GSF59 ban01-650

          1

          Locuiam destul de aproape de pod. Prin orașul nostru trecea un râu, și un povârniș plin de buruieni cobora până la malul apei. În unele locuri, oamenii aruncaseră resturi, și tot malul era plin cu sticle de plastic, doze de bere și pungi de nailon care fluturau în vânt. Acolo unde locuiam eu, albia devenea chiar mai adâncă și trebuia să cobori un povârniș mai lung ca să ajungi la malul nisipos. În locul acela, apa era mai curată decât în restul orașului, curgea mai rapidă și mai înspumată, și mirosea mai puternic a alge. Era aproape de periferie, acolo unde se termină ultimele străzi și încep terenurile virane, iar apoi supermarket-urile. De-a lungul râului, chiar în susul povârnișului, în loc de promenadă era doar un drum îngust, asfaltat, fără balustradă.

          Lângă pod era o gură uriașă de canal, chiar în josul pantei, destul de mare ca un adult să poată intra în ea, stând în picioare. Când treceai podul și erai cam pe la mijloc, puteai să vezi destul de bine în ea. Înăuntru era plin de pietriș și lucruri aruncate și ai fi jurat că trebuie să miroasă cumplit acolo, dar de sus nu puteai să-ți dai seama dacă într-adevăr este așa. De mult vroiam să cobor până acolo (nu era niciun gard, nicio balustradă care să te împiedice), să intru și să văd ce era înăuntru. Cât de adânc ducea în pământ? Oare puteai găsi lucruri folositoare, sau valoroase, pe lângă toate acele resturi?

          Chiar dacă nu aș fi găsit nimic în conducta aceea (de multe ori îmi imaginasem că aș putea găsi o comoară, sau o hartă spre o comoară), tot mi-ar fi plăcut să intru acolo, să stau la întunecime, să simt mirosul de alge și de pământ reavăn.

          Într-o seară am trecut pe acolo cu părinții; veneam de la cumpărături, iar acum intram în desișul de lumini al orașului. În timp ce treceam podul, am văzut conducta, căscându-se din pământ ca o gură uriașă, atât de întunecoasă încât nu vedeai nimic în ea. Mi-am amintit de niște legende din bătrâni pe care mi se pomenise tata, că sub fiecare pod locuia un căpcăun, atât de mare încât ar fi putut înhăța un copil dintr-o singură înghițitură. Copiii din cartierul meu spuneau că, lângă podul acesta, căpcăunul își făcuse cuib în conductă. I-am spus tatei să-mi povestească mai multe despre aceste făpturi.

          – Of, nu-l mai învăța prostii, a zis mama lovindu-l peste umăr.

          Tata a râs.

          – Ce? M-ai auzit când vorbeam prostiile acelea? Nici să nu te mai gândești la ele!

          – Deci nu este niciun căpcăun acolo? am zis, arătând spre conducta care ieșea din povârniș.

          Tata râse din nou.

          – Nu prea cred, a zis el.

          – Sigur că nu! a făcu imediat mama. Ai grijă să nu-l sperii! A mai zis, privindu-l pe tata acuzator.

          – Dacă vrei, îți arăt o carte despre căpcăuni. O am de când eram mic. E plină cu ilustrații. Mie mi-a plăcut mult când eram de vârsta ta.

          Ajunși acasă, tata mi-a dat o carte cu ilustrații colorate. Arăta la fel ca toate cărțile de pe vremea tatei sau a bunicului, doar că nu-i cădeau paginile și părea destul de bine legată. Ilustrațiile aveau un aer destul de arhaic, desenate în culori pământii, șterse; erau frumoase, aveau acel suflu al ilustrațiilor de pe vremuri, melancolice, parcă vrăjite, și foarte detaliate. Am știut imediat că vroiam să păstrez cartea, de atunci încolo, în camera mea. Nici nu l-am întrebat pe tata dacă vrea să mi-o dea de tot. Îi plăcea la nebunie să-mi dea lucrurile lui vechi: aveam toată colecția lui Jules Verne de pe vremea lui, cărți îngălbenite cu cotoarele aproape sfărmate, aveam câteva din colecția SF cu triunghi pe ele, și printre lucrurile mele se găseau nenumărate jucării de-ale tatei, râmase de când era el de vârsta mea.

          Înainte să mă culc, am aprins veioza și am luat cartea cu căpcăuni, ca să citesc în pat. Pe prima pagină, cartea avea un epigraf:

          Căpcăunii sunt duhurile protectoare ale pământului. S-au ridicat din noroi și s-au răspândit în lume odată cu omenirea. La început, locuiau în apropierea podurilor și ajutau oamenii să le treacă, apărându-i de strigoi și de primejdiile care veneau odată cu șuvoiul apei. Erau prietenii oamenilor, iar aceștia le mulțumeau aducându-le hrană și jucării. Însă, odată ce omenirea a mers mai departe, și-a construit arme și nu a mai avut nevoie de căpcăuni ca să-i protejeze de primejdii. Și-au construit poduri mai solide, au acoperit pământul cu orașe, au început să are pământul și au uitat cu totul de căpcăuni. Neamintiți și nefolositori, aceștia s-au retras în adâncurile pământului, înapoindu-se printre stihiile primordiale. Numai unii dintre ei au rămas în lumea noastră, aciuindu-se pe lângă poduri și în albiile goale. Ca să se hrănească, au început să ademenească copii, ca să le șterpelească dulciurile și jucăriile. Unii dintre ei au început să înhațe copii, ba chiar și câte un adult, ca să-și astâmpere foamea milenară. Ei sunt căpcăunii despre care vorbesc legendele și cărțile pentru copii.

          Sub epigraf, scria CARTEA CU JUCĂRII STRICATE, dar nu se spunea cine era autorul, care era pagina din care era extras citatul sau unde aș fi putut găsi cartea.

          Am întors pagina și am găsit o imagine cu un uriaș cenușiu, înconjurat de fum, cu părul negru-metalic și ochii rotunzi, albi, luminoși, care scotea capul din întunecimea unei peșteri. Sub el, un cavaler în armură, cu sabia ridicată, care intra în peștera întunecoasă. Deasupra imaginii erau câteva rânduri cu informații esențiale despre căpcăuni. Mi-am amintit de copiii din cartier care vorbeau în șoaptă despre creatura din conductă ca și cum ar fi fost o făptură adevărată, și m-am întrebat dacă nu cumva aveau și ei cărți din acestea. Păreau să știe multe despre căpcăuni. Aruncau jucării și dulciuri peste marginea podului, ca să-l hrănească, să nu se strecoare afară din conductă și să îi mănânce. Spuneau că, de fiecare dată, darurile lor dispăreau în ziua următoare.

          Hmm… aveam niște copii foarte ciudați în cartier! Am dat pagina mai departe și am dat peste alte ilustrații, însoțite de texte scurte, de numai câteva rânduri, scrise cu litere groase, arhaizate. Mai mult am răsfoit cartea, citind la întâmplare, pentru că fragmentele nu se urmau neapărat unul după altul, ca să formeze un text cursiv. Imagini cu poduri cenușii sub care pândeau uriași palizi, poieni sau cascade păzite de căpcăuni, ba chiar un grup de astfel de ființe care se ridicau din adâncurile pământului. Mi-am amintit cum spuneau copiii din vecini că arăta căpcăunul. Un prieten mi-a spus că a coborât povârnișul ca să ajungă chiar în dreptul conductei întunecate, care se înfunda cu pământ la doar câțiva metri de la intrare, în urma vreunei surpări care avusese loc cine-știe-când. Adusese o jucărie, ca și dar pentru misteriosul locuitor de acolo, pe care o aruncase peste marginea conductei, între toate lucrurile înnegrite de mizerie care se înghesuiau acolo, împrăștiate precum rămășițele unui ospăț monstruos.

          Așteptase puțin, neștiind pentru ce anume să se pregătească. În întunecimea conductei au apărut două lumini verzi, rotunzi, șterse: ochii unei ființe incredibil de vechi și incredibil de neomenești. Așteptase, ținându-și răsuflarea. Văzu ieșind, din întunecime, o mână verde cu ghiare care se întinse spre jucărie, iar băiatul a știut că tunelul acela, care înainte se terminase numai la câțiva metrii de la intrare, ducea acum până în miezul adânc al pământului. Întunecimea din care apăruse căpcăunul era la fel de străveche și de misterioasă precum acesta. Ghiara apucă jucăria, o strânse ca pe o comoară neprețuită și prietenul meu ar fi putut jura că ochii aceia misterioși își coborâră privirea înspre jucărie, iar apoi se ridicară și îl priviră pe el. Crezuse că citise în ei un sentiment de recunoștință. Dar era atât de greu să citești ceva în ei! Erau atât de neomenești! Mâna uriașă se retrăsese, târând  jucăria cu ea, și dispăru în întuneric. În scurt timp, ochii cei verzi dispărură și ei. Întunericul acela adânc se risipi, iar tunelul redevenise cel cunoscut, surpat cu pământ și fără să ducă vreundeva.

          Am lăsat cartea deoparte, lângă veioză, și am stins lumina, cu mintea înăbușită de somn. M-am întins în pat și am tras pătura peste mine, gândindu-mă doar la căpcăuni și la poduri bântuite. Știam că am să visez numai creaturi străvechi și întunecimi fermecate, cum se întâmpla când citeam povești înainte de culcare.

          Nu a durat mult și m-a furat somnul.

         

          2

          L-am luat pe prietenul meu, cel care îmi spusese că văzuse mâna și ochii căpcăunului, și ne-am dus să ne plimbăm pe malul râului. Am scos din rucsac cartea cea veche a tatei și i-am întins-o. A luat-o cu grijă și a început să o răsfoiască. Coperțile erau necartonate și paginile se cam degradaseră și păreau că se rup ușor, așa că a umblat la ea cu cea mai mare grijă. Ne-am așezat pe o bancă iar eu am așteptat să mi-o dea înapoi și să-mi spună ce crede.

          Îmi plăcea să mă uit la râu. Nu era foarte adânc și uneori puteam să îi văd fundul, plin de alge și de lucruri înțepenite între pietre de mulți, mulți ani. Îmi plăcea să văd cum alunecau rațele pe apă; mă întrebam cum e să fii rață. Le văzusem acolo chiar și în zilele geroase, lăsându-se în voia șuvoiului, când apa curgea foarte rapid. Pe râu erau mici ostroave, pline cu trestie și ierburi sălbatice; una dintre ele era atât de mare, încât oamenii construiseră pe ea un stâlp de electricitate.

          – Grozave poze, mi-a spus prietenul meu, întinzându-mi cartea. Ce zici, vii și tu odată să vedem căpcăunul?

          Mi-am imaginat întunericul conductei, ochii rotunzi și verzi apărând acolo ca două pete de fosforescență.

          – O să mergem, am zis eu.

         

          3

          Nu știu cât a trecut de când nu mă mai gândisem la căpcăuni; prietenul meu nu mai pomenise de ei ceva vreme. Cred că nici el nu vroia cu adevărat să vadă acea creatură străveche, sau poate se îndoia, pe undeva, că într-adevăr o văzuse vreodată. Se mai întâmplă să avem o amintire despre care să nu știm dacă este despre un vis sau despre o întâmplare adevărată. Am mai trecut de câteva ori pe acolo, iar pietrele din fața conductei erau pline cu jucării și dulciuri cu ambalajele colorate care foșneau în vânt. Cred că ceilalți copii din cartier le aruncaseră acolo în continuare, ca să hrănească, mai în glumă sau mai în serios, căpcăunul de lângă pod. Păreau o comoară de bijuterii false, risipită de cineva la gura unei peșteri. Nu știu dacă le-aș mai găsi acolo dacă aș trece și astăzi prin preajmă. Poate copiii de acolo mai cred și astăzi că locuiește cineva în tunel.

          Între timp, mama și-a luat un robot de bucătărie foarte scump și foarte sofisticat, cu atâtea componente și care se asambla atât de greu încât nu folosea aproape la nimic. Am fost în vizită la Brașov să vedem niște prieteni cărora urmam să le fim nași, și într-o vară am fost în vacanță la Baden, în Austria, să vedem băile cu sulf și toate palatele împăraților. Tot timpul am simțit ceva special pentru orașele de munte, înconjurate de dealuri cu păduri, cu case austere și grădini pline cu brazi. Au ceva nordic, ceva ce-mi amintește de povești și legende. Îmi amintesc că am văzut și în Austria, dincolo de un șant adânc cu apă, un zid de piatră cu o gaură de scurgere, care era plină cu verdeața-zidului, cu o dungă verde care cobora pe zid, acolo unde se scursese apa.

          Atunci mi-am amintit de tunelul din țara mea, și de căpcăun. Mi se părea că și acolo unde eram atunci, în gaura aceea de scurgere, trebuia să locuiască un spirit străvechi și uitat. Era un sentiment atât de viu! Cred că aceea a fost singura dată, pe parcursul verii, când m-am mai gândit la căpcăun. Mi-a părut destul de rău când a trebuit să ne întoarcem în țară. Oricum, a fost o vară frumoasă. Îmi amintesc ce bine ne-am simțit când stăteam acasă, iar mama se străduia să asambleze robotul ei ciudat de bucătărie, cum se înfuria și, de câte ori scăpa un cuvânt urât sau o înjurătură, noi, copiii, începeam cu toții să râdem de parcă am fi înnebunit.

          Am răsfoit de câteva ori cartea tatei, de am ajuns să memorez câteva părți. Deja puteam să reconstruiesc în minte oricare dintre ilustrații, și știam bine citatul de la începutul cărții. Atât cuvintele, cât și imaginile aveau un aer mitologic, nordic. L-am mai întrebat odată pe tata despre căpcăuni, dacă într-adevăr existau. Eram în sufragerie, iar eu mi-am lăsat cartea în cameră, în sertarul în care țineam lucrurile importante, ori măcar cele despre care spuneam eu că sunt importante. Tata și-a luat țigara electrică și a început să pufăie aburii aceia albi și fără miros. Mie mi se părea cam amuzantă, o țigară de plastic și metal, cu beculeț, din care puteai fuma la nesfârșit, dar tata chiar trebuia să se lase de fumat, iar chestia aceea trebuia să fie o soluție destul de bună. Era seară, era aprinsă numai lampa aceea cu picior înalt și întrerupător glisant, din care se găseau foarte multe pe vremea când eram foarte mic.

          – Căpcăuni?! a spus tata, prefăcându-se la început că nu știe despre ce vorbesc. Ah, păi cine știe? Pot eu să spun că nu există?

          – Ai văzut vreunul? am zis, privindu-l atent, încercând să ghicesc la ce se gândește.

          Tata a clătinat din cap.

          – Niciodată, mi-a zis el. Cred că ai citit în cartea aceea că ei sunt niște făpturi pe care nu le vezi, poate doar dacă ei vor să fie văzuți. Sper că nu ți-ai umplut din nou mintea cu astfel de povești! Prietenii tăi de joacă sunt de vină?

          – Pe de o parte spui că sunt adevărați, dar că nu îi putem vedea decât dacă vor, dar ,când te întreb de ei, tot timpul îmi spui că-mi umplu capul cu prostii! am zis eu, furios. Hotărăște-te care variantă e cea corectă!

          Tata se lăsă mai bine pe speteaza fotoliului, a căzut câteva momente pe gânduri, privind tavanul.

          – Chiar dacă ar exista căpcăuni, mi-a zis el, tot e mai bine să nu te gândești la ei.

          – De ce? am zis eu. Ceilalți copii merg tot timpul acolo unde locuiește, îi aruncă mâncare și uneori chiar spun că îl văd. Dacă e acolo, atunci de ce nu te-ai gândi la el?

          – Sunt câteva lucruri la care te gândești când ești copil, dar după ce crești, pur și simplu uiți de ele sau presupui că sunt niște fleacuri, mi-a spus tata. Nu înseamnă că nu sunt adevărate, doar că mintea unui adult nu este construită pentru ele. Sunt lucruri pe care le poți înțelege când ești copil, și după ce crești, nu ai de ales decât să le uiți.

          – Chestia asta e din Biblie?

          Tata a ridicat din umeri.

          Discuția asta m-a înfuriat foarte mult; nu știu de ce, dar pur și simplu mă înfurii când cineva nu vrea să înțeleagă un lucru. În seara aceea, am citit iarăși din cartea cu căpcăuni, poate chiar am adormit cu ea în pat, nu mai știu. Am fost convins că odată tot o să mă duc lângă podul acela, că voi coborî lângă mal și voi privi în conductă, sau cel puțin în seara aceea am fost convins. Săptămânile următoare, nici nu m-am mai gândit la lucrurile acestea. Am râs de mama care se chinuia cu robotul de bucătărie, tatei i s-a stricat mașina, încerca să o repare, se mai lovea din greșeală și îi scăpau niște înjurături care aproape mă făceau să mă tăvălesc de râs. Nu prea am mai apucat să vorbesc cu părinții. În schimb am ieșit în fiecare zi cu prietenul meu cel mai bun, cel căruia îi arătasem cartea. Sunt lucruri despre care pur și simplu nu poți vorbi cu oamenii mari.

         

         

         

          4

          Data viitoare am ajuns la pod cu totul fără voia noastră. Ne-am jucat cu mingea în curtea școlii, împreună cu niște colegi, și după aceea am fost atât de obosiți încât pur și simplu nu ne-am mai putut juca altceva. Grupul se sparse, copiii au luat-o fiecare pe drumul lui, iar noi ne-am dus să ne plimbăm lângă râu, să mai vorbim. Am coborât povârnișul până la malul apei, după care ne-am plimbat acolo, am aruncat pietre în apă și ne-am uitat cum alunecă rațele pe valuri.

          La un moment dat, ne-am dat seama că ne apropiam de podul cu pricina. În preajmă nu era niciun om, nu trecea nici măcar vreo mașină. De aceea îmi plăcea să mă plimb acolo – puteai să stai în mijlocul orașului, înconjurat de clădiri, și să ți se pară pară că ești singur pe lume. Ne-am dat seama unde suntem de-abia după ce am ajuns la tunelul înfundat, plin cu resturi, care a cărui gură începea la câțiva pași de apă.

          Primul lucru care m-a lovit pe mine a fost mirosul. Nu cred că era un miros urât, deși mi-a adus aminte de lucruri putrede, îngropate demult. Era un miros care semăna cu un pământ foarte vechi, foarte mănos, în care s-au strâns de-a lungul anilor o mulțime de elemente. Mirosul acela mi-a adus în minte o întreagă lume.

          Când am trecut pe lângă deschiderea tunelului, am încetinit pasul și ne-am oprit din vorbit. Nu m-am gândit în mod special la căpcăun, dar ceva din răceala acelui loc ne făcea să ne simțim stingheriți. După ce am trecut de tunel și am intrat la umbra podului, ne-am așezat pe două bucăți de beton, căzute probabil dintr-un pod mai vechi sau dintr-o altă construcție care se aflase acolo. Erau umede și aveau ceva lipicios pe ele, dar pur și simplu trebuia să ne odihnim. Umbra și răcoarea de acolo erau minunate, la fel și impresia că nu mai era vreun om pe întreaga lume.

          M-am gândit că înainte trebuie să fi fost acolo vreo altă construcție, căci apa se scurgea printre niște bucăți mari de piatră albă, de puteai să umbli de pe una pe alta până în mijlocul râului; mai încolo de mijlocul râului, apa era mai adâncă și mi se pare că pe acolo se strecurau câțiva pești, ca umbrele unor frunze. Poate pe acolo treceau și rațele. La celălalt mal al râului nu era niciun povârniș, doar un zid, iar deasupra lui creșteau plante atât de dese, încât părea că nici nu te-ai fi putut strecura prin ele. Niște viță cățărătoare cu frunze dese se revărsa peste zid în valuri mari, bogate. Mai în amonte, aproape de gura tunelului, era o insuliță de pietriș pe care creșteau din plin buruieni cu frunze mai, jerpelite, pe jumătate uscate. Insulița se întindea până în dreptul intrării în conductă, deci dacă ajungeai la ea puteai vezi întunericul din interiorul acesteia. Pe malul pe care am venit, lângă tunel, era un castan pipernicit, cu frunze sfrijite, cu câteva fructe verzi și țepoase. În aval, apa râului devenea mai adâncă și curgea mai rapid.

          Am rămas amândoi acolo, de parcă am fi simțit că urma să se petreacă ceva. Nu știu, poate chiar am simțit aerul magic al locului chiar de când am văzut că ne apropiem de pod. Parcă așteptam ca jucăriile împrăștiate la gura conductei să înceapă să se miște singure, să zornăie ca și cum cineva le-ar fi scuturat. M-am uitat la prietenul meu, și am văzut că pe fruntea lui apar picături de transpirație; era palid, cum nu l-am văzut decât în momentele în care era cel mai înfricoșat. El mai fusese acolo, stătuse în fața căpcăunului, poate nu greșea așteptându-se să se petreacă ceva deosebit.

          Și într-adevăr, am văzut, sau mai degrabă am simțit într-un fel pe care nu pot să îl pun în cuvinte, că întunericul din gura conductei începu să se schimbe. A venit dintr-acolo o boare cu un miros ireal, răcoros, parcă din altă lume. M-am gândit să spun unul din descântecele pe care le-am citit, despre care se spunea că invocă sau îmbunează creaturile fermecate. Dar nu am apucat să scot un cuvânt, sau să mă mișc măcar, că din gura conductei începuse să iasă mult fum verde, ridicându-se în nori mari, groși și rotunzi. Atât de verde! Era atât de deschis încât amintea de culoarea ierbii proaspete, dar parcă nu semăna cu nimic din ce cunoscusem la suprafața pământului. Tot acel loc se umplu cu un miros puternic de pământ și ierburi sălbatice.

          Nu știu ce am crezut pe moment. În primele secunde, înainte să mă pot gândi mai bine, mi-am închipuit că ceva luase foc înăuntrul conductei, sau că dedesubtul pământului era o centrală atomică sau ceva de felul acesta, care se pusese în funcțiune tocmai atunci. Odată cu fumul, din întuneric a plutit afară o siluetă masivă, de un verde închis, cam de două ori cât un om la vârsta adultă. Nu îi văzusem fața, căci tot capul îi era acoperit de părul sălbatic, de culoarea mușchiului uscat. Totuși, în întunericul care-i ascundea fața, vedeam lucind ochii mari și verzi, precum ai unei pisici uriașe. Nu avea veșminte, cu excepția unei bucăți de material înfășurate în jurul mijlocului. Mușchii care se ghiceau pe sub piele nu aminteau de mușchii unui om sau animal pe care îl știam, era ca și cum ar fi fost o ființă de pe cu totul altă planetă.

          După ce căpcăunul ieșise la iveală, fumul care se ridica din grota străveche începu să se domolească, se împuțină și deveni mai rar. Ființa rămase pe loc pentru câteva secunde, adusă puțin de spate, zăbovind în aer, iar apoi își întoarse capul îvăluit de părul închis la culoare, privindu-ne cu ochii ei care iradiau lumină verzuie. Am crezut că va începe să ne vorbească, dar de fapt a scos doar un sunet cavernos, prelung, dar care totuși semăna cu un glas. Mai răgi astfel de câteva ori, cuvintele unei ființe străvechi și sălbatice, iar noi am știut că ne chema înspre el. Știam că ne putea înghiți înainte să clipim, să se întoarcă în bezna aceea vrăjită cu noi în burdihan, că nu era nimeni în jur (nu-mi amintesc să fi simțit vreodată atât de puternic că nu mai era niciun om în apropiere, că nu avea să vină cineva, că în jur nu avea să răsufle vreo ființă până ce căpcăunul nu avea să plece), dar totuși ceva ne-a făcut să înaintăm înspre el. Am ieșit de sub umbra podului și am sărit de pe piatră pe piatră până la ostrovul de pietriș din fața grotei (acum nu am mai avut vreo îndoială că era o grotă pe atât de străveche putea exista pe lumea asta), după care am mers până în dreptul uriașului verde. Acesta a plutit încet înspre noi, mai în jos, aproape de apă, dar nu s-a apropiat foarte mult de ostrovul pe care stăteam noi doi. Era ca și cum timpul își schimbase într-un fel alcătuirea, ca și cum acele minute în care căpcăunul ni se arătase se dilataseră până se ridicaseră deasupra lumii. Creatura ne privise stăruitor, sau cel puțin așa ni s-a părut, căci era fost greu să-ți dai seama încotro i s-au îndreptat ochii, prin perdeaua aceea de păr închis la culoare, care îi întuneca fața. Apoi, a alunecat prin aer și a început să plutească în jurul nostru, ca și cum ar fi vrut să ne adulmece. Amândoi parcă împietriserăm hipnotizați. În momentul acela, nu ne-a mai fost teamă, căci am știut că nu ne putea face niciun rău și tot ce am făcut a fost să-l privim cum s-a rotit în cercuri în jurul nostru, cum s-a rotit, s-a rotit, s-a rotit. La un moment dat, s-a oprit în aer și a scos încă unul dintre răgetele lui triste, și suflarea lui ne-a lovit în față ca un vânt puternic; mirosea a frunze uscate. M-am așteptat să dispară din senin, să dispară în aer ca o fantomă, sau să se preschimbe într-un nor uriaș de fum, care apoi să se spargă și să se risipească într-o rafală de vânt; dar în schimb, după ce s-a oprit din zbor, fără să ne mai arunce măcar o privire, s-a întors înspre grota lui. A plutit, cu spatele la noi, și s-a afundat în conducta care îi servise drept locuință de cine-știe-câte decenii. Atunci mi s-a părut că întunecimea aceea se întinde la nesfârșit, până în miezul Pământului și dincolo de el. Am știut că arătarea a pătruns atât de adânc încât nu avea să se întoarcă vreodată; a luat-o pe drumul pe care o luaseră confrații lui. Mi se păruse că văd, dincolo de întunecime, locul în care reușise în sfârșit să se înapoieze, un Tărâm atât de minunat, încât nici măcar Jules Verne nu ar fi îndrăznit să viseze la el. Un loc în care locuiau atât căpcăunii și spaimele care nu te lăsau să adormi noaptea, cât și lucrurile strălucitoare, fantastice și uimitoare. Căpcăunul s-a mai văzut puțin, o siluetă verde pe întuneric, apoi a dispărut cu totul. În scurt timp, norii de fum s-au risipit și ei. Curentul de aer care venea dinspre grotă s-a oprit, iar întunericul a devenit unul obișnuit. Orice întâmplare magică avusese loc, se terminase.

          O frunză mică și galbenă s-a desprins de undeva, din apropiere, și începuse să alunece în aer foarte, foarte încet. Mi s-a părut că în tot timpul în care văzusem arătarea îmi ținusem respirația. În momentele acelea aș fi zis că trecuse mult, mult mai mult timp, dar după ce totul se terminase, am avut impresia că nu trecuse nici măcar o secundă. Până ce frunza a atins apa, care a dus-o în josul râului, eu și prietenul meu ne-am revenit oarecum din spaimă, și am început să ne aruncăm priviri surescitate. Cred că fiecare dintre noi a vrut să fie sigur că și celălalt văzuse căpcăunul, deși apariția fusese atât de vie, încât nu ne-am fi îndoit de ea, chiar dacă celălalt ar fi spus că nu o văzuse. Un porumbel a zburat pe lângă noi, apoi adispărut într-un locșor din partea de jos a podului, unde cred că își făcuse cuibul. L-am urmărit cu privirile până când nici nu l-am mai văzut, apoi ne-am privit din nou unul pe celălalt. Amândoi am fost încordați și ne-am simțit oarecum schimbați, față de cum fusesem înainte de întâmplarea aceea.

          Nu mai știu ce am făcut după ce am plecat de lângă pod, dar cred că ne-am plimbat printre pietrele albe și buruienile cu frunze mari, și am vorbit despre ceea ce văzusem. A trecut mult timp până când am zărit primul trecător pe stradă. Știu că în seara aceea, ajuns acasă, am răsfoit cartea despre căpcăuni ca un nebun, iar zilele următoare mintea mi-a stat numai la astfel de lucruri fantastice. M-am dus la bibliotecă și am luat toate cărțile despre monștrii și despre mitologie pe care le-am putut găsi, dar nu cred să fi citit multe dintre ele. Am rămas prieten cu băiatul împreună cu care văzusem căpcăunul. Știam că eram ultimii care văzuseră făptura aceea, și cine știe?, ar fi putut fi ultima făptură de felul acesta de pe întregul pământ! Iar el apucase să-l vadă de două ori! Totuși, nu am mai vorbit despre asta de prea multe ori, și cu timpul nici nu cred că am mai pomenit de el. Dacă ne-ai fi spus despre ziua aceea, cred că ne-am fi mirat ca și cum de-abia atunci am fi aflat și noi ce se petrecuse! Cine știe, cred că am început și noi să creștem!

         

          5

          Nici nu știu când am trecut ultima dată prin locul acela. Sunt mulți, mulți ani de când nu am mai dat prin orașul natal. Până și părinții mei s-au mutat de acolo. Iar cartea a rămas aruncată pe fundul unei cutii, undeva unde nici nu ți-ar fi trecut prin minte să o cauți. Nu am mai auzit nici despre scrierea din care fusese extras epigraful, anume Cartea cu jucării stricate. Uneori, când mai treceam pe lângă un pod care-mi amintea de acela din apropierea casei mele, lângă care văzusem apariția, mă întrebam dacă sub el nu locuiește vreun căpcăun. Știu că ultima dată când am văzut, de pe celălalt mal, povârnișul din care ieșea tunelul, cel lângă care se găsea ostrovul de pietriș pe care creșteau buruieni înalte, din conducta părăsită se scursese un fuior de apă, iar mușchiul pe marginea ei înverzise. Nu știu de unde venise apa aceea. Acum nu mai locuiește nimic acolo, iar întunericul din ea este unul obișnuit. Mai ales când văd lângă un pod, pe malul celălalt, un zid invadat de plante bătrâne crescute în dezordine, îmi amintesc de locul acela. Știu că, ultima dată când am fost acolo, mai erau câteva jucării aruncate pe pământul jilav al tunelului; căpcăunul nu le luase cu el în lunga lui călătorie. Poate că și astăzi se mai găsesc acolo.

          

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts