GSF banner01-650

          Umbra energumenului Idostem îl preceda pe aleea pavată cu pietre albe, rotunjite în râu, de sub castanii cu coroana tăiată până la trunchi; nicio crenguță și nicio frunză nu înveselea contrastul dintre negrul arborilor văduviți de verde și paloarea de obraz mort a pavimentului. Soarele din apropierea echinoxului de primăvară nu reușea să-și coloreze convingător răsăritul, iar Idostem savura cu nările fremătânde mirosul de zăpadă ce coborâse peste noapte de pe munții din apropiere, mergând cu pași egali, care nu trădau urgența misiunii sale. La o adică, era vorba numai despre elucidarea unui accident de membol, chiar dacă fatal și chiar dacă petrecut la întâlnirea dintre capetele încoronate ale caselor Waishoo și Zubali, o simulare savantă că doreau pacea, exact aici, pe domeniul universității Porta Scee, unde fuseseră colegi în urmă cu 40 de ani.  

          Un gard de cărămizi și fier forjat, cu tencuiala lăsată să cadă după un model asimetric și cu rugina părând că se luptă cu vopseaua neagră scorojită, urmând ultima tendință a decorațiunilor exterioare din ruinism, ghida privirea energumenului către fațada clădirii centrale a universității, permițându-i să vadă, dincolo de grilaj, terenurile de zgură și bitum ale jocurilor atletice și ale celor cu mingea pe care studenții de la Porta Scee le readuseseră la viață, ca parte a studiului aplicat al antichității. Căci ce ar fi putut fi mai bun pentru înțelegerea măreției trecutului de către tinerii elitei planetare care vor fi urmat să ne conducă spre stele, decât practicarea directă a ce întărise, antrenase și distrase strămoșii aceleași elite planetare?

          Și iat-o! Universitatea Porta Scee, cu fațada galben-ocru luminată de răsăritul șters, două aripi cu un etaj, simetrice, încadrând un corp central cu două etaje, imitând vag un templu grecesc, cu un acoperiș de țigle de plumb, în pantă domoală, și cu ferestre din sticlă care părea veritabilă, în cadre de lemn de pin. Pentru câțiva pași ai energumenului, întreaga aripă din stânga păru că ia foc: ferestrele prinseseră întreaga forță a soarelui și o trimiteau înapoi spre privitor. Idostem clipi și întoarse capul, își odihni ochii pe ultimul castan din dreapta, începu să respire după o rutină de luptă și permise Celui de-Al Doilea să se trezească în mintea sa. Aveau de făcut o recapitulare: în câmpul vizual periferic al ochiului drept, suprapunându-se pe coaja crăpată și neagră, îi apăru proiecția de sus a universității, în linii subțiri, albastre, arătând ca un „E“ cu brațul din mijloc pe jumătate cât celelalte două. „Simplu, aproape banal arbore narativ pentru membol!“, nu se putu abține să nu gândească Idostem.

          *

          Energumen:

          1. în antichitate – a. persoană posedată de un spirit; b. persoană energică, agitată, nu neapărat cu rost.

          2. în contemporaneitate – a. persoană care a integrat prin bio-nanotehnologie și prin exerciții psi personalitatea și cunoștințele (iar după Biserica de pe Ajkamatt, însuși spiritul) unei alte persoane umane, extraterestre sau artificiale; b. grad militar și administrativ în ierarhia Waishoo, între vice-rege și samiral, deținut de foarte puține persoane, majoritatea aflate în apropierea lui Bati I, în timpul războiului cu casa Zubali.  

          3. uz recent – termen peiorativ în serbările câmpenești de pe coloniile spațiale mixte, ale oamenilor cu alte specii inteligente, desemnând un individ fără simț al identității, țintă a batjocurii și respingerii tuturor, în timpul petrecerii, întrecerilor sau al orgiilor care fac obiectul serbărilor.

         

          Membol:

          Denumire încetățenită pentru MM-ball – „Memory Master (Paint)Ball“ – sport, joc și, pentru pasionați, o formă de artă care combină anticul paintball, ideologia hipertextului și tehnologia memorette. Simularea de luptă prin împușcarea adversarului cu bile de vopsea propulsate cu aer comprimat, împreună cu evitarea proiectilelor acestuia, combinată cu îndeplinirea unei misiuni (ocuparea unei anumite zone desemnate în spațiul de luptă sau eliminarea unui număr de adversari etc.) este partea macrofizică a membolului și nu se deosebește cu nimic de strămoșul său. Nivelul microfizic aparține naniților care se găsesc în vopseaua din bile, purtători de informație de mai multe tipuri: modifică percepțiile țintei (la nivel biologic, dar și al interfeței cu costumul de luptă), induc stări emoționale paroxistice sau – pentru proiectilele HypTxt – obligă participarea țintei într-o secvență narativă complexă, asemănătoare visului, dar sub arhitectura aleasă de trăgător. În jocurile de mare miză, purtate numai cu bile HypTxt, se stabilește înainte de partidă un arbore narativ comun tuturor participanților, ceea ce pune aceleași limite inventării de lumi generate de naniți. Misiunile devin astfel complexe, victoria putându-se obține fie prin încetinirea adversarului, prins în secvențe onirice care au rolul să îl îndepărteze de un anumit punct din spațiu, fie prin imobilizarea acestuia, de cele mai multe ori redată, ca o convenție, prin căderea în prizonierat. Arborele narativ comun este, tot ca o convenție, planul spațiului de joc: pentru începători, un poligon amenajat în aer liber, pentru jucătorii învederați, o clădire părăsită, iar pentru profesioniști, un labirint tridimensional, în mișcare. Corespondența și echivalența între poveștile naniților fiecărui jucător sunt verificate de arbitri. Întrucât lovitura a două sau mai multor bile este periculoasă din cauza cunoscutelor efecte memorette, costumul de luptă trebuie să acopere întregul corp al jucătorilor, osmoza naniților fiind mijlocită de suprafețe de contact dedicate. În funcție de mărimea suprafeței de contact – țintă pentru naniți, campionatele de membol au imitat categoriile din scrima antică: F (floretă) – lovitura este validă numai pe piept, Sp (spadă) – cap, piept, spate, S (sabie) – întregul corp este țintă valabilă. De asemenea, la toate nivelurile, există posibilitatea unei injecții neutralizatoare a naniților narativi, așa-numita „a noua viață a pisicii“, pe care jucătorul o poate folosi când dorește, pentru a ieși din halucinația indusă după ce a fost nimerit de proiectilul unui adversar. Oricât de popular ar fi, iar ratingul campionatelor de membol pe rețelele de divertisment o atestă, acest joc, sport sau artă este apanajul claselor celor mai avute, din cauza costurilor încă foarte mari ale naniților narativi. Prin forța lucrurilor, fiecare echipă de membol are în spate o corporație, o sectă, o casă nobiliară sau chiar o colonie întreagă. Numai jucătorii de un talent excepțional au reușit să ajungă să joace în labirinturile private ale mai-marilor zilei, devenind campionii lor personali…

         

          Leme din Encyclopedia Titanica –

         

          *

          Vocea Celui de-Al Doilea răsuna sub fruntea lui Idostem: „În noaptea dinainte, patru colegi de grupă de la Porta Scee, reuniți pentru a sărbători absolvirea din urmă cu 40 de ani, au folosit corpul central al universității pentru câteva partide de membol: Bati, rege Waishoo, Chosrow, vicerege de Ajkamatt, supus credincios al lui Bati, Tiberias, conte și samiral Zubali, aflat într-un armistițiu fragil în războiul cu fostul său rege și prieten, și Tomassari Bitulia, campion de membol în opt hipercuburi. Jocurile s-au desfășurat sub arbitrajul FGMb-ului (Federația Galactică de Membol) și au fost difuzate în timp real în majoritatea teritoriilor și coloniilor aflate sub controlul Waishoo și Zubali, precum și pe planetele unor specii extraterestre care aveau habar la ce se uită. Transmisia membolului se poate face audiovizual, varianta clasică, în care spectatorul vede și aude situația tactică a jocului din unghiuri stabilite de echipa de arbitri, sau varianta VR, în care spectatorul primește toți stimulii, inclusiv tactili, olfactivi, gustativi și proprioceptivi ai jucătorului ales. Există și varianta transmisiei telepatice, însă puțini își permit aparatura necesară; câteva rase extraterestre o preferă, fiind biologic mai înzestrate pentru aceasta. De aici necesitatea aflării cauzei accidentului mortal căruia i-a căzut victimă Tomassari Bitulia, căci sfârșitul lui a fost trăit, vorba vine, de către câteva sute de milioane de indivizi presărați prin toate hipercuburile unde s-a făcut transmisia. Nu este tot atât de impresionant ca pieirea misterioasă a Faberiei, dar totuși trebuie aflat ce s-a întâmplat, pentru a elimina sau confirma suspiciunile legate de o rupere a armistițiului Waishoo-Zubali, ori pe cele legate de un posibil atentat încercat de cineva din afară. Iar primele concluzii trebuie să le facem publice până la prânz!“

          Energumenul își protejă gândurile de Cel de-Al Doilea, parcă scoțându-l în afară, ca și când fiecare s-ar afla în propriul său trup, acționând ca parteneri într-o investigație. Idostem prefera dialogul cu Cel de-Al Doilea, deși implantarea acestuia în craniul său le-ar fi permis o relație mult mai nuanțată, în non-verbal. De câteva ori, „oaspetele“ său îl criticase că nu îl activează destul, iar când o face, îl folosește doar „ca pe o memorettă vorbitoare“. Mda, s-ar putea să fi avut dreptate. Acum priveau amândoi trupul lui Tomassari, exact în poziția în care murise după spasmele atacului cerebral, în fața ușii masive, de lemn brun, a sălii festive care se înălța pe două etaje, în partea din mijloc a Porta Scee, acolo unde brațul central din „E“ se unește cu hasta literei. La un pas de a câștiga, deci. La un pas de la intrarea în sală. Înainte de ultima secvență a unui marș triumfal… Ultimul zvâcnet al unui nanit narativ.

          Porțiunea din coridorul de la etajul I, unde se aflau, nu avea sursă de lumină naturală, iar lămpile din suporturile de fier forjat, imitându-le pe cele cu gaz din antichitate – tot o marcă a ruinismului rămăseseră stinse, după indicațiile arbitrilor de dinainte de ultima partidă. În penumbră, toate culorile se estompau, ceea ce îl făcu pe Idostem să se încrunte ușor. Pe costumul de luptă al lui Tomassari, de tip S – evident, un mare campion ca el, n-ar fi putut apărea într-un F în vreo transmisie! se vedeau urmele a trei impacturi, fiecare în altă culoare: oranj (Zubali), pe cotul stâng; roșu (Ajkamatt), pe partea dreaptă a căștii; purpuriu, pe spate, în stânga jos, în dreptul rinichiului (Waishoo). Din ochi, energumenul aprecie pozițiile trăgătorilor, iar vocea Celui de-Al Doilea, acum în fundal, îi confirmă ipoteza: Tiberias fusese în dreptul ușii de la toaleta de lângă scară, probabil ieșind, la nici 15 pași, și totuși abia nimerise; Chosrow, însă, excelentă tragere de la 70 de pași, din capătul coridorului, din vârful „E“-ului, adică;  Bati se afla pe una dintre treptele scării, în urcare, tot cam la 15 pași. De fapt, între Bati și dușmanul său de moarte, Tiberias, se aflase în acel moment numai un colț, suficient pentru un unghi mort, dacă ar ține seama cineva de jocurile de cuvinte. Tomassari Bitulia părea că se repezise în bilele adversarilor săi, în alergare fie din sala profesorilor, doar traversând coridorul șase pași către ușile brune, către victorie fie de pe scările ce duceau la etajul al doilea, la intrarea în balconul în „L“ întors, al sălii festive ceea ce însemna opt, cel mult nouă pași. Da… nu balistica avea soluția accidentului, decise Idostem.

          ― Trebuie să văd filmările, cele tactice, cu punctele de vedere ale jucătorilor și cele narative, induse de naniți!, spuse energumenul arbitrului în costum gri, cu sigla FGMb plutind în hologramă deasupra umărului stâng – pentru o clipă, cea mai puternică sursă de lumină de pe coridor. „Cere și înregistrările VR, te rog!“ se făcu auzită numai pentru el vocea Celui de-Al Doilea. „Nu le vrei și pe cele telepatice?“, ricană Idostem și nici nu zâmbi când răspunsul sună ca un muget aprobator: „Noi știm ce s-a întâmplat, am putea folosi injecția exact înainte de impactul celei de-a treia bile!“

          *

           ― Ce vă face să fiți cel mai bun… jucător de membol, Tomassari Bitulia?

