GSF88 banner-650

          − Am preluat comanda! Rasinca, ochii tăi de vulpe, pulpa ta de foc! Aaaa!

          Yan întredeschise un ochi și privi, buimac, mai întâi la ceasul de pe noptieră, apoi la prezența masivă și păroasă de la marginea patului:

          − Vasile… Ce-ai cu mine, frate? N-am dormit nici cinci ore. Omule, mi-e rău, abia am ieșit din incubator…  Am preluat schimbul? L-am preluat! Acum vreau să dorm, să visez normal, of, visam că, aaaaa…

          − Mă fac că n-am auzit. Scoală, n-auzi?

          − N-aud nimic. Vreau să dorm, scoală-mă peste o săptămână!

          Ceva, ca o șoaptă undeva într-un fund de ureche internă, apoi din ce în ce mai pregnant, cineva îi șoptea, ba nu… mai mulți, mii de șoapte, toate încercau cu disperare să ajungă la el și să-i povestească nefericirea lor de-o clipă, un haos pe care creierul nu mai putea să-l susțină, să-l contabilizeze.

          Se săltă din pat și se apucă cu mâinile de cap. Presiunea creștea pe măsură ce se trezea, strigăte de ajutor, șoapte de alcov, gemete de moarte, o cacofonie de sentimente se năpusti asupra lui.

          − Așa-i peste tot, a început cam la o oră după ce te-ai culcat, spuse Vasile.

          − Ceilalți?

          − Crize de panică, anxietate, câteva acte suicidale… Ana i-a sedat și am pus înapoi în sarcofage jumătate de tură. Abia asigurăm necesitățile.

          − De ce din nou pe tura mea? Ceilalți n-au avut nici pe dracu’, lin ca paserile cerului…

          − Cineva, acolo sus, ne iubește… stai așa, îi înfundă urechile cu ceva cleios și-i puse o cască pe cap apoi îi făcu un semn. Cum Yan nu reacționa, apăsă el butonul: transmisie intracraniană, le-am luat de la jocurile din sala de recreație, mă auzi?

          − Da! Ooo, e mult mai bine, ce mi-ai băgat în urechi?

          − Ceară de albine. Gândește-te că ești Ulise și ăsta-i cântecul sirenelor. Dă bine la naturel… Ia pastila asta, te va ajuta cât de cât. Când o să ieși din cocon va fi mult mai rău.

          Pe culoar avu parte de un șoc: sunete și imagini îi invadară conștiința, năucindu-l.

          − Ține-te tare, narcoticul o să-și facă efectul cât de curând…

          În sala de comandă, o mână de oameni cu priviri panicate.

          Eilen își frângea mâinile:

          − Te-a adus… Ooo! Yan!

          O îmbrățișă: Va fi bine, va fi bine! Privi în jur:

          − Ceva, fraților, o idee, că de nu comand iar marșarier…

          − Am încercat!

          Geen ridică mâinile a neputință:

          − Cineva, sau ceva, a preluat comanda navei.

         

                                                            *

          − Pavel mai există?

          − Posibil. Să încerc… Motoarele? Pavel?

          − Da! Ce faceți acolo sus? Orgii intergalactice? Nimic nu mai merge aici…

          − Nu simți nimic?

          − Ce să simt? Simt că mi-a căzut toată automatizarea, asta simt… vă sun de un sfert de oră. Voiam să urc, dar lifturile nu merg…

          Yan apăsă butonul intercomunicației:

          − Pavel! Aici Yan, Comandantul tău. Te rog să oprești ACUM, toate reactoarele.

          − Am primit confirmarea parolei, Domnule Comandant. Opresc tot.

          …

          − Yan?

          − Da.

          − Nu pot. Toate terminalele sunt corupte. Nu vor să preia nici o comandă. Ce se întâmplă?

          − Nu simți așa… ca și cum niște pitici ți-ar juca pe creier?

          − Nu!

          − Nici colegii?

          Pavel dădu o privire roaită:

          − Nu.

          − Pavel. Trebuie să oprim reactoarele manual. Vom veni la tine imediat și o să-ți explicăm. Se pare că sala reactoarelor este cel mai sigur loc de pe această navă.

          − Unde-i Fleming?

          − El a căzut primul…

          Ana trăgea la cheie ca să detașeze o secțiune spre unul din tunelurile tactice și, auzind de Fleming, păru cumva deranjată:

          − A venit la mine, era praf de beat, voia să i-o… eee. Era pulbere. M-a trântit pe jos, se holba la mine… a început să bâiguie tot felul de obscenități, și-apoi a dat ochii peste cap, i-am făcut o injecție.

          − Și?

          − Se zbătea în draci, apoi au început ceilalți, a început nebunia… Abia l-am ținut, împreună cu doi infirmieri, i-am mai făcut una și l-am băgat în sarcofag.

          − Hmmm! Nu-i bine! Scoate-l din hibernare.

          − Dar nu se poate! Îl omorâm…

          − Ți-am zis eu ție să-l omori? Ți-am zis să-l scoli. Sănătos și cu mintea întreagă. Ți-l dau pe Vasile care pare cel mai puțin afectat de ce-i pe afară. Lasă dracu’ cheia aia… Acum!

                                                                *

fluturi-sfera

          Arca doi își continua drumul, în virtutea inerției, către un buchet stelar compus din trei sori și planetele adiacente.

          Pavel a promis că va putea reporni motoarele în control manual cam în circa douăsprezece ore și, cu aprobarea lui Yan, Ana a mai trezit câțiva ingineri de sistem care cunosc mai bine structura navei și posibilitățile de comenzi manuale.

          Presiunea psihică se păstra la fel de puternică în afara pereților izolatori ai calandriei și fiziciana șefă Im’Buto  încerca să dreseze niște imprimante 3D pentru a obține un costum protector dintr-un material asemănător învelișului sălii moroarelor.

          Aproape de colaps, Yan a fost obligat de doctoriță să meargă la culcare:

          − Somn! Se pare că persoanele empatice sunt cele mai mult afectate. Somn că te pierdem. Situația e stabilizată, iar până se dezmeticește Fleming mai trec cel puțin 6 ore.

          Yan înclină amărât din cap și se trânti în cușeta unei capsule de salvare unde adormi instantaneu.

          − Sunt iubit!

          Yan se foi în coconul navetei de salvare.

          Sunt iubit, tu izvorul vieții mele.

          Subconștientul lui Yan reacționă cu condiționările, dure, din timpul antrenamentelor: Resping orice formă de control hipnotic. Resping cu toată ființa mea pe oricine vrea să preia controlul creierului meu. Repetă asta la nesfârșit. Nu mai știa dacă este treaz, dacă doarme, dacă visează un vis în vis, dacă… La un moment dat presiunea slăbi. E timpul să atac, își spuse la un nivel subliminal și însăși actul de gândire aduse o ușoară clarificare a stării sale. Se putea vedea întins în coconul de suprasarcină al capsulei, se apropie virtual și se examină cumva curios:

          Ridică mâna!

          Alterego-ul din cușetă se strădui, ambele mâini vibrau… Înțelese. Are două mâini, corpul său are două jumătăți cumva simetrice. Mai are și două picioare. Mâinile sunt folosite la manipularea diverselor lucruri, picioarele la deplasarea dintr-un loc în celălalt…

          Acum e rândul meu.

          Hotărârea a căutat să o facă irevocabilă și cu o ușoară nuanță amenițătoare. Imaginea se tulbură și acum privea de undeva de sus ceva pe care centrii săi nervoși nu reușeau să-l decodifice.

          Fixează-te pe un amănunt mai familiar, își impuse. Imaginea se focaliză pe o suprafață lucioasă, ca o piele și asta îi îngădui să extindă unghiul de vedere, roti privirea: de jur împrejur structuri care-și schimbau încontinuu forma, în culori variabile apoi o mișcare, ceva se apropie de el și simți o atingere. Parcă m-a luat cineva de mână, vrea să merg cu el, am picioare, chiar dacă nu am. Concluzia asta limpezi și mai mult priveliștea. Se lăsă purtat și-și încercă noile picioare. Era suficient să gândească, dar nu exista sus-jos, dreapta-stânga… Cu un efort schimbă sistemul de coordonate imaginându-se într-o EVA, plutind în spațiul infinit, fără sus și jos, doar cu inerție și se fixă pe urechea internă, singura care putea să-i spună dacă există o accelerație și în ce direcție.

          Imaginea se clarifică și mai mult:

          Un vârtej de curcubeie se deschidea sub el.

             − Unde sunt dus? ridică o voce a conștiinței.

             − Acasă, se auzi un răspuns, cumva ezitant.

         

                                                               *

          − Fatăă, am să te belesc cu mâna mea. Fleming încercă să iasă din cocon, dar se rostogoli înapoi în gelul de nutriție. Dă-mi un stimulent. Acum!

