GSF42 banner 610

          Mă ocupam de resetarea unui R76, modelul casnic standard, când căpitanul Sprok  a dat buzna în atelier. Îl urmau doi ofițeri ai siguranţei care, cu bastoanele electrice pornite, ţineau sub pază un android. În mod normal, vizitele îmi sunt anunţate prin minifon. Totuşi, mai puţin surprins am fost de apariţia bruscă a căpitanului, adevărata surpriză reprezentând-o androidul, un N03. Pentru cei care habar n-au ce-i un N03, o să ofer câteva lămuriri.

          Înainte ca viaţa profesorului general S. Nacht să ia sfârşit în timpul revoluţiei din 2208, acesta reuşise să avanseze atât de mult cu Proiectul Pentru Dezvoltare Bionică încât, un an mai târziu, s-a descoperit un număr foarte limitat de androizi depozitaţi într-o încăpere secretă a laboratorului. Deşi nu se făcuseră publice decât o parte din demersurile care aveau să grăbească lansarea unei prime divizii din seria a doua de androizi, autorităţile au refuzat să ofere vreo explicaţie. S-a crezut că profesorul ascunsese, la rândul său, adevărata evoluţie a proiectului. Motivul? Aproape fiecare venise cu o idee. Cert e că misterioşii androizi, numiţi ulterior N03, au fost reţinuţi pentru experimente care, în ciuda promisiunilor, nu păreau să dea rezultate satisfăcătoare. Pe piaţă au fost lansate câteva prototipuri, nu cu mult mai avansate ca vechile serii 02. Doar că n-au mai fost la fel de stabile şi, după câteva conflicte mai mult sau mai puţin serioase, muşamalizate cu grijă, experimentele au fost oprite iar cei câţiva N03 rămaşi au fost vânduţi pe sume exagerate la o licitaţie publică. Astfel, o parte au ajuns la alte instituţii de cercetare şi cei mai norocoşi au devenit jucăriile sexuale ale unor excentrici anonimi.

          Judecând după starea perfectă în care se afla, bănuiam că androidul pe care-l adusese Sprok făcea parte din a doua categorie. Dacă n-ar fi existat marcajul “N03” de pe gâtul lui, sub urechea stângă, aş fi putut să jur că era uman. Naturaleţea mişcărilor şi o sesizabilă expresie de tristeţe şi dezaprobare accentuată de privirea inteligibilă, inexistente la orice alt tip de android,  ar fi indus în eroare pe oricine. Arăta ca un bărbat de treizeci de ani, cu trăsături frumoase, aproape feminine, şi un trup de atlet.

          – Care-i urgenţa? l-am întrebat pe Sprok.

          – Maşinăria asta nenorocită, mi-a spus el arătând spre prizonier. Resetează-l sau fă-i ceva.

          – Numele meu este Plias Krott, a intervenit androidul pe un ton calm dar ferm.

          – Sigur, domnule Krott. Doctore, am nevoie să-i prăjeşti niţel cipurile nenorocitului domn Krott, până ce va reveni la normal.

          Sprâncenele N03-ului se încruntară şi eram sigur că dacă n-ar fi fost cei doi ofiţeri cu bastoanele lor electrice, căpitanul şi-ar fi regretat lipsa de politeţe.

           – Ce-i în neregulă cu el? am întrebat.

          Sprok a trecut pe lângă android, l-a bătut pe umăr, apoi s-a aşezat pe o bancă.

          – A încercat să se sinucidă, mi-a spus.

          – Imposibil!

          – Aşa am crezut şi eu. Dar a vrut să se scurtcircuiteze cu cablurile de alimentare ale unui aeroscuter. O idee originală, nu? Şi să-l ia naiba dacă n-aş fi vrut s-o văd pe-asta, numai că proprietarul ne-a chemat la timp să-l oprim. Mi-a rănit doi oameni şi, dac-ar fi după mine, l-aş vinde la dezmembrări. Dar nu e. Iar tu, doctore, va trebui să-l repari.    

          Mi-am luat scanner-ul molecular. Cei doi ofiţeri au imobilizat androidul în timp ce eu am făcut testele necesare. Nu era nimic în neregulă cu el. I-am spus-o şi lui Sprok.

          – Totuşi, ceva are, a protestat el. Stăpânul lui zice că nu mai răspunde la ordine. A devenit neîndemânatic. Fă tot ce e nevoie să-l repari şi-o să primeşti o recompensă frumoasă. Dac-ar fi după mine, l-aş scoate din funcţiune până nu devine periculos.

          – O să văd ce pot face. Lasă-mi-l până mâine seară.

          După ce am montat o zgardă de control pe gâtul androidului, Sprok şi cei doi ofiţeri au plecat. Androidul a mers până la canapea şi s-a aşezat. Calm, cu mişcări naturale, la fel ca un om.

          – Ştii ce-i asta, da? l-am întrebat eu arătând spre zgardă.

          – Nu.

          – O să se declanşeze dacă nu te porţi cum trebuie. Asta înseamnă să stai liniştit şi să faci tot ce-ţi spun. Poate că n-ai să simţi nimic, dar şocul electric îţi va bloca circuitele. Suficient timp încât să pot face tot ce vreau cu tine. Chiar şi să-ţi schimb întregul soft. Bine?

          – Da.

          Nu eram sigur că m-a înţeles. Am pornit cilindrul molecular şi i-am cerut să intre în el. S-a supus fără să protesteze, deşi am sesizat o mică ezitare în mişcările lui.

          Pe ecranul principal a apărut trupul androidului, cu firele electrice, organele artificiale şi toate funcţiile lui. Nu văzusem niciodată diagrama unui N03. Era perfect. O copie exactă a anatomiei umane. L-am rescanat, i-am verificat circuitele, cipurile şi softul. Nimic. M-am gândit că Sprok se înşelase. Deşi nu-i stătea în fire. Nemaiavând altceva de făcut, i-am descărcat datele de pe discul de memorie, l-am deconectat de la aparat şi i-am cerut să aştepte. El a mers şi s-a aşezat din nou de canapea. De data asta cu spatele la mine şi cu faţa spre peretele din sticlă securizată de unde puteam să văd toată partea de vest a oraşului. Lumina soarelui de noapte cădea roşiatică printre clădiri şi colora cu un galben opac acea porţiune a laboratorului unde montasem canapeaua. După câteva ore de muncă obişnuiam să zac acolo, încălzit de razele soarelui, fără să fac nimic, iar acum, văzându-l pe android în locul meu, mi-am dat seama că ceva se întâmplase într-adevăr cu el. Fiindcă, oricât ar părea de simplu, n-o să vezi niciodată o maşinărie care să admire un apus de soare. Tot aşa cum raţiunea lor constă numai în date şi memorie audiovizuală. Supuşi unor situaţii noi, nu vor şti cum să acţioneze fără îndrumare.

          Un mesaj pe ecran m-a avertizat că scanarea memoriei se finalizase. Mi-am montat casca şi am accesat informaţiile. În mod normal, astea apar ca o înregistrare, clasificate în ordine, după dată. În cazul de faţă apăreau ca nişte fragmente, suprapuse sau împrăștiate aiurea. Găsisem, poate, cauza defecţiunii. Fără o memorie updatată, un android rămâne în stadiul de fabrică. Adică dispune numai de informaţiile de bază, în cele mai multe cazuri insuficiente. Totuşi, modul de comportare al androidului mă asigura că nu asta era cauza.

          Am continuat să caut, fără să ştiu ce anume. În cele din urmă am găsit un fişier în care, spre surpriza mea, datele erau aranjate în ordine, într-o stare impecabilă. Toate redau înregistrările vizuale legate de o femeie. Numele ei era Seona. Cumpărase androidul la licitaţia publică organizată de fosta companie a lui Nacht. De la început, îl tratase ca şi cum ar fi făcut parte din familia ei. În fiecare seară îl trimitea la culcare după ora zece, deşi androizii nu sunt capabili să doarmă (cel de faţă părea să fi găsit o metodă sau ştia cum s-o simuleze), şi îi citea dintr-o carte cu poveşti. Întotdeauna aceeaşi. În timpul zilei urmăreau amândoi ştirile, se uitau la filme vechi sau ieşeau la plimbare. Asta până într-o zi când femeia s-a îmbolnăvit. Androidul a îngrijit-o cât a putut de bine, dar în urmă cu două luni aceasta a murit. Făcând legătură cu celelalte date, am descoperit că androidul fusese cumpărat între timp de o familie, pentru diferite treburi casnice.

          Aşadar, nu era nimic în neregulă cu el. Se arătau doar urmările unei folosiri necorespunzătoare. Sau, ca să mă exprim mai bine, primise o educaţie greşită. M-am aşezat lângă el pe canapea şi i-am pus mâna pe umăr.

          – O să fie bine, androidule, i-am zis.

          Arăta destul de trist când s-a uitat la mine.

          – Numele meu este Plias Krott.

             L-am mai bătut o dată pe umăr şi l-am conectat la aparatul de resoftare. În câteva ore am reuşit să-i înlocuiesc datele de memorie, i-am instalat informaţiile de bază şi i-am comandat un nou cip cerebral pe care aveam să-l primesc până dimineaţă. I-am cerut apoi să stea cuminte pe canapea, am activat senzorul de mişcare al zgardei de control şi am părăsit laboratorul.

          A doua zi androidul era tot pe canapea. Nu mai puteam să fac nimic pentru el. Îşi smulsese braţul drept şi, cu ajutorul firelor electrice de la zgardă, reuşise să se scurtcircuiteze. Mi-am dat seama că mă înşelasem. Nu educaţia greşită îl adusese în starea aia. După ce am cercetat mai bine trecutul femeii, deoarece numai acolo puteam găsi o explicaţie, am descoperit că aceasta îşi pierduse băiatul într-un accident. Aşadar, ăsta fusese rolul androidului. Şi-l încheiase într-un mod magistral.

          – Un nenorocit de robot depresiv, a fost de părere Sprok.