GSF 73 banner1-650

          O controversă actuală, iscată din mai multe surse pe care nu vreau să le amintesc, nu pentru că n-ar fi demne de a fi amintite ci pur și simplu pentru că nu vreau să intru în mod direct în dispută ci doar să analizez un concept, are ca motor întrebarea: „Oricine are dreptul de a emite o opinie în spațiul public?” Deoarece suntem pe pagina unei reviste literare, iar inițiatorii controversei pe care o aminteam mai sus au pornit-o tot pe subiecte literare, ne vom referi și la acest domeniu, deși atât generalizările cât și particularizările sunt, cred eu, la îndemâna oricui e dispus să întreprindă un minim exercițiu logic.

          Așadar, pentru a adresa în primul rând întrebarea dintre ghilimele, voi spune răspicat, asumându-mi toate implicațiile afirmației, că da, oricine ar trebui să aibă dreptul de a emite orice opinie în spațiul public. Cred acest lucru și sunt dispus chiar să-l generalizez și asupra acelor subiecte considerate tabu, sau chiar asupra ideilor considerate ilegale. Nu pentru că aș fi eu vreun adept al vreunei ideologii extremiste, ci dimpotrivă, pentru că sunt ferm convins că interzicerea enunțării unei anumite idei atrage după sine un orizont sporit de interes asupra ei. Prin simpla tabuizare a unor subiecte, acestea devin interesante, capătă în ochii naivi ai oamenilor neinstruiți puteri magice, conspirațiile care se pot țese în jurul interzicerii lor fiind, cred eu, mult mai periculoase decât subiectele acelea în sine.

          Bineînțeles, ideile nocive nu trebuie promovate, însă interzicerea lor mi se pare păguboasă. Probabil veți spune că societatea are nevoie să se protejeze de unele concepte foarte distructive – și aici aș fi de acord –, drept pentru care ele trebuie interzise – și aici nu aș mai fi de acord. De ce să le interzici, când poți să le combați cu argumente? Doar în virtutea vechiului proverb care spune că un nebun aruncă o piatră în apă și zece înțelepți nu o pot scoate afară? Citeam acum ceva vreme ceva asemănător și în „Știință și tehnică”, legat de efortul dublu care e necesar pentru a combate o idee pseudoștiințifică față de cel de care fusese nevoie pentru a o promova. Așa stând lucrurile – și nu contest că așa stau în momentul de față – pledoaria mea în favoarea argumentării ar putea părea invalidă încă înainte de a fi susținută. Și poate că în acest fel stau lucrurile în acest moment, dar ar putea fi schimbate. Și ar trebui schimbate, iar literatura poate fi un loc numai bun pentru a începe.

          Așa că aș vrea să revin puțin la lumea noastră literară și să exemplific afirmând că este dreptul nu numai al oricărui posesor de blog să facă remarci la adresa oricărei cărți pe care a citit-o (sau nu), dar al oricărei persoane care găsește un mod de a se exprima (în scris, grafic, prin viu grai sau printr-un filmulerț, nu contează). Nicio părere, fondată sau nu, nu ar trebui interzisă. Ceea ce ar trebui să facă diferența dintre o critică validă și o gargară cu apă rece ar trebui să fie filtrul rațiunii propri a celui care citește.

          Aici este adevărata problemă, zic eu. Pentru că, neavând încredere în rațiunea celor din jur, am prefera ca dreptul de a se exprima în public să fie dat după niște criterii… nici nu știu exact care ar trebui să fie acelea, doar unor anumite persoane, cu anumite competențe dovedite. Și aici pot iarăși generaliza.

          Nici nu vreau să mă gândesc cât de dăunător și nociv e acest mod de gândire. Din două puncte de vedere. O dată pentru că ar interzice unor persoane „neavizate” să se exprime, cu toate relele expuse mai sus decurgând de aici, și a doua oară pentru că ar sacraliza opiniile celorlalte, făcându-le chiar și lor un mare rău, neobligându-i să analizeze temeinic ceea ce au de spus. Și amândouă aceste fenomene sunt păguboase.

          Eu personal intru în blocaj cerebral când aud cuvinte precum „sacru”, „tabu” sau „blasfemie”. De ce să fie ceva numit blasfemie? De ce să fie ceva considerat sacru? Dacă e o idee proastă, combate-o! Dacă e o idee bună, apăr-o! Cu argumente, prin dezbatere. Dar, de fapt, aici e o și mai mare problemă, nu-i așa? Pentru că ne lipsește aproape cu desăvârșire mecanismul dezbaterii argumentate, ne lipsesc abilitățile de a urmări o demonstrație logică, ne obosește o discuție contradictorie. Ah, plus că tindem să luăm mereu lucrurile personal și să ne simțim direct ofensați de orice părere vine împotriva uneia enunțate de noi înșine. Și atunci e mult mai simplu să-ți faci „idoli” din cei a căror părere coincide cu a ta, drept pentru care nu o contești prin definiție. Iar celorlalți să le spui să tacă, deoarece părerea lor nu are nicio valoare.

          Ei bine, eu în lumea asta nu vreau să trăiesc. Eu vreau să trăiesc în lumea în care singurul lucru acceptat ca blasfemie să fie cenzura, iar singurul lucru sacru să fie libertatea de opinie. Eu vreau să trăiesc în lumea în care oamenii știu să recunoască singuri o argumentație care scârțâie logic de una funcțională. Eu vreau să trăiesc în lumea în care oamenii nu se identifică până în măduva oaselor cu o părere și nu se simt atacați în orgoliu dacă cineva spune altceva. Și, mai ales, eu vreau să trăiesc în lumea în care un prieten îmi spune unde greșesc, iar eu îl numesc prieten tocmai pentru asta, nu pentru că-mi turuie ce vreau eu să aud. Pentru că, poate, mă destup la minte dacă-mi dau seama că susțin ceva greșit.

          Dar toate astea ar trebui învățate încă din școală, începând cu cea primară. Logica elementară, relațiile lui De Morgan, identificarea surselor unei anume știri, urmărirea raționamentelor logice, etc. În momentul în care vom avea încredere în capacitatea celuilalt de a raționa, tabuizarea ne va fi de prisos.

          Aceasta e direcția în care trebuie să mergem, dacă vrem să evoluăm ca specie, nu doar ca pasionați consumatori de literatură. A îngrădi libertatea de exprimare, a întreba „Cine ești tu, să spui asta, când marele gânditor… a spus altceva?” în loc de a analiza afirmația în sine, a ridica anumite persoane, oricât de competente, pe piedestalele adevărului absolut, toate astea conduc exact în direcția opusă. Dau minții rezolvarea simplă: De ce A și nu B? Păi, pentru că așa a zis cutare! Iar mintea se obișnuiește foarte ușor să lâncezească. Și o minte care lâncezește acceptă argumente șubrede, doar pentru că vin de undeva anume. Și deci are nevoie de îngădiri exterioare ca să nu adopte monstruozități.

          În fine, dacă reducem toată această poliloghie la cazul literaturii, militez pentru libertatea de exprimare a tuturor celor care doresc să se exprime. Valoarea opiniei unuia sau a altuia reiese din calitatea comentariului sau recenziei sale, din argumentarea opiniei, din paralelele pe care poate, sau nu, să le realizeze, din felul în care pătrunde în măruntaiele operei, nicidecum din simpla clasificare „critic literar” sau „blogger”. Nimeni nu te poate obliga să continui să-l urmărești pe cutare, după trei sau patru articole în care a bătut câmpii cu grație. Dar nu ar fi mai bine dacă respectivul ar fi redus la tăcere de lipsa de interes a celorlalți, decât de cenzură?

          Haideți să-i lăsăm pe toți să scrie și să ni-i găsim fiecare pe cei relevanți. Haideți să lăsăm sitele să cearnă singure. Haideți să lucrăm mai mult la propria analiză decât la eliminarea anumitor surse. Pentru că se vor elimina singure, dacă se vor dovedi a fi irelevante pentru un public rațional. Iar de se vor dovedi relevante, ce contează categoria din care provin?

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website