          − Erai…

          − Eram! Și tu, în loc să te întrebi ce-i cu mine, aaa, las’ că discutăm noi asta, altădată. Unde-i Yan? De obicei ar fi fost aici.

          − Doarme. Am reușit să oprim nava pe manual, era epuizat.

          − Oooo, Doamne! Nuuu! Ei știu… Scoate-mă de aici.

         

                                                               *

         

          Vârtejul îl absorbea încet, iar Yan, în întruparea unei sfere de gaz, cobora mai adânc, și mai adânc într-un tunel fără fund.

          − Mergi! Împlinește-ți destinul!

          Yan se simți dedublat, o altă conștiință se suprapuse peste a sa și-și cerea dreptul la viață.

          −Sunt iubit. Sunt iubit ca un germene de către sămânța lui, așteptând să se împlinească. Sunt iubit ca cel care se sacrifică pentru viața celuilalt, sunt iubit pentru viață împotriva morții…

          Își revăzu existența, secundă cu secundă, cu bune și cu rele, cu împliniri și eșecuri, cu bucurii și tristeți, tunelul se îngusta…

         

                                                                *

          Fleming se năpusti împleticit în sala motoarelor:

          − Unde-i Yan?

          − Doarme pe undeva…

          − Unde?

          − Habar n-am.

          − Ai să-ți duci vorbele astea în conștiință. Să-l găsim. Acum! Nu mai este timp.

          Yan fu descoperit în chesonetul unei capsule de salvare. Devenea, lent, dar vizibil, translucid.

          Vasile dădu să se repeadă, dar Fleming îl opri:

          − Nu-l atinge! Se poate destrăma, își mușcă buzele: încă nu este prea târziu. Vreau să mă conectați la antena cea mare.

          − Ești nebun?

          − Nu sunt nebun. Există o undă ascunsă în altă undă, o heterodinare pe care am reușit să o fixez. La asta lucram atunci când a survenit atacul. Pavel, vreau o interfață tetha.

          − O să-ți prăjim creierul.

          − Ce mai contează. Dacă eu nu reușesc… ce-a pățit Yan vom păți cu toții. E suficient să adormim. Hai! Nu-i timp de pierdut și luați toți stimulente.

         

          Yan simți că se dedublează. Eul lui, esența sa spirituală, se retrase, încet, în celula tată, iar din el, încet, încet, separându-se ca două bule de spumă în tensiune superficială, o nouă conștiință se năștea. Era firavă și simți nevoia să o ocrotească.

          În cuibul fără timp și spațiu în care se culcușise ideatic, creă coconul protector în jurul urmașului său. Cu dragoste îl îmbrățișă și se pregăti să plece din această lume, împăcat, când… ceva îl trase înapoi:

            −Yan? Yan? Se auzi de undeva de departe. Yan! Sunt aici, ascultă-mă! Firul de conștiință, câtă mai era, se zbuciumă rupt între datorie și evidență.

            − Yan!    

            −Da?! răspunse ezitant.

            −Concentrează-te la mine. Sunt Fleming. Ești folosit pe post de incubator de către niște ființe…

            −Nuuu! Eu respect sacrul vieții.

            −Nu respecți nimic, comandante! Ăștia te folosesc pe post de gazdă așa cum viespea depune oule în burta unui paianjen și-apoi larvele se hrănesc din el. Ascultă-mă. Opune-te! Vom veni la tine. De va fi nevoie… vom distruge toată această blestemată de lume.”

          −Nuu! Eu respect sacrul vieții! Am aici o datorie de îndeplinit. Trebuie să duc ștacheta vieții mai departe. Să nu faci vreo prostie, Fleming. Îți ordon, Fleming!

          − Nu mai ești în măsură de a-mi ordona, comandante!

          −Atunci, te rog! Te implor, Fleming! Nu distruge, cu un gest nebunesc, corola de minuni a lumii

                                                                *

          − Geen! Vreau să ne apropiem la distanță de tragere de a doua planetă gazoasă din sistemul în care am fost atrași. Ivan. Pregătește toate disponibilitățile.

          − Nu am destui servanți pentru comenzi manuale și … iar îți abrogi funcția de comandant? Eu răspund doar în fața unui ordin clar, oficial, înregistrat în jurnalul de bord. Nu vine un civil să-mi zică cum să-mi apăr nava.

          − O consolă… Fleming tastă concentrat: E suficient pentru tine?

          − Da! Să trăiți, Domnule General Maior! La ordinele D-voastră!

          − Vreau un atac concentrat și devastator. Să nu rămână nimic din planeta asta chiar de-ar fi să tragem și ultima torpilă.

          − Se face Domnule General, dar n-am destui oameni.

          − Scoală câți ai nevoie.

          − Aici, Ana! Cu regret te anunț că sarcofagele se golesc în ritm de unul la un sfert de oră. Devin translucizi, iar apoi pier ca un fum…

          − Trezește-i pe toți. Acum! Fleming părea că face apoplexie.

          − Ia un pahar cu lapte. Vasile îl privea concentrat. Nu da pe-afară taman când ești pe val. S-o luăm calm. Pe nava asta este, încă, democrație.

                                                                

                                                           *

          − Vocea rațiunii, grăi Vasile. Adu-ți aminte… Eilen!?

          − Ai discutat cu Yan. Ce-a spus?

          − Bâiguia ceva despre sacrificiul în numele vieții, nu era el… E pierdut iremediabil.

          − Dar este deși, aici, pe navă aproape se volatilizase. Conștiința lui este intactă. Te-a recunoscut…

          − Voi nu știți… Au încercat mai întâi cu mine, aproape am înnebunit. Să vă zică Ana.

          − Ce-au încercat? Eilen se apropie de Fleming. Ce-au încercat?

          Fleming se fâstâci.

          − Ce-au încercat? insistă Eilen privindu-l feroce.

          − Au vrut… vaiii! Au vrut sufletul meu.

          − Și tu?

          − Amintirile mele, secretele mele, idealurile mele, voința mea… Niciodată!

          Ivan. Îți ordon! Arestează acești doi oameni. Pun în pericol expediția.

          − Am înțeles!

                                                                   *

          − Suntem la trei unități de planetă. Pe senzori nu avem decât vapori de metan.

          − Scanează mai adânc.

          − Am înțeles, domnule.

          Pe marele ecran din sala motoarelor începură a se perinda imagini însoțite de comentarii tehnice. Planeta era ca o ceapă: sonda trecu de un nivel de abur supraîncălzit apoi o clocoteală de hidrocarburi suficiente pentru un milion de ani pentru orice s-ar fi făcut pe Terra, care devenea mai vâscoasă, mai consistentă iar, mai grea decât roca pământeană, dar tot lichidă, dedesupt se afla o magmă de siliciu și carbon din ce în ce mai presată sub propria greutate până când forțele moleculare cedară și restul se prezenta sub forma unor compuși în perpetuă schimbare, un coșmar pentru chimiști.

          Sute de vârtejuri se roteau maiestuos în această magmă chimică sclipind în toate culorile curcubeului, și mereu altele se iscau parcă din nimic, mai întâi ca un firicel roritor pentru ca, mai apoi, tot aditivând substanță, să se deschidă ca niște flori de o incredibilă frumusețe.

          Mai jos, un ocean de hidrogen care supus la o asemenea presiune devenise metal. Sub carapacea de metal-hidrogen se afla surpriza, iar Fleming se cutremură: miezul planetei, mai mare decât Terra, era un diamant pur.

          „Și eu am să distrug minunăția asta?”

          Operatorul de la scanerul de adâncime zâmbi ca unei reverii și închise ochii.

          − Nuuuu!

          Se năpusti să-l trezească, dar mâinile îi trecură prin el. Deveni din ce în ce mai translucid apoi pieri ca un fum.

          Fleming se întoarse încrâncenat către un Ivan aflat în poziție de drepți:

          − Totu-i pregătit?

          − Da, Domnule General!

          − Lansați rachetele.

          − Am înțeles! Atențiune cod…. Introduc cheia, sincronizare la …

         

          Yan simțea că ceva nu e bine. Cuibul devenise acru și-l expulza. Încercă să-și atingă puiul, dar coconul translucid nu-i permitea.

          Nu era nici mort, nici viu, dar se zbătu și rupse un colț din cuib. Se strecură și nimeri într-un vârtej în care căzu rostogolindu-se cu o viteză amețitoare. Și alunecă mult, infinit, până ce puterea vârtejului slăbi și căzu într-o piață. O piață asiatică așa cum își amintea pe când fusese, de copil, în Singapur.

          Privi dezorientat în jur. Nimeni nu părea să-l observe, făcu doar câțiva pași și o foame cumplită îl cuprinse.

          O tarabă, un coreean:

          − Ți-e foame, fiule?

          − Da, master, mă simt gol.

          − Asta este bine. Un gol se poate umple, un preaplin nu poți decât să-l verși. Mănâncă fiule.

          − Cum să umplu golul din mine? întrebă Yan în timp ce devora o porție de găluște fierbinți.

          − Doar întrebându-te. Cu fiecare întrebare va veni un răspuns.

          − Mulțumesc, master.

          − Să-ți fie calea lină. Noi îți mulțumim!

          Se trezi în coconul de suprasarcină al capsulei de salvare în care se culcase. Se ridică în picioare și alergă către centrul tactic al calandriei:

          − Revoc toate ordinele anterioare. Opriți totul, acum!

          Fleming și Yvan îl priveau siderați. Ba nu! Nu la el priveau ci în spatele lui, la marele ecran din sala motoarelor.

                                                       *

2fluturi

          − Pur și simplu am rămas fără respirație când a apărut fluturele ăla uriaș:

             − Nu trageți! Sunt eu, fiul lui Yan!

          − Iar Yan a fost omida….

          − Nu! Nu tocmai. Vezi tu, asta nu a vrut să înțeleagă Fleming, pentru că nu și-a deschis de tot mintea. Doar cei empatici, conștiințe deschise, puteau să creadă în transmutația sufletelor. Pur și simplu, ei au nevoie de un cărăuș care să le ducă sufletul, din conștiința imensului cristal viu ce sălășluiește în adâncul planetei, protejat de un scut de hidrogen solid, în formele fizice ce se întrupează în vârtejurile de hidrocarburi din magma chimică de deasupra. 

          Înțelegi? Acest sistem solar este un triplet, cu o dinamică celestă foarte încâlcită, dar nu a fost întotdeauna așa. Privește: buchetul ăsta stelar a fost, acum mai bine de zece milioane de ani, un quattuor, sper ca profesorul Ionesco să-mi valideze calculele  profane…

          Patru stele într-un vals cosmic. Se roteau în patru elipse întretăiate, cu un maxim maximorum și un minim minimorum. O dată la douăzeci de mii de ani avea loc o conjuncție și atunci puternici curenți spațiali făceau cărăușia căreia i s-au dedat, sui generis, Yan și ceilalți membri ai expediției.

          Nu știu ce s-a întâmplat, poate nu vom ști niciodată, un vagabond stelar cum sunt din belșug pe aici, în coada qvadrantului gama, a stricat echilibrul la un moment de minim minimorum extrăgând o stea de pe orbită și făcându-și-o companion, lăsând haos în urma lui.

          Eilen rămase cu privirea pierdută, apoi se scutură cu un frison:

          − Deznădejdea unei conștiițe unice încarcerate într-o închisoare de metal din care nu spera să mai poată evada, care se stingea încet, alienându-se… Și, iată, după zece milioane de ani, am venit noi, mii de suflete, suportul perfect pentru transferul de conștiințe. Putem înțelege febrilitatea, disperarea, cu care a acționat, fără a dori răul, din fericire pentru noi…

          − Ce face Yan?

          − E bine. Încă încearcă să afle pe ce lume e. Mă pipăie, mă sărută…

          − Te-a…? Ana avea o privire lubrică.

          − Cică să facem un copil. Hi! Hi! Hi! E de-a dreptul obsedat. Eilen se culcuși mai bine în fotoliu, cu cana de cafea în mînă și deveni visătoare.

          − Hai, tu… Zi-mi!  Nu mă mai fierbe, se agită Ana.

          − Dacă nu l-ai lăsat pe sărmanul de Fleming, când era și el în curaj… râse Eilen, dând capul pe spate.

                                                             *

          Fleming nu realiză că adormise.

          Totul i se păru normal când se trezi într-o piațetă, un bazar oriental în care mii de negustori te îmbiau cu mărfurile lor. Trecu de la tarabă la tarabă admirând ba covoarele migălos lucrate ba ceștile din porțelan fin, chinezesc și ajunse la bucătăria în aer liber, a masterului Ho.

          Mirosuri îmbietoare se distilau în aer, iar lui Fleming i se făcu o foame cumplită. Se apropie.

          − Aha! Exclamă master Ho. Iaca și ulcica prea plină.

          − De ce îmi spui așa, master? întrebă  Fleming simțind că-i ghiorțăie mațele.

          − Pentru că și o picătură de-am mai turna în tine, ar curge fără să te mai ude. Ești plin. Ești plin până la refuz, de… reguli, normative, indicații, proceduri, tehnici, și altele alea încât, atunci când apare ceva nou nu poți accepta decât ce e în blidul tău, refuzând, aprioric, orice altă rezolvare. Ești un om în scheme care atunci când nu identifică o nouă stare de fapt, în loc să se aplece asupra ei, să o studieze, preferă să o siluiască pentru a o încadra în setul său de reguli. 

          − Viața e făcută din reguli, se burzului, Fleming. Cei care nu le respectă mor repede.  Și ar trebui să știi asta… master!

         

                                                            *

          Yan tuși ușor și ciocăni cu degetul în microfonul tribunei oficiale:

          − Un pic de atenție, vă rog! Așa…

          Deci! Cum majoritate din voi cunosc, cei care știu să spună și la cei care nu știu, se auziră chicoteli în amfiteatru, Arca noastră a trecut printr-un moment de cumpănă pe care l-a depășit cu succes și, conform zicalei: Tot ceea ce nu te omoară, te întărește!, pot spune că am ieșit din această nouă încercare mai puternici și mai uniți.

          Am întâlnit, aici, la periferia qvadrantului gama, o formă de viață inedită: o conștiință vastă, cumva abstractă, un filozof spațial care-și pregătește discipolii și apoi îi întrupează în forme fizice care să-i ducă cunoașterea mai departe, în univers.  Dar știința intrinsecă nu este suficientă în fața schimbării, așa cum am descoperit, pe propria noastră piele, noi oamenii. Iată că schimbarea aproape a ucis această conștiință pură prin incapacitatea sa de adaptare. Am stabilizat un spațiu virtual, inițiat, inițial, în conștiința mea de către această entitate, prin care putem comunica direct. Specialiștii noștri împreună cu cel căruia îi vom spune de acum master au efectuat o serie de simulări pentru a corecta starea de fapt.

          − Eilen!

          − Daaa… O situație inedită. Este clar că prima directivă, aceea de non intervenție un cursul firesc, evolutiv, al vieții, nu se poate aplica aici. Nu este o existență în acceptul, biologic, curent, pe care l-am putea asimila și folosi în stabilirea unor marje de acțiune. Situația este univocă: dacă intervenim, subiectul supus acțiunii noastre are șanse de supraviețuire, dacă nu intervenim, va muri cu siguranță, chiar dacă asta se va întâmpla într-un interval de timp nedefinit.

fluturii-Budha

          Din punct de vedere antropologic, cumva pliat pe această conștiință, eu zic că se merită. Ne va fi un aliat util în viitor.

          − Domnule Profesor Ionesco, vă rog!

          − Am verificat calculele efectuate de soția ta, hmm, de către doamna Eilen și, cu mici corecții… ele se verifică. Făcând o regresie am descoperit că acum aproximativ douăsprezece milioane de ani standard un vagabond stelar a capturat una din stele, cea pe care am denumit-o Amissa și care a intrat în atenția colegilor mei, buchetul solar intrând într-o stare de cvasicolaps care se va produce peste aproximativ unsprezece milioane de ani prin ciocnirea lui Heliantus 1 cu Heliantus 3. Nu se va produce o supernovă, datorită ciocnirii tangențiale, dar se va creea o nebuloasă de toată frumusețea.

          − Ana!

          − Deși mă declar, aici și acum, depășită de situație, am studiat aceste ființe, cărora li se spune, curent, fluturii, deși… și pot să vă comunic că au o fiziologie anaerobă, precum ființele primitive din preistoria pământului, adaptate la vid și cu o speranță de viață incertă: dacă au parte de energie și pot să înlocuiască elementele volatile pe care le consumă la deplasare, practic, sunt nemuritoare.

          − Se pot înmulți? întrebă cineva din sală.

          − Nu! Sunt forma de viață finală. Doar diamantul central poate declanșa apariția de noi specimene.

          − Fleming!

          − Eu…

          − Te rog! Ca specialist. Ești doar chimistul și exobiologul nostru.

          − Mda! Presupun că toată lumea adunată aici dorește să-mi pun cenușă în cap… Ei bine, vă dezamăgesc! Am acționat în conformitate cu regulamentul navei și, de oricâte ori se va mai ivi…

          − Nimeni nu-ți face nici un reproș. Vrem doar …

          − Domnule comandant, vă rog! M-ați rugat să urc la tribună, bine! Vă amintesc că dumneavoastră m-ați trezit din hibernarea în care m-a împins, cu forța, doctorița Ana, sperând să rezolv acolo unde dumneavoastră simțeați că sunteți depășit… Să continui: ziceam că, de oricâte ori se va mai ivi o astfel de situație, mă voi comporta la fel, căci regulile trebuiesc respectate. Regulile sunt rezultatul experienței milenare a omului în lupta lui pentru supraviețuire. Fiecare regulă care este scrisă în regulamentul de bord al acestei nave s-a născut din sacrificiul multor oameni, fiecare regulă este menită să fie o pavăză în fața imprevizibilului, iar dacă această regulă, așa cum este Ultima Directivă, cea care prevede autodistrugerea navei în caz de forță majoră, invocând aici forțe ostile care au preluat controlul navei și află locația Terrei, se dovedește a fi necesară, eu nu voi pregeta să o pun, imediat, în executare.Eilen!

           − Da!

          − Spune, te rog, cum s-ar încadra o asemenea ființă, unică, un filozof intergalactic, cum l-a denumit soțul tău… într-o schemă antropologică?

          − Mi-e teamă că nu s-ar încadra de loc, dar nu înțeleg unde bați…

          − O asemenea entitate ar fi altruistă?

          − Da, desigur! Din poziția de observator unic ea ar fi cea mai în măsură să ia hotărâri imparțiale.

          − Aha! Ar fi egoistă?

          − Acum, că pui problema așa… Statutul de unicitate presupune o oarece doză de egoism, dar asta nu în cazul unei rațiuni pure.

          − Aha… Rațiuni pure, filozof intergalactic, discipoli… a ce-mi sună asta?

          − Xiu Li, din calitatea ta de transmisionist șef am înțeles că ai supervizat această linie de comunicare directă cu entitatea, cu diamantul, ce mai încolo încoace…

          − Da, domnule Fleming. Este perfect operațională.

          − Felicitări! La o ațipeală am fost și eu pe acolo. Mi se spune: Ulcica prea plină. Daaa… Și cam câți abonați aveți la acestă… linie de socializare?

          − Nu am contabilizat.

          − Ia, fă-mi un hatâr, că tot suntem adunați aici, cu toții!

          − Păi… Acum că-mi spuneți: toți membrii activi ai echipajului au avut cel puțin o trecere.

          − Cristalul vostru tocmai s-a updatat cu tot ce-i omenesc, așa, de după zece milioane de ani și eu zic c-o să se pișe pe el de altruism. Tocmai a aflat ce-i dragostea, ce-i ura, ce-i pohta ce pohtești. Chestii pe care noi le ținem acolo, că-s bune, dacă ai grijă de ele, și că nu se știe… dar el nu știe, el le ia de bune, pe toate.

          Ce credeți c-o să facă? O să umple universul cu fluturi.  Înțelegeți?! Și mumiile? Yan! Urmărește-i după activitatea cerebală.

          − Dumnezeule! Toți! Toți cei din sarcofage sunt …

          Arca doi se zgudui și cei din sală se apucară zdravăn de fotoliile din față.

          − Ce-i asta? exclamă Yan.

          − Altruismul filozofului intergalactic, rânji Fleming.

         

                                                         *

          − Cei din sarcofage, dar și cei care dormeau, s-au trezit și vin încoace, raportă  Geen. Doamne! Parcă sunt niște zombi… Se adună… vin către sala de conferință!

          − Desigur, scrâșni Fleming, doar sunt în puterea marelui guru, masterul filozof care tocmai ce a realizat că-i sunt devoalate gândurile mișelești de a pune stăpânire pe întreaga galaxie.

fluturii apocalipsei

          Își puse, agale, casca pe cap și-i dădu una și lui Yan:

          − Excelente căștile astea! Vasile! Ai o bilă albă de la mine. Ai conectat vacile?

          − Da, dihanie! Nu credeam că o să-mi pun tăurașii să joace Fast&furious…

          − Din păcate, astea sunt toate. Vacile lui Vasile au prioritate, declară cinic înspre asistență. Conectează-le Vasile!

          Nava se mai zgâlțâi o dată, iar acum, serios. Undeva, într-un spațiu virtual, o turmă de bizoni cu spume la gură se năpustiră pe străduțele micului orășel oriental distrugând totul în cale. Ajunseră în mica piațetă unde se opriră, brusc, în fața mâinii întinse înainte de către Master Ho. Cei din spate se izbiră de ei într-o busculadă infernală. Presiunea deveni prea mare și, trecând peste cei din față, se năpustiră asupra tarabei sfârtecând totul în coarne.

          Pe măsură ce bizonii lui Vasile distrugeau totul în spațiul virtual, zombii se prăbușeau într-un somn letargic.

          În sală mulți se ridicară vociferând și cu ochi febrili. Se apucară cu mâinile de cap și-apoi începură să sară peste fotolii spre tribuna oficială. Era nebunie criminală în privirile lor.

          − Xiu! Bruiază, acum!

          − Bruiez, bâigui Li și-apoi se prăbuși în fotoliu. Toți cei din sală, mai puțin Yan, își pierdură conștiința.

          − Ivan! răcni Fleming.

          − Ordin!

          − Lansează minele!

          − Lansez minele! 3, 2, 1, 0! Minele lansate.

          − Pavel! Cum stăm cu energia?

          − La ordinul tău pornesc reactoarele doi și trei. Operatorii sunt pe poziție.

          − Acum! Yan, ține-te de ceva!

          Nava parcă pârâi din încheieturi. La toate îmbinările neprotejate săreau jerbe de scântei.

          − Scuturile!

          − Doar câteva secunde ca să se stabilizeze statusul energetic. Pornesc în sincronizarea Tetha pe care mi-ai dat-o. Primul scut!

          Nava păru că face implozie.

          − Al doilea scut!

          Nu se mai întâmplă nimic. Fleming se ridică de sub tribuna oficială, unde-l aruncase ultima zdruncinătură, și privi în sală. Toți erau aruncați care încotro, iar câțiva sângerau. Răcni:

          − Să fugim dracului de aici! Bagă mare în motare!

          Arca Doi se scutură de două ori și-o luă la goană, șuierând.

          În urma lor se năpusti o avalanșă de fluturi multicolori care începură să explodeze la contactul cu minele lui Ivan.

         

                                                       * 

          Vasile îl reperă pe Fleming la cantină.

          − Un pahar cu lapte, domnule General Maior? Mereu aflu lucruri noi despre tine.

          Fleming îl privi cu ochi febrili:

          − În fiecare secundă…

          − Easy! Șezi blând. Bea paharul cu lapte. Hai! Știi bine că în calitate de nuriționist pot să-ți impun. Bea! Eeee? Să nu zici că nu-i mai bine. Vezi? Ăsta e un stil de abordare al poporului meu. Dar negarea negației nu va fi niciodată o afirmație: Ia zi lu’ tata tău ce mai ascunzi în mânecă. Data viitoare… să știu și eu!

          Yan se apropie și se așeză, greoi, pe unul din scaune. Avea fața pământie și suptă, iar mișcările erau sacadate, de robot.

          − Patru morți, Vasile. Patru morți și doisprezece răniți din care trei, grav.

          − À la guerre comme à la guerre, Comandante! Nu toată lumea supraviețuiește. Când ne-am urcat în barca asta știam la ce ne-așteaptă… Ba, am dat și cu bățul, nu? Oricum! Eu sunt mândru de fiecare din voi! Îi cuprinse cu brațele lui de urangutan. Ne completăm de minune: unul altruist și idiot, altul legist și dobitoc și eu, ăl mai tare din parcare!

          Râse gâlgâit:

          − Este?

                                                        *

          Pavel se uita la succesiunea de ecuații de pe monitor:

          − Frate… e prea mult pentru mine. Eu sunt doar un amărât de mecanic șef. Să rezolve ăia de pe Terra ecuațiile astea și ne-om teleporta și noi.

          − Pot să ne urmeze? întrebă Geen.

          − Da, dar vor muri în vidul interstelar, deja și-au pierdut culorile.

          − Atunci… Atât din partea noastră, cât și la indicațiile primite prin subeter de pe Terra, să-i lăsăm să filozofeze-n tihnă. Au unsprezece milioane de ani la dispoziție.

          Yan se prezentă pe punte.

          O cută nouă apărută pe frunte personifica ultima experiență prin care a trecut:

          − Raportați!

          − Domnule Comandant, echipajul a fost completat. Nava este în stare operațională. La indicațiile primite de pe Terra vom intra în reparații capitale când vom ajunge la următorul sistem solar și se vor activa schimburile patru și cinci.

          − Foarte bine! Atunci, Geen…

          − Ordonați!

          − Engage!

          Arca doi se arcui elegant și, lăsând în urmă mii de fluturi albi, se avântă spre universul care o aștepta să-i descopere misterele.

         

                                                        ***

         

         

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts