GSF87ban01-650

 

          Yan era cu Eilen în pat atunci când simți zdruncinătura.

          Se răsuci nedumerit, iar la a doua, pe care o resimți, infrasonor, în adâncul stomacului, se săltă, brusc, în capul oaselor.

          – Ce naiba se întâmplă acolo?

Se rostogoli peste soție și începu să se îmbrace. Eilen se ridică într-un cot:

          – Ce-i, dragule?

          – Crrred că suntem atacați… veni un răspuns holographic. De la tabloul tactic, Geeg îi privea cu niște ochi mari în care se citea o neîncrezătoare surpriză peste care vălurea, din ce în ce mai puternic, panica.

Yan roti, discret, consola cam cât să o scoată pe nevastă-sa din cadru și se minună:

          – De cine naiba, în pustietatea asta?

          – Nu știu. N-am nimic pe senzori până la peste o sută de unități. Ce facem?

          Yan se burzului:

          – Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă. Până ne lămurim ce și cum… înapoi cu toată puterea.

          Asemenea manevre brutale nu puteau rămâne fără urmări. Gravitația se duse dracului, iar Yan se trezi plutind la un metru deasupra patului pentru ca mai apoi să fie aruncat într-un perete.

          În exterior, efectele fură și mai dramatice. Când uriașa structură, de aproape 100 de kilometri în diametru, se opri brusc din înaintarea cu aproape jumătate din viteza luminii, valuri de unde gravitaționale își continuară, inerțial, drumul făcând să tremure spațiul pe o distanță de milioane de kilometri. Noduri și ventre gravitaționale concentrau praful și radiația cosmică ba în ciudate hăuri negre în care stelele păreau că sunt înghițite, ba în jerbe de radiații suprasaturate. După un ușor tremur, Arca doi începu să dea înapoi, mai întâi lent, apoi, precum un cal care se înfige cu copitele-i dindărăt în țărână, din ce în ce mai repede, accelerând pe o curbă lină.

 

          – Pagube!

          Privi în jur. Majoritatea celor de pe tura lui se adunaseră în centrul de comandă și șușoteau pe bisericuțe:

          – Minore. O ușoară creștere de radiații în nucleul central, lucrez acum să compensez.

          – Copii erau la odihnă. Sunt bine. Le-am zis că a fost un exercițiu inopinat, cum am mai făcut… i-am culcat la loc.

          – Mumiile  probabil că au, acum, un nightmare, dar încolo, bine sănătoși.

          – Câteva structuri care n-au fost bine fixate s-au prăbușit, jale prin case, am pus robiții la treabă.

          – Vasile unde-i?

          – La el a fost cam cu cântec. Ai auzit de vacile zburătoare? Au avut un atac de panică, iar una și-a scrântit un picior… Le oblojește fizic și spiritual, rânji Geeg.

          – Tot răul spre bine. Și doar i-am zis să le ia la o plimbare în „0” G, să le inițializeze…

          – Cel care a efectuat această manevră diabolică și gratuită va avea o discuție cu mine, se auzi în intercomunicație. Am să-i arăt eu cum e să stai între o sută de vaci isterice.

          – Regretăm, Vasile, dar parcă erai în orele de odihnă.

          – Marița dă să nască și voi ați dat-o cu burta de pământ. Vă tai de la rația de lapte o săptămână. Am zis!

          – Hai, Eilen! Special am făcut preambulul ăsta de destindere, scuze Vasile. Hai! Lămurește-ne! Ce s-a întâmplat?

          – Ceva a încercat să treacă de primul scut. 98% energie, 2 la sută masă, încă-mi rulează niște diagnoze, dar nimic cunoscut. Scutul aproape a fost penetrat. Foarte îngrijorător. Ca un vierme, sau o căpușă, care-ți intră în piele.

          – Și acum?

          – Manevra noastră l-a aruncat în maelstorm-ul gravitațional. I-am pierdut urma.

          – Vreau să încetinim, cu prudență, și atunci când devine posibil, să desfășurăm senzorii de distanță. Cine-și putea imagina că vom întâlni așa ceva, aici, la trei parseci de cea mai apropiată concentrare de masă? Și eu, care-mi ziceam că va fi cea mai plictisitoare tură din toată această expediție.

          – Miroase a suficiență, se burzului Ivan, eu am zis mereu că…

          – Lasă-mă! Nu-ți mai ridica statui de ghips. Protocoalele au fost conștiincios urmate. Ai zis da’ n-ai făcut nimic.

          – Dacă au râs toți de mine? Dar nu-i adevărat, ceva am făcut.

          – Nu vreau să mă întreb. Nu acum. Și paranoia e bună la ceva când e folosită într-un scop nobil. Ia vezi cu ce-l putem cadorisi pe misteriosul ăsta de atacator, dacă o vrea să se înfrupte iar din noi.

          – Am armat deja un set de mine, conform cu protocolul defensiv, și le-am desfășurat în fața, spatele, ăăă, pe vectorul pe care înaintam, la o unitate. Pregătesc și torpilele dacă primesc și eu un ordin direct.

          – Îl ai, paranoicule, dar nu miști până nu ne clarificăm cât de cât. Indiferent ce este chestia care aproape ne-a penetrat scutul, nu vreau să ne descoperim, așa, din prima, capabilitățile. Hai! La treabă. Eu sunt la arhivă, vreau să văd dacă s-a mai întâlnit careva cu așa ceva.

                                                                          

*

          Subb plutea în disperarea lui de milenii. Ceea ce la început considerase marele lui noroc se dovedise mai târziu a fi cea mai cruntă pedeapsă.

          Brusc, o atingere aproape insignifiantă îl dezmorți. Înghiți somnolent o gură din energia care i se oferea, apoi instinctul lui de războinic al celui de-al treilea clan al Subbilor se stârni.

          Se roti căutând sursa. O descoperi. O sferulă de dimensiunile unui planetoid care se deplasa cu o viteză anormal de mare.

          Foamea, insațiabila foame, care-l chinuise atât amar de timp pe când doar radiația remanentă a universului îl ținuse în viață, îi orbi judecata. Se extinse la maxim și, ca un sfredel, atacă citoplasma celulei vii pe care acum o simțea cu toată ființa lui. Realiză eroarea de tactică abia atunci când celula se opri, aproape brusc, și schimbă direcția violent. Valuri gravitaționale cumplite îl răsuciră și-l aruncă în imensitatea spațiului ca pe o surcică. Celula se îndepărta cu o viteză din ce în ce mai mare. Subb începu să-și blesteme soarta chinuită și să-și plângă de milă, dar încetă atunci când simți că sferula încetini și apoi se opri de tot. Aceasta întinse niște pseudotentacule cu care pipăia metodic vidul înconjurător.

          „Poate mai este o șansă. Ultima șansă!”

           Subb începu să radieze puțin din energia pe care abia ce-o înfulecase în încercarea disperată de a se face observat fără a speria prada.

          „Era o chestiune de viață sau de moarte, nu-i așa?”

 pic1

*

                                                               

          Yan privi cu mândrie orizontul care se deschidea în fața privirii lui: ogorul de cernoziom în care începuseră să-și ridice mlădițele viitoarele culturi, micul râu care părea că se revărsase puțin, pentru că malurile înverzite luceau în lumina soarelui de neon, pădurea care se profila la limita orizontului în ceața dimineții. Se descălță și se așeză pe băncuța de sub nuc. Pipăi cu picioarele răcoarea reavănă și căzu pe gânduri. Nici nu simți când Eilen se apropie pe la spate și-i cuprinse capul, strâns, la pântecul ei:

          – Ce te îngrijorează?

          – Nu pricep nici în ruptul capului de ce am fost ales eu comandant pe tura asta. Eu sunt un țăran, un agronom.

          Eilen dădu roată băncuței și se așeză lângă el:

          – Dar mai ești și un biolog iscusit și, conform testelor, cel mai bun tactician din echipă.

          – Conform testelor. Iaca realitatea. Marele tactician a dat-o în bară din prima, pentru că țăranul din mine a zis: fugi, fugi, și te ascunde până trece primejdia. Ivan m-a citit din prima: Un laș.

          – Ești un copil. Ce crezi că acest aspect nu a fost luat în calcul? Un conducător incapabil de a-și recunoaște limitele, oricât de autoritar ar fi, e mai periculos în interior decât orice altă amenințare exterioară. Să-ți spun un secret: să știi că această ipoteză a fost luată serios în calcul după ce Arca Unu… glasul i se frânse.

          Yan privi copia aproape identică a unei mori de vânt olandeze care-și rotea agale palele în bătaia unui vânt inexistent: „Fals, totu-i fals, de-asta a eșuat Arca Unu. Noi am simțit greutatea pământului adevărat în tălpi, am plecat cu un țel, dar copii noștri îl vor mai simți și ei?” strânse fălcile.

          Interpretându-l greșit, Eilen redeveni femeia spirituală de care se îndrăgostise:

          – Nu spune nimeni să te cramponezi de putere. Poți oricând să cedezi comanda. Către Ivan, căci văd că te-a marcat cu „suficiența” lui dar…

          – În două săptămâni tropăim toți în cadență de marș, rânji înveselit Yan.

          – Așa te vreau!

          – Ia zi-mi tu, atunci, feciorelnică arătare, cum se poate încadra evenimentul prin care tocmai am trecut? Vreau un punct de vedere strict profesional. Cum s-ar încadra atacul de care am avut parte din punct de vedere psiho-antropologic pe o scară istorică?

          – Am știut că vei întreba și m-am gândit și eu la asta, zâmbi Eilen. Am găsit un singur cuvânt care să definească ceea ce am văzut: „disperare”. O disperare de tip medieval. Pur și simplu și-a pierdut mințile, iar când s-a dezmeticit…

          – Hei, porungheilor! Nici nu vă vine a crede ce-am găsit!

           Yan tresări ca un puștan și sări de pe băncuță.

                                                                            

*

          – Chestia aia arată ca o balegă de-a Mariței, se pronunță Vasile.

          – Balega aproape ne-a penetrat primul scut, interveni Yan. Ascultați-o și pe Eilen, e doar expertul nostru în psihologie antropologică.

          – Tiparul după care a acționat entitatea, chestia aia de-i zice Vasile balegă, trădează surpriză și o lipsă inițială de control.

          – Ca o vacă pe care-ai călcat-o pe coadă! insistă Vasile.

          – Exact, contră Eilen. Dar e posibil să fie un taur flămând care să ne ia în coarne.

          – Ia mai terminați cu parabolele astea de doi bani. Fleming, exobiologul și chimistul turei, se ridică în picioare: N-am ieșit la pășunat. Am ieșit într-o expediție de cercetare, nu? Deci, să cercetăm! Nu am de gând să-mi treacă o asemenea colosală descoperire pe la nas doar pentru că, al nostru comandant de tură este lipsit de inițiativă.

          – Eu i-aș zice precauție, se auzi glasul pilotului Geeg. Nimeni nu neagă caracterul expediției, dar trebuie să vă reamintesc țelul ei: Cartografierea exactă a quadrantului gama și însămânțarea planetelor viabile. Nu să facem rodeo cu tot felul de tauri intergalactici.

          – Și de unde a apărut? interveni doctorița și educatoarea Ana. Suntem la distanțe cosmice de orice sistem solar. Cine sau ce a putut supraviețui în vidul interstelar până la întâlnirea cu noi? Eu zic că merită atenție, am avea multe de învățat. Cu precauție, desigur.

           – Ivan, consideri că avem suficiente capabilități pentru a face față unei asemenea provocări?

           – Avem torpile în stare să rupă în două un asteroid cât arca noastră, suntem dotați cu cel mai bun armament inventat până ce am plecat. Ivan părea puțin încurcat. Ceva mai devreme m-am pripit. Scuze, Yan. Apoi am stat strâmb și am gândit drept. Am verificat împreună cu Pavel. Spune tu, Pavel!

          – Am extrapolat datele. lLa prima, ăăă, atingere, care a durat 3 nanosecunde, am pierdut echivalentul a 0,4 yottawați energie. A doua atingere a fost de 34 de nanosecunde și a supt din scut 5,4 yottawați, aproximativ 1,4 % din puterea soarelui nostru în același timp. Reactoarele au compensat cu greu.

          – Datele astea m-au pus pe gânduri, continuă Ivan. Mi-e teamă că dacă aruncăm cu focoase nucleare în ea nu facem decât să o îmbuibăm. Și apoi? Unde este toată această energie? Balega lui Vasile nu emite mai nimic.

          – Cu atât mai mult ar trebui să studiem acest fenomen, se agită Fleming. Invoc articolul 976 din statut, care-mi dă dreptul să preiau comanda navei la întâlnirea cu o entitate extraterestră, în calitatea mea de expert.

          – Putem să cerem o decizie de pe Terra, declară răspicat Pavel, mecanicul șef.

          – Și să stăm bot în bot cu chestia aia o săptămână până vine răspunsul prin subeter? Pardon! Un pic de curaj, tovarăși! Xiu Li, expertul în supraviețuire și transmisionistul șef rânji sardonic: eu pregătesc capsulele de urgență!

          – Scutul era setat pe stare de culoar, doar la 12,4 la sută din puterea nominală, și mergeam doar cu două reactoare… Cu toate cele șase reactoare pornite și scutul la maxim, teoretic am putea trece și printr-o stea. Nu văd în fața noastră nici o stea. Doar o balegă care a supt oleacă de lapte de la țâța vacii lu’ Vasile, nu se lăsă exobiologul.

          – Fleming?! Ia-ți gândul de la șefii d-astea că te leg de coada lui Marița și fac cu tine un tur de pășune, de-ți intră articolul 976 în cur. Întărim scutul frontal și toate studiile să se facă la o distanță sigură. Nu vreau să-mi intre chestia aia în ogradă, o să-mi streseze vacile. Yan, tată, decizia e a ta.

          –  Hmmm! După ce am ascultat toate opiniile, și în concordanță cu statutul Arcei care ne cere să studiem cu prioritate orice fenomen care nu pune în pericol iminent siguranța navei, aprob examinarea creaturii. Vom informa și Terra când vom avea ce informa. Fiecare departament să vină cu propuneri concrete pe care le vom dezbate aici peste, să zicem, trei ore? Bine? Bine! Până atunci, păstrăm distanța strategică și scutul frontal la maxim.

 

          Fleming ronțăi scobitoarea până nu mai rămase decât franjuri. Se uită la ea și, aruncând-o cât acolo, luă o decizie. Coridoarele erau pustii. Se îndreptă către compartimentul de comunicații. Asistenta Rose dădu să se ridice:

          – Domnul Fleming?! Pot să vă ajut cu ceva?

          – Nu, mulțumesc, drăguță. Am de ridicat poșta pe azi.

          – Vai, dar se poate? Deja am trimis la toate compartimentele.

          – Da, dar așteptam o confirmare. Nu te deranja, știi că mă descurc.

          – Domnule Fleming, vă rog…

          – Nu. Nu vine pe laser, vine pe subeter, mă descurc. De ce nu faci o pauză? Uite un VIP. Ia-ți prăjitura aia cu frișcă de știu că-ți place. Îți țin eu locul până primesc confirmarea.

          – Vai, domnule Fleming, v-ați amintit!

          – Da. Hai… și închide ușa!

          Exobiologul deschise „subeterul”, introduse un card în fanta de parole și apoi tastă:

           „Posibil contact cu 007, repet: 007. Activez protocolul alfa. Poziția navei este…”

           Nu așteptă răspuns. Închise și luă primul lift către hangarul cu navete.

                                                                      

*

          Subb oscila între o frenezie optimistă și pusee de depresie. Dacă energetic aproape se echilibrase, încă nu avea suficientă substanță pentru a se autopropulsa, rămânând, în continuare, inert, plutind ca o frunză moartă în adierea unor tomnatice adieri cosmice.

          Încercă o scanare de la distanță, dar imediat pseudotentaculele pe care celula le emisese îl reperară și se concentrară asupra lui. Colac peste pupăză, citoplasma structurii se întări brusc în partea frontală și realiză că i-ar fi imposibil să o mai penetreze. Se mai blestemă încă odată pentru prostia pe care o făcuse și căzu într-o letargică așteptare.

          Procesul de digestie îl scufundă într-o stare de reverie, iar amintirile reveniră în forță.

          Era acum din nou marele războinic Subb, învingător în atâtea războaie. Se văzu ca aievea călărit de stăpânul lui, galopând dezlănțuit printre sisteme stelare abia născute și zdrobind vrășmașii sub copitele lui de foc. Avu un zâmbet interior și… adormi.

                                                                         

*

          – Domnul Geen? Avem o lansare neautorizată.

          – O, ce?

          – O navetă, Domnule Geen. Naveta 17, aia cu schepsis. Tocmai ce-a activat protocolul de urgență și iese din hangarul doi.

          – Mii de bombe crăcănate! Cine-i tâmpitul?

          – Nu am date, domnule.

          – Aaaa! Cine nu este la bord?

          – Verific acum. Toată lumea la bord, domnule.

          – Cum dracu’ să fie toată lumea, că doar n-o călărește Fantoma templierilor?! Scanează după datele biometrice.

          – Cinci persoane sunt în privat, domnule: asistenta Alicia de la cantină, domnul profesor de mineralogie Dobrea, asistentul mecanic Fred, domnișoara asistentă de la infirmerie ,Tamara, și domnul doctor Chimist Fleming…

          – Fleming! Aaaa! Ce face? Fă-mi o legătură!

          – Nu pot, domnule. Comunicația este oprită. Naveta se apropie de scutul trei, a deblocat o fantă și se îndreaptă către scutul doi.

          – Resetează toate comenzile de la scuturi cu ID-ul, Geen 02714, introduc acum parola.

          – Da, domnule. Comenzile se suprascriu, domnule. Se pare că nivelul de autorizare al domnului Fleming este mai mare decât al dumneavoastră…

          – Draci, draci! Mii de draci. Yan!

          – Da!

          – Fleming a înnebunit. A luat o navetă și cred că vrea să se îndrepte către creatură.

          – Ce?

*

          – Fleming?! Fleming! Știu că mă auzi. Revino imediat la bază! Indiferent de motivația care te animă, corect și cinstit este ca mai întâi să ne consultăm. Eilen ne spune că nu ai încălcat toate protocoalele doar dintr-o toană ci pentru că ești convins de justețea actelor tale. Mă auzi, Fleming? Poate fi o sinucidere perfectă. Drăcia aia a penetrat un scut aproape ideal. Naveta în care te afli va fi făcută felii. Fleming, răspunde!

          – Naveta nu va fi făcută de loc felii, se auzi răspunsul lui Fleming, iar psihologa aia a ta a tradus corect: nu-i nicio toană, sunt în misiune în conformitate cu dispoziția ultimativă 57 a ATCOM. Adu-ți aminte, Yan. Erai și tu la ședința de prelucrare numai că doar exobiologii au fost inițiați și pregătiți pentru eventualitatea întâlnirii cu un 007. Naveta asta are niște facilități speciale… Am să capturez chiar eu diavolul ăsta.

          – Ce-i un 007? Și eu, ca șef al securității, de ce nu am fost informat? se burzului Yan.

          – Ca să nu tragi cu bombițe în el? Așa au făcut toți și s-au prăpădit o mulțime de nave. Martori sunteți că am încercat să merg pe calea legală, dar Vasile voia să mă lege de coada vacii ăleia gestante. Rezolv eu singur treaba asta. Sunt calificat pentru asta.

          – Și-apoi poți să-i pui o zgardă și să pleci ce ea la plimbare. În navă n-ai să intri cu drăcia aia, se burzului Vasile.

          – N-o să mă împiedic eu de-un oier din Transilvania, strămoșii mei au cucerit vestul sălbatic. Am suprascris toate protocoalele. Yan, verifică dacă tunelul către secțiunea 22-14/276 a fost deschis!

          – Verific. Da. Habar n-aveam de chestia asta.

          – În documentație este trecută ca „balast de compensare”. Acum deschide căile 11/12, 17/23 și 29/56.

          – Geen, fă ce zice. Am verificat. Protocoalele au fost modificate, Fleming are acum cel mai înalt nivel de autorizare. Trebuie să-l ascultăm și să-l ajutăm.

          – Ai aici tot sprijinul nostru Fleming. Ce trebuie să facem pentru ca totul să meargă ca pe roate?

          – Încântat să aud vocea rațiunii. Activează linia 114. Încet, foarte încet. Doar cu maxim 12 cicluri pe secundă. Nu vreau radiații remanente care să-mi trezească tăurașul.

          Foarte lent, în cele trei scuturi apăru o mișcare. Ceva ca un vârtej începu să le absoarbă pliindu-le unul în altul pentru ca apoi să se stabilizeze pe buza puțului ce ducea către secțiunea 22. La punctul de contact, se mâleau unde verzalii spre negru, care nu prevesteau nimic bun. Puțul însuși părea o gaură care duce spre iad, din care, când și când, răbufneau flăcări negre. Încet, încet, structura energetică se stabiliză într-o capcană mortală.

          – În caz că ceva merge prost, expulzați brusc tot reactorul unu în tunel și o ștergeți de-aici în accelerație maximă și cu scuturile dorsale la maxim. Anunțați la ATCOM că am dat greș și cam în doi ani vor veni aici trei crucișătoare care să încerce să îl supraîncarce.

          – Ba n-o să anunțăm pe nimeni, iar tu o să vii încoace că am de gând să-ți frec chelia aia de imbecil, se auzi glasul gros al lui Vasile. Mă duc să asigur animalele. Vezi ce faci acolo, că de nu, te belesc cu mâna mea.

          – Ce vă spuneam eu? Tipic! Gata. Mă ecranez să nu mă simtă tăurașul. Urați-mi baftă!

          – Să fie, Fleming. Fii precaut!

*

 

 

          Subb se foi în somn. Se întâmpla ceva. Era atacat. Atacat el însuși. Celula deschisese o gură imensă din care, insignifiant, dar cumplit de primejdios, lansase către el un virus. Memoria lui genetică îi readuse în amintire imagini terifiante cu acești viruși care acum miliarde de ani duseseră la stârpirea rasei sale de luptători. Căută să se apere atacând la rândul său, dar virusul lansă un nor toxic care-i amorți unul din tentacule. Încercă să fugă, dar nu avea suficientă masă și atunci, în disperare, se desfășură în toată splendoarea sa încercând să-și cuprindă inamicul la mijloc.

          Intuind pericolul, micul virus făcu un luping strâns și, tot lansând jeturi paralizante, începu să desfășoare o plasă energetică din mioni atât de bine sudați între ei încât îi fu imposibil să o rupă. Jumătate paralizat, cu plasa care se strângea nemilos în jurul său, abandonă lupta și, făcându-se ghem, imploră îndurare.

          Nu primi niciun răspuns, iar virusul începu, încet, să-l târască spre imensa gură a celulei.

          „Vai, nu! Să fie mâncat de viu? El, mare războinic al celui de-al treilea clan al Subbilor? Cumplită soartă.”

          Se făcu și mai mic în așteptarea inevitabilului.

                                                                          

*

 

 pic2

 

          – Vino-ncoace, nefericitule! Vasile, masiv, păros, grobian, îmbrățișă un Fleming ascetic, plăpând, cu ochii încă febrili de la încercarea prin care tocmai trecuse și cei din jur putură să jure că au auzit niște oase trosnind. Puteai să ne spui, dobitocule.

          – Instructajul m-a avertizat că o reacție de respingere va fi probabilă într-un asemenea caz. Când, în ciuda insistențelor mele, am văzut că această tendință se confirmă, am preferat să acționez pe cont propriu. Scuze, Yan. Manevra făcută de tine la primul contact probabil ne-a salvat pe toți, am avut multe raportări de nave care au dispărut brusc fără a emite măcar un S.O.S.

          – Am acționat instinctiv dar, după toată această tărășenie și revizuind protocoalele, am realizat că acesta era răspunsul optim în acest caz.

          – Și te văitai că nu ești bun tactician, îl dojeni Eilen.

          – Poatecă nu sunt, doar bine îndoctrinat, se rușină Yan.

          – Și-acu’ ce facem cu dihania? Nu uita că eu sunt șef cu securitatea navei și acum, că ți-ai terminat misiunea, îți sunt din nou superior ierarhic. La o adică, să știi că nu era nevoie de trei crucișătoare terrane, îl îmbuibam eu cu plutoniu de scuipa numa’ izotopi de stronțiu pe dos.

          – Quote erat demonstrandum! După război, mulți viteji se arată.

          – Și tot nu înțeleg la ce vă este bună dihania, interveni diplomatic Yan, mirosind o nouă scânteiere de personalități.

          – Dar Vasile la ce-a cărat după el cei 10 cai? încercă o remarcă „a la Vasile”: De mă doare și acum noada de la ședințele de călărie.

          Nu râse nimeni și-atunci continuă ușor încruntat: El e prea bătrân și sălbatic, va sfârși mâncat de odraslele lui, dar puii, puii sunt numai buni de dresat. Adio fierătanii ca asta. În curând vom călări prin univers pe armăsari.

                                                                          

*

          Subb abandonă ideea de evadare. De câte ori încerca să se apropie de unul dintre pereții închisorii, simțea cum este supt de vlagă și cădea într-un somn letargic. Se împăcă cu ideea. Măcar aici era cald și avea hrană îndestulătoare. Se făcu ghem și începu să viseze la expedițiile de cucerire în care el…

Avu un zâmbet interior atunci când simți sămânța vieții care, încet, se trezea în vintrele sale. Mângâie virtual micuțele ouă argintii care creșteau în trupul său:

          „ Speranța moare ultima. Poate… copiii mei” și adormi aproape fericit.

                                                                          

*

          Un container pătrățos fu ejectat în spațiu. Ajuns în poziție stabilă porni balizele de recunoaștere.

          – Perfect! Acum va fi recuperat de prima navă și dus la „menajerie”.

          – Atunci… nu mai avem nicio treabă pe aici. Geen?!

         

          Engage!

         

         Arca doi avu un tremur aproape imperceptibil apoi, grațioasă ca o gazelă, acceleră spre universul care o aștepta să-i dezlege misterele.

 

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts