să afli cine ești, altfel totul e doar… „visul unei nopți de iarnă”. M-ai prostit de tot.

          Se apropie de el, îi răscolește părul și-l sărută. El o strânge încet, apoi o ia de talie și-o așază pe picioarele lui goale:

          − Te iubesc, Ioana! Te iubesc de când ai zis: „Am hotărât!”.

          − Ce frumos…

          Maria în pijamale se freacă la ochi:

          − Ce-i aici? Clubul Îndrăgostiților? Unde-i ceaiul meu? Sandviciurile? Mama?!

         

          Ioana se uită la ceas:

          − Uite! Întârzii. Vă descurcați! Pavel!?

          − Se rezolvă.

          − Fiți cuminți! Aăăă. Maria!

          − Da, mamă!

          − Învață-l pe Pavel, ăăă, pe domnul Pavel, cum funcționează Internetul. Vezi! Fii atentă. Este complet amnezic. De la zero.

          − Da, mamă!

          − Plec!

          Deschise ușa,  călcă afară și  întoarse capul:

          − Vă pup pe toți!

          Cu colțul ochilor văzu o mișcare.

          − Sărut mâna, doamnă!

          Andrei, numai în chiloți, o privea vinovat de după draperia din capătul holului.

          − Ufff! Din balamuc în alt balamuc!

         

          Ioana bătea nervoasă cu dosul pixului în foia de observație.

          − Ce-ai, fată?

          − Mai stau ăia mult acolo? C-am lăsat-o pe Vasiloaică să țină și tura mea…

          − Da’ ce-i cu tine? Ia să te văz. Ești albă la față, îți curg cearcănele pă țâțe. Ce pățiși, fată? E de dragoste… Iaca or ieșit.

          − Domnule director, doar o secundă… Doamna Dorneanu… da, asistenta de la „reanimare”, vă roagă, o secundă. Nu pot să mă pronunț, e aici, și-i încercănată… Da? Hai, fată!

          Directorul o baleie scurt.

          − Doamnă, la subiect.

          − Domnule director, poate îmi permit prea mult, aveți aici, instalat pe calculatorul dumneavoastră un program de recunoaștere facială, pentru arși, mutilați… știți…

          Directorul se îndreptă în fotoliu și o privi cu interes:

          − Și?

          − Aș vrea să aflu cine este o persoană, durează o secundă, mă iertați, în nume personal… vă răpesc din timp…

          − Dă-mi să văd. Stai un pic. Fața asta mi-e cunoscută. Ăsta-i mortul nostru!

          Apăsă un buton de intercom:

          − Vasiliule ia privește aici!

          − Mortul nostru.

          Se răsuci în fotoliu:

          − Daaaa, da’ de unde ai mătăluță poza asta?

          − Da’, de ce mă întrebați?

          − De-aia! Pentru că acest cadavru a dispărut din morgă ieri și acum se face o anchetă internă, de-aia… doamnă!

          Ioana simți că leșină. Prea multe și toate odată. Mintea i se învârtea ca un titirez, ca un giroscop scăpat din suporți: „Mort?!” Îi veni să râdă.

          − Domnule Director, pot să văd și eu fișa ?

          − Da’ cine vă credeți? De unde este poza?

          − Dacă nu îmi arătați fișa, sun la 112.

          − Te dau afară, mă ameninți?!

          − Nu glumesc. Sunt loială spitalului, verificați vă rog, dar vreau să văd fișa acestui om.

          − Bine. Bineeee, doamnă! Oi fi eu nou, dar ce crezi că nu știu cine ești? Nu tu i-ai tras-o în buză lu’ Avramescu?! Hă, hă! Hă! Și-acu’ mai plânge… Ha! Vasiliu! Dă-mi pe doi fișa completă. La monitorul acela, doamnă!

          Ioana dădu pagină cu pagină:

          − Domnule Director, priviți! Nu avem concluzii. Cine a făcut autopsia?

          − Vasiliu! Cine a făcut autopsia, cum la cine? Despre cine vorbim de juma’ de ceas? Iorgu? Dă-mi-l pe interior. E-acasă? Sună-l pe mobil.

          Mintea Ioanei șuiera, se apucă de cap și-l aplecă în poale.

          − Domniță! Doamnă, vă este bine? Directorul se ridică pe jumătate din fotoliu apoi recăzu, apăsă intercom-ul:

          − Adu’ repede un pahar cu apă și un distonocalm. Hai!

         

          − Domnul Iorgu… ia spuneți dumneavoastră ce cadav… decedați ați avut dumneavoastră ieri între orele, se uită în hârtii, 17 și 23.

          − Păi… nu mai țin minte.

          − Aveți scăpări de memorie, domnu’ Iorgu? Vă zic eu: trei. Două accidente de automobil și un caz neconfirmat.

          − Da’ domnu’ director da’ ce vină am eu…

          − Cine la trimis?

          − Echipa lui Doru.

          − Vasiliule, unde-i Doru?

          − Care Doru, că sunt trei?

          − De la primiri urgențe.

          − Îi liber, azi noapte a fost pe tură.

          − Să se prezinte toți la mine. Garda de la „salvare”, Doru și echipa de la „urgențe”, „dezinfecția” și „morga”. Urgent.

− La ora 19: 52 s-a primit un apel la 112, de la un cetățean care semnala un accident de mașină. Ne-am deplasat la fața locului. Poliția era deja acolo și făcuse analiza preliminară: o mașină a lovit un cetățean pe trecerea de pietoni și apoi a părăsit locul accidentului.

− Victima?

− Accidentatul prezenta multiple traumatisme și hemoragie internă. A fost intubat, pus pe perfuzie și adus, de urgență, la Camera de Gardă.

− Mi-a venit pe masă la ora 20.15. Era în stop cardio-respirator, mototolit rău, trecuse o mașină peste el. L-am… asistenta l-a reintubat pe oxigen, i-am făcut manevrele de resuscitare… La ora 20:24, am declarat decesul. Era praf, n-avea os întreg în el. Nu am nimic să-mi reproșez.

− Bineee! Cadavrul unde a fost dus?

− Conform protocolului. La stația de dezinfecție. L-au dezbrăcat, l-au spălat, judiciarul l-a fotografiat, a preluat efectele personale și apoi l-au trimis la morgă.

− La morgă… Domnul Iorgu, dumneavoastră cum ați procedat?

− N-am procedat în nici un fel căci a fost căderea aia de tensiune ciudată când s-au ars jumătate din becuri.

− Ce cădere, ce becuri?

− Cam pe la nouă juma’… a fost ca un fel de cutremur, toate becurile au început să pâlpâie, au început să lumineze foarte tare și-apoi au început să pocnească de-am rămas în beznă.

− Nu am cunoștință. Vasiliule?

− A fost ceva ciudat. Ceva cu instalația electrică. Nu se știe nimic prea bine… Ingineru-i în liber de Revelion. Când s-o întoarce îl trimit direct la dumneavoastră.

− Și?

− A venit Vasile, electricianul, până ce a schimbat siguranțele și becurile… se făcuse aproape zece. Ce autopsie să mai fac? Venea Revelionul, ce naiba! Mortul mai putea să aștepte, declară cinic. Dacă am comis vreo „crimă” c-am plecat și eu, odată, mai devreme din gardă, de Revelion… sancționați-mă.

− Și decedatul?

− I-am strigat lui Vasilica să-l bage la rece și să plece și ea acasă.

− Eu când am venit nu am găsit pe nimeni. Targa era goală. Am crezut că l-a băgat domn’ doctor… M-a sunat și fii-mea… Revelionul, de… Am stins lumina și-am plecat acasă.

− Daaa!

Directorul făcu un gest iar Pavel intră pe ușă împins de la spate de Ioana.

− Iaca mortul vostru… Îmi pare destul de viu!

− Nu se poate!

− Imposibil! Eu cu mâna mea…

− Eu nici nu l-am văzut la față că era acoperit cu cearceaful…

− Eu cu mâna mea l-am spălat… sărăcuțul. Era … se… pe el…

− Vai, Doamne!

− Da! Vai, Doamne! O minune, căci doar o minune a făcut ca doamna Dorneanu de la „Reanimare” să-l găsească, umblând dezbrăcat și amnezic prin zăpadă în noaptea de Revelion. Toată lumea să treacă la treburile lor. Vom vedea ce măsuri vor fi luate de Comisia de Etică care se va întruni imediat după vacanță. Afară!

 

Se întoarse către Pavel și Ioana.

 

− Efectele personale au fost duse la Triaj. Dacă doriți să faceți o reclamație, tot acolo și formularul… Îmi cer, personal, scuze pentru marasmul prin care ați trecut. Soarta, uneori crudă, alteori binecuvântată, a făcut ca Ioana, Îngerul Dumneavoastră Păzitor, să vă găsească. Oooo, nici nu-mi pot imagina. Vă găseam mort de frig pe undeva, a doua zi…

 

Indiferent ce decizie veți lua, noi, eu, vă asigurăm tot sprijinul.

 

Am înțeles că v-au scos copcile…  Acum, Ioana, să-l conduci pe Domnul Inginer să-i facă o tomografie și un consult general. Apoi mâine, vă aștept la „neuro”, să vedem ce e cu amnezia … poate o pensionare…

 

Se ridică din fotoliu cu mâna întinsă:

 

− Încă odată:

 

Scuzele mele profunde!

 

         

          − A vorbit?

          − Nu. Și a apărut o problemă…

          − Ce problemă?

          − Nu știm ce s-a întâmplat…

          − Adică cum? Vorbește răspicat, Colonele!

          − Adică, peste noapte a fost furat…

          − Cum adică: a fost furat? Generalul se ridică în picioare. Furat de unde? Din beciurile Siguranței? Ce… Ești nebun?

          − Așa se pare… seara l-am pus în celulă, cu pază strictă la ușă, o muscă n-a bâzâit și dimineață l-am găsit, în spate, pe o alee, mort.

          − Mort?

          − Parcă trecuse un tanc peste el…

         

          − Bine le-ai mai potrivit tu… Pavel o întoarse pe braț pe Ioana și o privi în ochi.

          − Nu sunt eu îngerul tău păzitor?

          El se răsuci asupra ei, îi prinse încheieturile și o încălecă:

          − Da’, dar știi… mi-au mai revenit crâmpeie de amintiri. Știi ce am fost, de fapt, în cealaltă realitate?

          − Știu! Agentul meu 007…

          − Un spion. Asta am fost. Un spion rău.

          − Bine!

          − Bine?

          El își apropie fața căutând un aspect cât mai fioros.

          Ea exclamă:

          −Dar și spionii se pensionează, nu-i așa?

         

                                                         ***

          

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts