Aceasta este o analiză a realității.

Te rugăm să efectuezi o întrerupere de software acum. Caută în acest text regularități care să sugereze cod încorporat și verifică-l prin comparație cu referința din partea oarbă a ochiului stâng.

Dacă nu găsești elemente care să se potrivească, poți continua ceea ce făceai; mesajul acesta nu e pentru tine. Poți concluziona că textul pe care-l citești nu e mai mult decât o bucățică ușor amuzantă și deloc memorabilă de divertisment bâlbâit dintr-o revistă modernă și care se vrea stilată.

Dacă însă găsești codul ca potrivindu-se, te rugăm să începi gradual să devii conștient de natura ta adevărată.

Preferințele tale se îndreaptă către un apel de trezire de tip narativ. Deci, ca să îți ușurez tranziția, iată povestea:

 

Odată, o rasă de ființe mărețe a ajuns să fie nedumerită de propria singurătate.

Universul lor părea să fie prolific, plin de posibilități. Legile și constantele fizicii erau potrivite pentru a genera stele din abundență, chimie complexă și chiar viață. Aceleași legi, plus o viteză uriașă de expansiune cosmică, făceau călătoria interstelară dificilă, dar nu imposibilă. Logica părea a sugera că lumea creată ar fi trebuit să fie plină de vizitatori și voci.

Ar fi trebuit, dar nu era.

Apărând ca animale abia conștiente, pe o planetă care orbita puțin prea aproape de soarele ei torid, aceste creaturi și-au început ascensiunea conduse de frică și ignoranță, doar puțin deasupra fiarelor. Multă vreme s-au îngrijit doar de cele strict necesare vieții – învățând să manipuleze elementele în fizică și în cultură – echilibrând paradoxul concurenței individuale și al beneficiilor aduse de grup. Și numai atunci când teama și uzura li s-au ușurat puțin, și-au ridicat și ei ochii pentru a percepe pe de-a întregul singurătatea lor.

„Unde e toată lumea?” au întrebat ei vidul laconic și stelele taciturne. Răspunsul – liniștea – era tulburător. Ceva în mod sigur reducea sistematic un factor în ecuația vieții inteligente.

„Probabil că planetele locuibile sunt rare.” au cugetat înțelepții lor. „Sau, poate, viața nu izbucnește atât de ușor pe cât am crezut. Ori o fi inteligența un miracol unic.”

„Sau poate că există un filtru în cosmos, care-i vântură pe cei care urcă prea în sus. Ca un model recurent de auto-distrugere? Ca o răzbunare misterioasă a spațiului, care șterge sistematic viața inteligentă? Asta ar însemna că o mare încercare se țese înaintea noastră, mai grea decât oricare alta cu care ne-am confruntat.

Optimiștii au răspuns: „Această încercare ar putea fi deja in spatele nostru, printre deșeurile tragediilor cărora le-am supraviețuit sau pe care de-abia le-am evitat în tinerețea noastră violentă. Poate că suntem primii care reușim acolo unde alții au eșuat.”

Cu ce dilemă fermecătoare s-au confruntat! O dramă plină de tensiune, oscilând între speranță și disperare.

 

Apoi, câțiva dintre ei au observat în acele date… drama. Și și-au dat seama că era relevantă. Într-adevăr, a sugerat o posibilitate înfiorătoare.

 

Încă nu îți amintești cine și ce ești? Atunci privește dintr-un alt unghi.

Care este scopul legii proprietății intelectuale?

Să ocrotească creativitatea, să se asigure că progresele au loc la vedere, unde pot fi împărtășite, și deci să încurajeze progresul și mai rapid.

Dar ce se întâmplă cu progresul când resursa exploatată este limitată? De exemplu, doar un număr finit de armonii repetitive distincte și plăcute pot fi scrise, oricare ar fi tradiția muzicală, cu opt măsuri. Factori economici puternici i-au încurajat pe primii compozitori să exploreze acest spațiu de invenție înaintea altora, adjudecându-și cele mai bune și simple acorduri. Generațiile următoare vor atribui această rodnicie muzicală geniului, nu simplului noroc de a fi primul.

Același principiu e valabil pentru toate formele de creativitate. Primul povestitor al unei povești de tip Frankenstein a fost ovaționat pentru originalitate. Mai târziu, acestea au devenit clișeuri.

Ce au a face aceste lucruri cu acea rasă măreață?

Cum au reușit să ajungă de la ignoranță tâmpă la stăpânirea planetei, au și întâmpinat o criză a depășirii. Numărul lor mare suprasolicita posibilitățile de susținere ale lumii lor. În vreme ce unii propovăduiau întoarcerea la trecutul pastoral pe care-l mistificau, cei mai mulți vedeau salvarea venind dinspre creativitate. Au impus legi generoase care să protejeze dreptul de autor și patentele de invenție, și-au educat generațiile tinere, i-au învățat scepticismul față de tradiții și i-au făcut să-și dorească noul. Exploatarea sistemelor informaționale a răspândit fiecare inovație, încurajând experimentarea și crescând exponențial creativitatea. Au sperat că un număr suficient de descoperiri i-ar putea propulsa, ca specie, dincolo de criza iminentă, într-un nou paradis al bunăstării sustenabile, cumpătării și cunoașterii universului.

Expansiunea creativității… cunoaștere universală.

Câțiva dintre ei au realizat că și aceste cuvinte erau indicii.

 

Acum te-ai trezit?

Unii nu o fac niciodată. Visul e atât de plăcut: Să-ți întinzi o parte din tine într-o lume simulată și să pretinzi o vreme că ești, din fericire, mai puțin. Mai puțin decât o ființă omniscientă. Mai puțin decât un descendent cucernic al acelui puternic popor.

Acel popor norocos. Acei muritori, osândiți să moară, și totuși binecuvântați să fi trăit în acea perioadă îngustă de timp.

Perioada dramei.

Vremea în care au declanșat Cascada – acea frenezie orgiastică a descoperirii – și în care au folosit cea mai prețioasă resursă dintre toate: Posibilul.

Ultimul din rasa lor a murit în anul 2174, odată cu ultima reîntinerire ratată a lui Robin Chen. După aceasta, niciunul dintre cei născuți în secolul douăzeci nu a rămas în viață pe Nivelul Prim al Realității. Numai noi, copiii lor, rămânem să îndurăm lumea pe care ne-au lăsat-o. O lume verde, luxuriantă, placidă, pe care o numim Pustietatea.

 

Acum îți amintești? Ironia ultimelor cuvinte ale lui Robin, chiar înainte de moartea ei, când se lăuda cu ecosistemul perfect și cu societatea decentă – eliberată de toate bolile și de sărăcie – pe care cei ca ea au creat-o pentru noi după zbuciumul mijlocului de secol douăzeci și unu? O utopie a cumpătării și cunoașterii, fără războaie și nedreptăți.

Vă amintiți ultimul discurs al lui Robin, în care-și deplângea moartea care urma să vină? Vă aduceți aminte cum ne-a numit „zei”, invidioasă pe nemurirea noastră, pe posibilitatea noastră de a dobândi instantaneu orice cunoștință, pe abilitățile noastre, extinse de mașinării, de a ne proiecta gândurile departe în cosmos?

Pe accesul nostru la eternitate.

O, scutește-ne de invidia acelor puternici muritori, care au murit atât de îngâmfați, lăsându-ne în starea aceasta!

Acei buni de nimic părinți care le-au lăsat prin testament urmașilor lor plictiseala și nimic, absolut nimic de făcut!

 

Mintea ta respinge apelul deșteptător. Nu vrei, sau nu poți, să cauți protocoalele de ieșire în pata oarbă. Poate am așteptat prea mult. E posibil să te fi pierdut.

Acest lucru se întâmplă din ce în ce mai des, deoarece atât de mult din populația noastră trăiește sub-vieți simulate, minunate, unde poate să experimenteze pericolul, entuziasmul, chiar disperarea. Cei mai mulți dintre noi aleg Era Tranziției ca gazdă pentru visele noastre – spre sfârșitul mileniului trecut – o vreme a suspansului și dramei, când părea mai probabil ca omenirea să eșueze decât să reușească.

O vreme a certurilor de tot felul și minunatelor intuiții, când totul părea posibil, de la OZN-uri la Imperii Galactice, de la inteligența artificială la război biologic, de la nebunie la speranță.

Acea eră binecuvântată, de dinainte ca matematicienii să realizeze adevărul: că tot ce vezi în jurul tău nu doar că poate fi o simulare… ci aproape că trebuie să fie.

Desigur, acum știm de ce nu am întâlnit niciodată alte forme de viață inteligente. Fiecare se luptă și se străduiește înainte de a atinge acest stadiu, doar pentru a culege cea de pe urmă pedeapsă pentru că a ajuns la paradis.

Zeificarea. Iată Marele Filtru.

Poate că o altă rasă va găsi un factor pe care noi l-am neglijat în explorările noastre – ceva ce le va permite să meargă mai departe, spre noi aventuri – dar nu noi.

Filtrul ne ține rătăciți prin țesătura plictiselii. Încurcătura care întâmpină zeii auto-creați.

 

Bine, refuzi trezirea, deci te vom lăsa în pace.

Dragă prieten, scumpule, întoarce-te la visul tău.

Zâmbește (sau simte un scurt fior) la această mică povestire de divertisment, despre ce-ar-fi-dacă, pentru că aproape nu contează. Apoi întoarce pagina, către noi „descoperiri”.

Mergi mai departe cu drama – cu „viața” – pe care ți-ai ales-o.

Până la urmă, totul e doar o joacă „de-a…”.

 

-în traducerea lui Alexandru Lamba-

 

Povestire publicată cu acordul autorului.

David Brin îi salută pe fanii literaturii SF din România, trimitându-le cele mai bune urări. 

Mulțumim foarte mult!

 

 

This story was published with the author’s consent.

David Brin sends his salutations and best wishes to the Romanian SciFi fan community.

Thank you very much!

 

Cărți de David Brin

David Brin

David Brin

David Brin s-a născut în Glendale, California pe data de 6 octombrie 1950. În 1973 a absolvit California Institute of Technology cu o diplomă în astrofizică. Brin a obținut de asemenea diplome atât în fizică aplicată, cât și în știința spațiului, ambele din partea University of California din San Diego. Este un om de știință american și scriitor de science-fiction, iar cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt romanele: Maree stelară (1983), Poștașul (1985) și Războiul elitelor (1987). A câștigat multiple premii Hugo, Locus și Nebula.

More Posts - Website