GSF68 ban01-650

          Am să încep această cronică într-un mod abrupt, precum este și cartea la care ea se referă. Ceea ce îmi pare a fi elementul determinant al volumului de debut românesc al lui Șerban Andrei Mazilu – Anotimpul pumnalelor, editura Crux Publishing, 2015 – este atmosfera. O atmosferă în care cu greu cineva s-ar putea simți confortabil dar a cărei plastică este remarcabil de bine construită de către autor. O lume întunecată, dominată de tonuri de gri care bat spre negru, o lume sufocată de lipsă de speranță, de suferință, de corupție, de egoism, de crimă, de samavolnicie, de împilare, de cinism și ale cărei limite extreme sunt date de existența unor ființe monstruoase – vrăjitoare, vârci, nemorți, moroi – a căror prezență poate fi citită atât ca un element funcțional de compoziție dramaturgică a genului horror dar, în opinia mea, mai ales în sens simbolic, ca un avertisment asupra abisului în care omul căzut din starea sa de umanitate se poate prăbuși.

          Am să dau mai jos un citat care îmi pare relevant pentru a ilustra ceea ce am arătat mai sus:

anotimpul-pumnalelor-serban-andrei-mazilu          „Aici, în sufletul umbrei, păreau că se nășteau coșmarurile, izvorând apoi spre suprafață pentru a poseda sufletele celor slabi și haini, corupți și lacomi. Nu era doar absența luminii, ci o șerpuire a unui Rău primordial strecurându-se prin textura dintre dimensiuni, ca și cum, cu generații înainte, omul săpase prea adânc și îl eliberase fără să vrea din temnița lui ascunsă.”

          Aceste șaizeci de cuvinte pe care le vedeți mai sus definesc, în opinia mea, esența mesajului conținut în această carte, căci pe tot parcursul celor aproximativ trei sute de pagini, conștient sau nu, Șerban Andrei Mazilu asta ne arată: modul cum egoismul poate deforma și transforma ființele umane în entități aproape irecognoscibile.

          Dar, evident, cumva necesar pentru orice poveste care are un conflict, și în Anotimpul pumnalelor există o zonă a luminii, însă veți vedea că și în portretizarea acestui segment de conținut autorul se folosește tot de estetica urâtului („din bube, mucegaiuri şi noroi / iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” – Tudor Arghezi), pentru că personajele finalmente pozitive, cei care reușesc să oprească în cele din urmă instaurarea definitivă și completă a răului, nu sunt deloc niște îngeri cu săbii de lumină ci tot niște ființe căzute (ca noi toți, de altfel) care, însă, în final reușesc să se separe (cel puțin parțial) de zona întunericului din ei înșiși și să acționeze în sensul altruist al binelui comun.  Atât Aendo Assermore (anti-eroul devenit, în final, erou veritabil) cât și ordinul Corbilor sunt portretizați în aceleași culori întunecate care le evidențiază în primul rând latura negativă, aceștia fiind criminali, adică proscriși, și faptul că ei devin în final salvatori ai Arhipeleagului, dă romanului (împreună cu povestea de dragoste dintre cei doi eroi care împărtășesc același istoric destinal tragic: părinți uciși, dezvoltare în condiții vitrege etc.) dimensiunea sa romantică, prin evidențierea capacității (reale) a ființei umane de a-și depăși propriile limite și a urca spre zona de lumină.

          Dacă ar fi să fac o comparație cu repere din literatura clasică, mie mi s-a părut că structura dramatică propusă de către autor se aseamănă cel mai mult cu cea pe care o regăsim în binecunoscutul roman de capă și spadă a lui Alexandre Dumas, Cei trei mușchetari. Similitudinile, mie unuia, îmi par evidente: un rege/împărat slab, șters și ușor manipulabil (Ludovic al XIII-lea / Împăratul Septimus), un oficial bisericesc venal sau chiar odios (cardinalul Richelieu / episcopul Bone), o femeie malefică în intenții dar seducătoare ca prezență fizică (Milady de Winter / lady Madeline Mequette), un ordin cavaleresc semi-subteran sau chiar subteran de haiduci” urmăriți de autoritatea publică, care nu sunt neapărat corecți politic sau luminoși până la capăt dar care în mod definitiv se așează în slujba binelui (mușchetarii/Corbii), precum și același tip de conflict politic, în cadrul căruia cei lacomi încearcă să obțină puterea absolută prin orice mijloace fiind, în final, opriți de către cei care aleg să lupte contra lor. O altă asemănare între cele două lucrări este, în mod evident, abundența scenelor de luptă, Șerban Andrei Mazilu dovedind aici atât o apetență teribilă (uneori poate un pic exagerată) cât și o abilitate deosebită în descrierea lor vizuală, una spectaculoasă și plină de dinamism, cinematografică am putea spune.

          Altfel, romanul conține toate ingredientele genului compozit căruia îi aparține (fantasy spre horror cu elemente de steampunk, după părerea mea): aventuri spectaculoase, rătăciri prin tenebre, răsturnări de situație, personaje intense și memorabile, decor retro (peisaj industrial victorian mohorât și cețos) combinat cu tehnologie futuristică, toate armonizate între ele de acea atmosferă sumbră și întunecată de care spuneam, asemănătoare aceleia creată de un imn de goth metal.

          Pe final, dacă ar fi să-i fac o recomandare generală autorului, eu unul i-aș sugera ca pe viitor să încerce (dacă consideră potrivită această observație, bineînțeles) să vadă cum ar fi dacă și-ar mai relaxa un pic scriitura. Să explic. Din tot conținutul acestui volum, din modul cum sunt așezate cuvintele, din modul luxuriant în care este construită frazarea, reiese că Șerban Andrei Mazilu are un mod visceral de a scrie. Scrie intens, chiar pătimaș, poate. Cu vână, am putea spune. De principiu, a fi intens este bine, dar este posibil ca uneori acest intens să devină prea intens și zic că un pic de relaxare, un pic de așezare mai molcomă, o frazare mai scurtă, descrieri un pic mai sintetice, cu mai puține epitete teribile ar putea aduce un plus. Zic. Evident, asta rămâne la aprecierea lui. În final, poate că așa dorește el să se așeze în conștiința publicului, ca un autor al tonalităților tari duse până la limita de sus a acestui concept.

          Căci așa este Anotimpul pumnalelor: o poveste puternică, un pic teribilistă pe alocuri datorită tușelor sale ce tind spre extrem, destinată unui public cu preponderență tânăr (mainly teenage fiction, I guess), un basm care se petrece într-o lume imaginară, spusă cu un patos teribil de către un autor și el (foarte) tânăr care în mod cert ne va mai oferi multe surprize de acum înainte.

          Lectură interesantă să aveți !