GSF85 banner-650

          E ceva tarkovskian, cronenbergian și deopotrivă lovecraftian în Annihilation, adaptarea de către Alex Garland a romanului cu același nume scris de Jeff VanderMeer. Trebuie să știți din capul locului, că subsemnatul nu a citit cartea, așa că nu veți găsi aici o comparație între materialul original și versiunea cinematografică. Astfel de comparații nici nu își au rostul. Un film trebuie judecat ca o operă de sine stătătoare, independentă de poveștile sau evenimentele care i-au servit drept inspirație.

          Iar Annihilation este un film incomod și rece. Poate și pentru că protagonista este interpretată de Nathalie Portman, despre care trebuie să spunem adevărul, e frumoasă, e deșteaptă, e talentată, dar nu este din cale afară de carismatică. Portman joacă rolul unei profesoare de biologie celulară, iar într-una dintre primele secvențe o vedem cum își anunță studenții că vor învăța despre cancer.

annihil          Deloc întâmplător, deoarece, în Annihilation, se poate spune că însăși planeta suferă de această boală incurabilă. Un meteorit (a cărui intrare în atmosfera terestră amintește de sosirea navei extraterestre din The Thing) se prăbușește în Florida și dă naștere unei anomalii numite Zona X. Iar dintre toți militarii trimiși să exploreze Zona, singurul care se întoarce viu este soțul lui Nathalie Portman, Oscar Isaac. Însă, la scurtă vreme după ce se întoarce acasă, Isaac începe să aibă grave probleme de sănătate. Suferă brusc de o hemoragie puternică, dar ambulanța care îl transporta spre spital este deturnată de agenți guvernamentali. Alături de soțul său muribund, personajul intepretat de Portman ajunge într-o bază de cercetare de la marginea Zonei X. Simțindu-se vinovată de ceea ce i s-a întâmplat lui Oscar Isaac, Nathalie Portman decide să se alăture unei expediții în interiorul Zonei. Și, dacă primii exploratori au fost bărbați militari, de data aceasta toți membri echipei sunt femei oameni de știință: Thessa Thompson interpretează o tânără fiziciană, Gina Rodriguez joacă rolul unui paramedic, iar Tuva Novotny (o actriță bună pe care am văzut-o prima oară în superbul serial norvegian Nobel) este geologul echipei coordonate de Jennifer Jason Leigh (care a jucat în The Hateful Eight).

          Toate cele cinci femei ale echipei sunt mânate in interiorul Zonei X de probleme personale, de la boli și dependențe, până la vinovăție și lipsă de adaptare. Iar unul dintre motivele principale ale filmului este autodistrugerea. Și nu doar autodistrugerea fizică ci, întrucâtva, și cea morală. Iar Annihilation este în egală măsură un film despre identitate. Unul dintre personaje povestește cu un zâmbet amar cum, o dată cu pierderea fiicei, a pierit și vechea sa personalitate.

          Ceea ce îmi aduce aminte de superbul final al lui The Thing, când Kurt Russel și Keith David se suspectează reciroc că ar fi făptura extrateresteră. Care este legătura dintre The Thing și Annihilation? Teroarea cosmică. Frica de necunoscut. Conștientizarea faptului că, la scară universală, suntem irelevanți. Însă cele două filme au o abordare complet diferită. The Thing este un film care arată superb și are personaje carismatice, cu care poți rezona. Annihilation este un film care arată bine și are personaje cu care poți rezona… ei bine, într-un mod dureros. Dacă ai pierdut pe cineva drag, dacă ai o dependență, dacă suferi de o boală incurabilă sau dacă te temi că ai putea suferi cândva, Annihilation îți va scoate la suprafață toate aceste dureri și frici. Este un film profund, dar inconfortabil.

          Ceea ce ne duce la Alex Garland. Nu încape îndoială că  Alex Garland este nu doar un regizor sau doar un scenarist. Este un autor de film și, ca autor, a dovedit că își poate impune propria viziune. Garland este un om al marilor idei, dar, din păcate, nu reușește să confere un strop de umanitate conceptelor la care apelează în filmele sale. Ceea ce este un paradox uriaș ținând cont că una dintre temele pe care le-a abordat în carera sa este „ce înseamă să fii om“. Ex Machina, debutul său regizoral (după mulți ani în care a lucrat ca scenarist), este un film bun, dar destul de neprietenos pe care nu știu câți oameni au avut starea necesară să îl vadă de mai multe ori. La fel stau lucrurile și cu Annihilation. Din fericire, lipsa de căldură în execuție poate fi compensată tehnic de camera de filmat și de efectele vizuale. Din păcate, Alex Garland nu pare să aibă pasiunea pentru imagine pe care o au unii dintre exponenții generației sale, cum ar fi Christopher Nolan sau Denis Villneuve.

          Ceea ce ridică o întrebare: cât contează „poleiala“? Cât contează execuția? Annihilation este un film care uneori arată bine, alteori arată artificial. Din punct de vedere vizual, dar și auditiv, Arrival, stă mai bine, în ciuda unui buget identic.

          Filmul este în esență o formă de artă audiovizuală. Prin urmare, da, imaginea contează. Dacă ne-am limita doar la poveste, ei bine, aceasta deja a fost spusă, în cartea lui VanderMeer. Totuși, Annihilation nu este o peliculă slabă. Este unul dintre cele mai inteligente și poetice filme din ultima perioadă. Și, câtă vreme le-a fost distribuit practic pe gratis tuturor celor care au abonament la Netflix, micile defecte pe care le are  Annihilation poate că ar trebui ignorate.

Ionuț Văcaru

Ionuț Văcaru

Fost jurnalist economic la Antena 3, TVR și Digi 24. Am debutat ca scriitor amator de literatură SF în revista Nautilus și am scris recenzii de film atât pentru Nautilus cât și pentru Revista de Suspans. Actualmente încerc să supraviețuiesc în Berlin, un oraș frumos, dar al naibii de scump.

More Posts