          Moderatoarea emisiunii făcuse intenționat pauza aceea, toate hipercuburile și-au dat seama de asta, o mostră a farmecului intelectual al unei roșcate cu ochi verzi, îmbrăcată într-un costum de luptă prea mulat pentru a fi funcțional, încălțată în cizme cu tocuri care împungeau ochii tuturor spectatorilor, indiferent de preferințele lor sexuale.

          Clipind ușor, de fapt făcând un efort semnificativ pentru a-și păstra privirea deasupra pieptului roșcatei, Tomassari răspunse:

          ― În membol nu câștigă cel mai bun trăgător, nici cel mai captivant povestitor și nici cel care știe să combine calitățile sale tactice cu darul narativ. … Trebuie să simți că, și în povestea altuia, tu ai propriul tău drum, nu ești un somnambul care se lovește de obiectele din casa unui prieten pe care îl vizitezi, trebuie să fii treaz și în vis, dacă îmi permiteți! Cred că am reușit să ajung unde sunt acum fiindcă… ei, bine!, știu unde mă aflu și către ce mă îndrept tot timpul!

          ― Chiar și când vă aflați „în prizonierat“?, mai spuse roșcata și se aplecă ușor în față, zâmbind.

          ― Chiar și atunci! Căci știu că nu am decât o soluție: evadarea din textul prescris.

         

          *

          Jucaseră cu începere de la miezul nopții, plecaseră de la banchet, urmați de aghiotanți și asistenți, așteptați la Porta Scee de arbitrii și echipele de transmisie, de tehnicieni, toți și toate fiind înconjurate de patru perimetre de pază, Zubali spre exterior, Ajkamatt și Waishoo către interior, iar în imediata apropiere, de mercenari pek-pek, angajați și plătiți de toți trei suveranii, foști colegi de grupă. Pe aleea de prundiș, sub lumina lunii, înaintau tăcuți, în linie, privindu-se pe furiș, dar evitându-și privirile, ca în prima zi de cursuri. În antichitate, universitatea n-ar fi început până la 18 ani, dar azi, cu noile tehnici și tehnologii de învățare, deveneai student la 12 ani… Așa că amintirile comune ale celor patru se puteau numi a fi, câteodată, din copilărie. Tații celor nobili au creat Porta Scee pentru a-i pune în contact cu excepționalitatea și a-i face să și-o dorească pentru sine. Așa a ajuns Tomassari Bitulia să fie coleg cu prinți, viconți și alde d-ăștia, fiind excepțional: ar fi putut fi orice ar fi vrut, dar și-a dat seama destul de târziu că drumul către membol îi fusese trasat chiar de la înscriere… Viitorii capi ai celor mai puternice case nobiliare nu puteau fi lăsați în umbră decât de o vedetă, un atlet o maimuță, deci iubit de miliarde, da, însă incapabil să fie un adevărat conducător, un vizionar, un făuritor de destine pentru miliardele respective. După distrugerea Maeștrilor Artelor Marțiale Moderne și după distrugerea videoplastoarelor, cu toată tragedia inexplicabilă a Faberiei, chiar pe timp de război, hipercuburile locuite aveau nevoie de altă distracție, iar membolul se afla cel mai la-ndemână. Pe alee, în lumina lunii, Tomassari nu mai avea nicio iluzie, le era aproape recunoscător colegilor săi că tac. Dar, față de prima zi de cursuri, din urmă cu 40 de ani, ei nu mai tăceau împreună, ci fiecare împotriva tuturor.

          În noaptea aniversării, partidele trebuiau să fie grandioase! Începuseră cu jocuri ușoare, doi contra doi, trecând treptat la muniție din ce în ce mai elaborată, împușcându-se cu povești din ce în ce mai complexe, deși pe același arbore în „E“ de la început, cu doar trei variante de ieșire din narațiunea principală, una din ele ducând „în prizonierat“. Din cele trei jocuri doi contra doi, mai deosebit a fost cel când Waishoo a făcut echipă cu Zubali, cei doi s-au împușcat, zice-se din greșeală, de câteva ori. Oricum nu a contat – de fiecare dată a câștigat echipa în care s-a aflat Bitulia. Ultimul joc, în care Tomassari l-a salvat pe Bati dintr-un colț al unei încăperi scunde aflate în subsolul aripii drepte, unde pe vremuri se dansa în petreceri secrete, aproape pe întuneric, a fost cel în care a trecut cel mai aproape de o înfrângere. Regele Waishoo încasase la baza scărilor două bile Zubali, fără să știe de unde, anihilase una cu injecția „vieții de pisică“, dar cealaltă îl introdusese într-o secvență de dans cu Meea, în întunericul de la subsol… Bitulia respinsese atacul echipei adverse și îl forțase pe Waishoo să iasă din mișcările de dans cu care împingea în zid o țeavă îmbrăcată în vată de sticlă, dar Bati vroia să se întoarcă la Meea, vroia asta ca pe nimic altceva, ar fi urât să se trezească, iar exact asta i s-a întâmplat când Tomassari și-a folosit propria injecție pentru a-l extrage… A fost un moment de mare tensiune, sesizat chiar și de spectatorii numai cu interfețe în audiovizual.

          Au urmat partidele „fiecare împotriva tuturor“. Șase jocuri, fiecare start dat din alte poziții, calculate de un B.I.A. pentru șanse echivalente și efectul maxim de suspans. Ultimul s-a terminat cu moartea lui Tomassari și a nu se știe câți spectatori se identificaseră telepatic cu el.

         

          *

          Bati lua micul dejun cu Chosrow, în fostul atelier de desen, în sala de la parter, în extrema dreaptă a Porta Scee. Lumina puternică intra prin sticla ferestrelor, întărind culorile și umbrele. Planșele prăfuite, dreptunghiuri oblice de placaj, fuseseră împinse către pereți, iar masa a fost pusă în centrul atelierului. Bati își ungea un biscuit cu miere, iar Chosrow sugea conținutul unui fruct negru, ca o nucă de cocos, ținându-l cu amândouă mâinile în dreptul gurii.

          Idostem se apropie de masă, înclinându-se înspre rege, și auzi ceva ca un plâns stins. Din reflex, se uită spre sursa sunetelor, într-adevăr, fructul lui Chosrow scâncea. Undeva pe coaja neagră, lângă mâna viceregelui de Ajkamatt, se deschise o gură verde din care ieși un țipăt scurt, clar, apoi o limbuță în aceeași nuanță. Energumenul rămase nemișcat pentru o clipă, destul ca să-și dea seama că animalul a murit. Chosrow îl lăsă înapoi în farfurie, luă șervetul  de pe genunchi și își șterse zeama neagră, sângele, de fapt, de la gură. Apoi îl privi întrebător pe Idostem. Aceeași privire întrebătoare o avea și Bati. Energumenul vorbi:

          ― Maiestate, trebuie să vă verific muniția pe care ați folosit-o în ultima partidă! Alteță, același lucru e valabil și pentru domnia-voastră!

          Bati lăsă biscuitele încet în farfurie. Tăcea. La fel și Chosrow. Idostem observă o urmă de negru în colțul gurii acestuia. Regele Waishoo arăta în lumina dimineții învigorat și mult mai tânăr decât cei 52 de ani pe care îi avea. Atunci, Bati spuse:

          ― Motivul pentru care ai fost ales pentru această, să-i spunem, anchetă, energumene, este că ești singura persoană, reține, PERSOANĂ, de pe Pământ în care toți trei avem încredere. De asemenea, Federația are încredere în tine. Prin extindere, toate hipercuburile care au urmărit transmisiunea de azi-noapte au încredere în tine. Știi de ce, energumene?

          Idostem nu se clinti nici cu o zecime de milimetru pentru a răspunde. Bati continuă:

          ― Pentru că ești E-NER-GU-MEN! Prin definiție, tu ești dovada vie că ce i se întâmplă temporar unui jucător de membol nu îi pune în pericol viața! Deci, așa demn de încredere cum te afli, cred că poți să ne dai tuturor un răspuns satisfăcător asupra motivului accidentului bunului nostru Toma, FĂRĂ să ne cauți la bile!

          Mutându-și privirea pe fereastră, regele Waishoo ridică biscuitele cu miere din farfurie și mușcă puternic, rupându-l în trei bucăți: una o ronțăi, una îi rămase în mână, iar ultima ateriză înapoi în farfuria de porțelan. Viceregele de Ajkamatt își întoarse și el ochii de la energumen, găsind brusc ceva foarte interesant pe aleea castanilor schilodiți.

          Înclinându-se, Idostem făcu doi pași cu spatele, apoi se întoarse și ieși pe ușa grea, cu clanța la înălțimea umerilor, deschisă de un servitor în livrea Waishoo.

          *

          Tiberias, conte și samiral Zubali, se schimbase din costumul de membol, purta cu aceeași lejeritate o armură de ultimă generație, o splendoare tigrată care părea bătută în aur roșcat, cu arabescuri abia vizibile. Își ținea coiful la subsuoară, și privea direct în sus, căutând ceva pe cerul de un albastru răcoros, lipsit de orice nor. Nici el nu își arăta vârsta. Împreună cu energumenul Idostem, se afla pe terasa micului observator astronomic al universității, lângă o lunetă antică, de alamă și bronz. Lăsându-și ochii în jos, îi spuse energumenului, pe un ton afabil:

          ― Îți înțeleg dilema: tu ești cel de la care lumea vrea să afle adevărul, iar cei care te îndeamnă să afli adevărul nu te lasă să îl găsești după mintea, pardon, după mințile tale. Spre deosebire de stăpânul tău ‒ nu e nevoie să ne ascundem după politețuri, Bati te-a creat ‒ eu îmi permit să îți spun partea mea de adevăr. Regret moartea lui Tomassari, asta în primul rând. În al doilea rând, cred că Bati și Chosrow știu, așa cum și eu știu, că moartea lui Tomassari nu este în nici un caz produsă de supraîncărcarea cortexului, după trei atacuri cu naniți narativi. Dacă ar fi fost o suprasolicitare ar fi avut timp să folosească injecția… Ipoteza mea, pe care ți-o încredințez fără să-ți dau dovada că ar fi așa, adică fără să îți dau un proiectil de-al meu, este că, în paralel, am ajuns la aceeași armă, casa Waishoo și casa Zubali, pentru războiul în curs: paintball cu mașini probabilistice, generatoare de universuri, matrici de stare cuantică, ținta moare prin includerea într-o matrice de universuri care dispar… Într-adevăr, combinația de trei a contat, însă, dacă ai putea să verifici înregistrările telepatice, vei vedea că Tomassari Bitulia a murit așa cum și-a dorit: a ieșit din orice poveste, în vid!

          Imitând un actor de mâna a doua, conștient că joacă prost, Tiberias își puse coiful pe cap, cu un gest amplu, fâșâitul etanșeizării abia se auzi, apoi comandă intrarea în rutina de zbor. Idostem se dădu trei pași înapoi, pentru a nu fi prins în flăcările decolării. Dar contele Zubali nu-și forță armura, se înălță lin, chiar dacă jos, în curtea Porta Scee, pek-pek încercau să oprească năvala de trupe Waishoo și Ajkamatt. Albastrul imaculat al cerului se sparse chiar deasupra universității, la nici o sută de metri, silueta unui crucișător ușor, piturat în negru și portocaliu, se profilă gigantică, umbrind clădirea, făcând-o să pară mică și prea de tot o reprezentare a ruinismului. Silueta lui Tiberias intră printr-o trapă și, după nici două respirații de-ale energumenului, albastrul și lumina reveniră deasupra. Un vuiet se auzi pentru un timp, câteva jeturi de plasmă trase de la sol părură că au o traiectorie ciudată, frântă, apoi totul se liniști.

          Energumenul Idostem băgă mâna în buzunarul robei sale negre. Sub degete, trei bile de membol nu își dezvăluiau culoarea. Își dori mult, mult să le zdrobească în pumn. Auzi sub frunte: „De ce n-o faci?“

          

Radu Hallipa

Radu Hallipa

N. Brasov, 9 martie 1977, absolvent de A. Saguna in 1995, absolvent de Metalurgie, Universitatea Transilvania, Brasov, emigrat in Marea Britanie in 2000, casatorit, doi copii. Pasionat de science fiction-ul militar si de aventura. Marele Prag, de Alexandru Ungureanu, si Seniorii Razboiului, de Gerard Klein, sunt cartile sale pe care incearca sa le emuleze. Daca invata sa scrie - prin fan-fiction - se gandeste sa isi creeze propriile lumi.

More Posts