Am apucat cotorul cărţii cu sfială şi am smuls-o de pe raft cu repeziciune, de parcă ar fi fost un lucru murdar, de parcă aş fi şutit o revistă porno dintr-un magazin general şi m-aş fi temut de privirile oamenilor respectabili. De fapt, eram într-o bibliotecă şi ce ţineam în mână era o carte de magie neagră pe care doream să o ,,împrumut”. Mă rog, ,,a împrumuta” înseamnă că aş fi avut intenţia s-o aduc înapoi…

Am realizat că gesturile mele agitate ar fi putut da de bănuit, aşa că am încercat să îmi iau o postură mai relaxată. Am aşezat cartea în faţa bibliotecarei, dându-mi seama că mimica mea părea acum prea studiată.

I-am întins cardul de vizitator şi mi-a completat fişa fără să ridice privirea spre mine. Cred că a încercat să se uite la chipul meu când mi-a întins cartea, dar nu pot fi sigur, fiindcă atunci m-am ferit eu.

Am ascuns cartea în rucsacul de călătorie, printre icoane şi cruci. Nu eram cel mai ortodox dintre creştini, nu mă duceam în fiecare duminică la biserică, dar credeam cu tărie în noţiunea de păcat. Într-un fel, consideram creştinismul un fel de aliat împotriva lumii haotice, dar în acelaşi timp ştiam că peste adevărul acestei religii (ca şi a tuturor celorlalte) se adăugaseră tot felul de ritualuri şi cutume create de biserică, adică de oameni cu interese diverse.

Aveam o atitudine similară faţă de noţiunea de lege; o respectam drept cel mai important instrument civilizator, dar erau situaţii în care şi legea se dovedea ceva mult prea artificial şi, prin urmare, putea fi încălcată în numele unor principii superioare.

Ce conta de fapt pentru mine era ,,răul” şi străduinţa constantă de-al mirosi, studia şi lupta împotriva sa.

De-asta puteam să fac acum ceva ce un om ,,cinstit” n-ar face, deşi în toate celelalte căutam să fiu cel mai drept dintre cei drepţi. Fiindcă acea cartea reprezenta ,,răul”. Cu toate astea, ar putea să pară ciudat pentru cine-mi citeşte rândurile, dar nu mă consideram superstiţios. Nu credeam în vrăji sau magie neagră, dar credeam în puterea cuvintelor şi în influenţa acestora asupra minţilor fragile.

Dar, ar putea spune cineva, nu sunt cruciulițele şi icoanele din rucsacul tău o dovadă a superstiţiei ? Acelui om i-aş fi răspuns: cred totuşi în puterea ideilor şi a simbolurilor. De parcă reale ar fi doar lucrurile; de parcă noi înşine n-am fi decât nişte obiecte existând printre obiecte. Evident că nu, suntem materie interacţionând cu materie, dar suntem şi conştiinţă interacţionând cu idei, cuvinte şi sensuri. Aşa cum conştiinţa e reală, la fel au realitate ideile, cuvintele şi sensurile.

Mă temeam de obiectul acela; cum altfel s-ar fi putut explica că n-am îndrăznit decât o singură dată să-l deschid înainte de-a încerca să-l distrug, chiar şi atunci cu sfială ? Fiindcă nu mă lăsam tentat, îmi spuneam. Dar nu tot eu credeam că răul trebuie studiat înainte de-a fi combătut ? Nu, mi-era pur şi simplu frică, iar frica mea avea să se dovedească întru totul îndreptăţită.

Îmi spuneam că fac gestul ăsta pentru ceilalţi, pentru cei cu mintea fragedă şi susceptibilă, uşor influenţabili. Acum îmi dau seama că toate acele lucruri pe care le-am făcut atunci, le-am făcut în primul rând pentru mine, pentru a mă proteja de tot ce intra în contradicţie cu lumea mea interioară la care lucrasem zi de zi şi pe care o clădisem gând cu gând. De-asta mă temeam de cuvinte…

Cum ar putea viaţa să aibă sens dacă n-am împărţi faptele şi gândurile noastre în bune şi rele ? Eu căutam să trăiesc o viaţă cu cât mai multă însemnătate posibilă, de aceea împingeam diferenţele dintre ,,bun” şi ,,rău” atât de departe.

Am aşteptat să se lase întunericul şi mi-am pus din nou rucsacul în spinare. M-am îndreptat spre un câmp de la marginea oraşului, despărţit de strada zgomotoasă printr-o lizieră. Adusesem cu mine mai multe bucăţi de carton şi alte fleacuri inflamabile, o cutie de chibrituri şi o sticlă de plastic umplută cu benzină. Am mai adunat de asemenea câteva bucăţi de crengi uscate căzute printre copaci.

În depărtare se ridicau ultimele etaje ale unor blocuri-turn. Doar câteva ferestre se vedeau încă luminate, dar nu consideram că focul ar fi putut fi văzut de la acea distanţă.

Am aşezat bucăţile de carton pe iarbă, am pus vreascurile deasupra şi am stropit totul cu benzină aşa cum un preot stropeşte mormintele cu vin.

Am scos cartea pentru prima oară din rucsac. Avea coperţi învechite şi un număr mic de pagini îngălbenite, dând impresia a ceva lipsit de importanţă, dar nu era chiar aşa. Originalul, scris pe undeva pe la sfârşitul Evului Mediu, stătea ascuns într-o arhivă secretă. Aceasta era o transcriere de mână lăsată bibliotecii prin testament de către un colecţionar bogat. Într-un fel, ce aveam în mână era mai degrabă un caiet personal pe care cineva transcrisese nişte vrăji şi blesteme.

Am ridicat coperta şi am privit sigiliul unei pretinse familii de vrăjitori desenat pe prima pagină. Am rupt foaia cu sigiliul fără să trec cu privirea peste conţinutul cărţii şi am făcut-o mototol. Mi-a pătruns în nări mirosul plăcut de hârtie veche şi am simţit pe amprente senzaţia prafului gălbui precum pigmentul de pe aripile unei molii.

Am introdus ghemotocul de hârtie printre vreascuri şi l-am aprins cu un chibrit. N-am vrut să folosesc o brichetă, pentru a da întregului ritual un aspect cât mai autentic. La început totul a ars mocnit şi începusem să-mi pierd răbdarea când deodată focul s-a ridicat brusc, mai înalt decât m-aş fi aşteptat. Sorbeam din ochi micile vlăstare portocalii-roşiatice aşa cum făcuseră cândva călăii ce ardeau vrăjitoarele pe rug.

Am ridicat cartea deasupra flăcărilor. Credeam atât de mult în puterea cuvintelor încât obiectul îmi părea aproape viu şi mă simţeam de parcă urma să arunc trupul unui mic animal într-un incinerator, sau poate un prunc…

Mă apucau câteodată ideaţii sinistre, vulgare, impure. De exemplu, stând în bibliotecă cu o carte în mână şi imaginându-mi că sunt într-un magazin şi-mi provoc plăcere peste o revistă pentru adulţi în văzul lumii. Desigur, o dovadă că şi sufletul meu era întinat de păcătoşenie, precum urmele de ulei ce plutesc pe suprafaţa apei într-un vas nespălat. Încercând să distrug astfel de obiecte, încercam să mă purific.

Îmi dorisem odată, pe când eram copil, să fur o astfel de revistă dintr-un magazin şi s-o rup în bucăţi. Mai mulţi băieţi mă tachinaseră şi mă obligaseră să mă uit peste paginile ei, ceea ce mă făcuse să mă ruşinez şi apoi să plâng. Deseori plângeam ca şi copil atunci când cineva storcea de la mine o reacţie emoţională pe care n-aş fi vrut s-o exteriorizez. Îmi pusesem asta în minte, dar apoi mi-am dat seama că astfel aş fi riscat să mă uit din nou peste acel produs deocheat.

Am divagat de la subiect… Ţineam deci cartea în mâini simţind-o ca pe trupul unui mic animal spurcat ale cărui infecţii erau literele dinăuntru. M-am dus cu ea deasupra flăcărilor şi i-am dat drumul, dar spre neînţelegera mea, aceasta nu voia să cadă. Încercam să-mi desprind degetele, dar păreau bătute în piroane.

Îmi storceam mintea încercând să găsesc o explicaţie – poate că răşina care ţinea paginile lipite în scoarţă se topise din cauza căldurii şi se scursese pe mâinile mele, mi-am zis. Am pus cartea jos şi mi-am pus genunchiul peste ea, încercând să-mi smulg brusc palmele lipite, dar sforţările mele nu erau de ajuns.

Privind mai atent, mi s-a părut că dimensiunile cărţii se micşoraseră. Într-adevăr, aceasta părea să devină din ce în ce mai mică sub ochii mei. E doar o iluzie, căldura mi-a afectat ochii, mi-am zis.

Am ridicat din nou cartea, de data asta introducând-o direct în flăcări, cu riscul unor arsuri urâte.

Îmi era şi mai clar că acel obiect îşi diminuase dimensiunile fără să ardă câtuşi de puţin. Vasele de sânge mi se îngroşaseră şi mi se părea că ceva tare se deplasa prin ele.

După câteva clipe mi-am scos palmele libere, dar pline de arsuri şi băşici. Mi-aş fi dorit să pot spune că distrusesem chiar eu obiectul, dar îmi părea mai degrabă că acesta dispăruse de la sine.

Braţele îmi atârnau grele pe lângă trup cu arterele umflate. Îmi venea să urlu, dar nu voiam să fiu auzit, aşa că mi-am înghiţit glasul.

M-am retras în toiul nopţii, în timp ce vreascurile încă mai trosneau. Am împins rucsacul cu piciorul şi l-am lăsat printre arbuşti. Am uitat odată cu el icoanele şi cruciuliţele. Ajuns la blocul meu, am apucat cartela de intrare cu vârfurile degetelor şi am introdus cu dificultate cheia în broască înainte să pătrund în apartamentul meu pustiu.

#

Mă aşteptasem la o noapte fără somn, atât din cauza usturimii arsurilor cât şi a ciudăţeniei la care asistasem. Totuşi, adormisem; energia din corpul meu se scursese brusc, ca dintr-o baterie descărcată

M-am trezit după vreun ceas sau două când durerea devenise insuportabilă. Nu era totuşi senzaţia la care mă aşteptasem; prin vasele de sânge părea să-mi curgă foc.

M-am ridicat imediat din pat şi am ieşit pe balcon să mă răcoresc, dar parcă şi aerul din jurul meu devenise periculos de inflamabil. M-am dus în baie, am dat jos toate hainele de pe mine şi am intrat sub duş. Am dat drumul robinetului de apă rece la maxim, dar părea mai degrabă un duş călduţ. Dacă aş fi putut, m-aş fi îngropat în cristale de gheaţă până la gât.

Aveam pete negricioase pe toată lungimea braţelor, pe care le-am considerat în mod evident urme de arsură, deşi nu-mi dădeam seama cum s-ar fi putut răspândi atât de mult. M-am frecat viguros cu săpun, dar nu se luau deloc; păreau semne făcute cu un cărbune încins.

După ce focul din vene s-a potolit, m-am întins dezbrăcat pe pat. Mi-am zis să vizitez un doctor următoarea zi.

A doua zi, am sunat la serviciu spunând că sunt bolnav, că am avut o febră îngrozitoare şi că eram prea slăbit să mă ridic din pat. În acea dimineaţă m-au lăsat durerile, dar m-au apucat mâncărimile. Am îmbrăcat un tricou cu mâneci lungi pentru a acoperi petele care semănau tot mai mult cu nişte tatuaje tribale făcute cu stângăcie.

Medicul de familie mi-a sugerat că era cel mai probabil o reacţie alergică şi a pus febra pe seama aceleaşi cauze, deşi nu părea foarte convins. Avea oarecum sens, mi-am spus eu, răşina aceea lipicioasă şi veche ar fi putut să conţină o substanţă care devenea toxică prin ardere.

Desigur, nu i-am spus doctorului o asemenea nerozie. M-a trimis la un dermatolog, unde mi-au fost recomandate o sumedenie de alifii fără nici un folos.

În drum spre casă, am trecut pe lângă un bar în care toţi neisprăviţii puteau juca jocuri de noroc mecanice, îndreptându-se pas cu pas spre propria pierzanie. Era lipsit de geamuri, vopsit pe exterior în negru mat şi luminat de neoane verzi. Înainte, acolo fusese un magazin cu o vitrină lată de sticlă, simbolizând parcă limpezimea din interior. Un bătrânel cu suflet luminos vindea jucării din lemn făcute chiar de mâna lui. N-a reuşit să obţină profit, aşa că a trebuit să vândă locul, iar eu nu mai ştiu pe unde l-a purtat soarta.

Cândva îmi plăcea să trec pe acolo, chiar tânăr adult, admirând căluţii şi păpuşile cioplite. Mai târziu, nu mi-ar fi păsat câtuşi de puţin dacă un incendiu ar fi cuprins localul luminat cu neon verde, ba chiar m-aş fi bucurat dacă aş fi citit în ziare că pierise şi proprietarul odată cu el.

A urmat o noapte liniştită. Dimineaţa când m-am băgat sub duş, mi-am inspectat din nou braţele. Petele nu dispăruseră ci-şi schimbaseră forma; puteam distinge conturul clar al linilor ce urcau până spre umeri. Le-am privit multe minute de parcă nu puteam înţelege ce văd, deşi era cel mai familiar lucru din lume.

Nu aveam să mă duc nici în acea zi la serviciu. De fapt, până avea să mi se lămurească totul, nu aveam altă opţiune decât să mă izolez complet de lume, ca un lepros sau un pustnic căruia îi fusese dat să descifreze un mesaj doar de el ştiut.

Toată ziua m-am străduit să nu accept ce vedeam. Îmi răzuiam braţele ca un nebun, folosind orice obiect găseam prin casă, evitând însă cuţitele, lamele sau orice mi-ar fi putut cauza sângerări serioase. Semnele erau intrate adânc în carne.

Dacă în primele două nopţi reuşisem cumva să adorm, de data asta am rămas treaz şi îngândurat, privind deseori pe fereastră, de parcă doar astfel mi se mai îngăduia să iau contact cu lumea de afară.

Sentinţa mea era înşirată în mod confuz pe braţe. Eram inscripţionat. Petele negre îşi conturaseră cu claritate forma. Erau litere, dar ce voiau să spună nu-mi era încă cunoscut.

Mi-am făcut o robă de pustnic; întrucât stăteam aproape tot timpul acoperit cu un cearşaf sau o pătură pentru a nu-mi privi propriile mâini. Când îmi făceam baie îmi ţineam ochii închişi.

Trăiam ca un hikikomori, adică ieşeam doar noaptea la cumpărături şi magazinele non-stop deveniseră singurul loc de unde mă puteam aproviziona cu hrană. Era un stil de viaţă nesănătos. Purtam tot timpul o jachetă subţire, chiar dacă era suficient de cald pentru un tricou, întrucât nu voiam să risc să mi se ridice mânecile din neatenţie.

Cum nu mă mai duceam deloc la muncă, se ridica astfel şi problema banilor. Dacă rămâneam pe minus, mi-aş fi putut suna părinţii spunându-le vreo minciună şi cu siguranţă mi-ar fi întins o mână de ajutor, dar nici asta nu putea funcţiona de prea multe ori. S-ar fi îngrijorat eventual iar asta însemna ocazia unei vizite din partea lor, iar eu numai de aşa ceva nu aveam nevoie.

La fel nu mă puteam baza nici pe cunoştinţe vechi, fiindcă mă cam îndepărtasem de oameni. ,,Îţi pot împrumuta nişte bani frate, dar unde ne întâlnim că nu ne-am mai văzut de mult?” Aş fi putut să spun că am o iritaţie scârboasă sau aşa ceva, dar nu voiam să risc să restabilesc o legătură cândva ruptă.

Prin urmare, trecusem de la o izolare de bună voie cu rare momente de socializare aşa cum era pe placul meu, la una impusă, de la un stil de viaţă cu mici suişuri şi coborâşuri la o cădere completă. Odată cu scăderea contului din bancă, zilele îmi păreau şi ele numărate.

Cineva aflând de toate astea, ar fi putut ajunge la concluzia mai mult sau mai puţin serioasă că un blestem căzuse asupra mea. Eu cel puţin nu mă mai îndoiam deloc că aşa stăteau lucrurile. Nu mai avea rost să fac pe scepticul; cartea aceea aparţinuse cândva unei persoane cunoscătoare în tainele magiei negre, un vrăjitor altfel spus. Pusese un blestem vechi de secole asupra oricui ar fi încercat să distrugă acele rânduri, adică asupra mea. Devenisem astfel eu însumi un fel de carte vie.

Putea fi totuşi mai rău; măcar blestemul ăsta era suportabil şi mă făcea un individ destul de interesant, doar că mă ţinea ascuns într-un micuţ apartament ca o ciudăţenie de laborator.

Cum îmi afecta ideologia personală faptul că acceptasem existenţa magiei negre ? Ei bine, aflasem doar că răul se întindea mult mai profund decât crezusem până atunci, altfel spus, cunoaşterea mea asupra binelui şi răului îşi extinsese marginile. Asta nu-mi afecta în niciun fel conştiinţa, doar mă făcea conştient de nişte lucruri de care omul obişnuit nu era.

Stăteam singuratic învelit într-un cearşaf, întrebându-mă când or veni zânele, vrăjitoarele sau demonii să mă viziteze. Doar că blestemul ăsta, deşi mai bizar decât orice aş fi crezut vreodată că-mi poate rezerva viaţa, nu era chiar atât de fabulos.

Continuam să putrezesc pe podeaua fără covor a camerei înguste de apartament, de parcă mi se întâmplase cel mai nemaipomenit lucru doar pentru a fi condamnat apoi la zile îndelungate de plictiseală.

A urmat apoi acea noapte. Corpul meu a început să ardă din nou, doar că de data asta nu părea să-mi curgă foc prin vene şi artere, ci mai degrabă că literele se deschideau şi radiau căldură precum măruntaiele pământului. Îmi era imposibil să mai ţin cearşaful pe mine.

Jaluzelele erau toate trase şi eu emanam o luminescenţă roşie în întunericul din jurul meu. Literele se voiau a fi văzute cu orice preţ.

Îmi simţeam viscerele uscate, iar apa rece pe care o beam de la robinet părea apă fiartă.

Fără să vreau, am privit în oglinda de pe hol, suficient cât să văd cuvântul ,,Ucide!” conturat cu linii clare şi strălucitoare de sânge roşu îmbibat cu blesteme.

Am cedat şi mi-am studiat în final braţele după atâtea zile în care refuzasem să fac asta. Literele nu mai erau împrăştiate haotic, ci urcau în câte două spirale simetrice pe fiecare braţ. Pe unul era scris un ordin de asasinat şi un nume, iar pe celălalt o adresă.

#

M-am trezit a doua zi pe la prânz, plin de ură faţă de mine şi de ce reprezentam. Chiar dacă nu alesesem eu asta, eram un pericol pentru ceilalţi şi prin urmare era responsabilitatea mea de-a spune stop acestei situaţii bizare, chiar dacă însemna autovătămare.

Am observat că literele reveniseră în poziţia iniţială, adică erau aşezate în cercuri şi nu sub formă de spirală. Nu mai formau cuvinte, dar presimţeam că acestea vor reveni. De fapt o ştiam; aceste lucruri aveau un fel de logică a lor, pe care nu o puteam explica, ci doar intui.

Am ieşit pentru prima oară la lumina zilei după câteva săptămâni de recluziune. Am trecut pe la o farmacie pentru a face rost de morfină, bandaje şi dezinfectant medical.Vocea îmi tremura şi nu-mi puteam fixa privirea decât în jos. Ciudat, după ce se lăsa întunericul păream să am mai mult curaj. Devenisem cu adevărat o creatură de noapte.

Am intrat gol în cadă, am scos dopul şi am lăsat duşul să curgă încet la o temperatură moderată. Era pentru a-mi crea o stare relativă de confort, dar mai ales pentru a spăla sângele ce urma să curgă.

Am evitat să iau morfină înainte pentru a nu mă moleşi; trebuia să o dozez cu grijă. Oricât de groază îmi era, trebuia să am conştiinţa trează.

Am luat briceagul de pe marginea chiuvetei şi am început să crestez uşor conturul unui ,,A”. Am tras mult aer în piept şi apoi am trecut la ce era mai greu. Introducând vârful lamei mai adânc, am decupat întreaga porţiune de piele şi carne în care se găsea întipărit caracterul. Am lăsat peticul însângerat să cadă pe podeaua băii.

După ce terminam de decupat un inel de litere, turnam dezinfectant medical peste rană, după care o bandajam şi apoi treceam la următorul inel. Eventual, nivelul durerii l-a întrecut chiar şi pe cel din acea noapte în care literele au ars precum magma. Am luat prima doză de morfină, apoi încă una şi tot aşa. Sângele cu apă curgea încontinu în ochiul deschis al căzii.

Am leşinat, nu ştiu dacă mai mult din cauza morfinei, a durerii sau a pierderii de sânge, dar în orice caz scosesem destul de multe litere. Cred că făcusem şi pe mine, întrucât am simţit un miros rânced în jurul meu când m-am trezit. Când am îndrăznit să privesc peste marginea căzii, am văzut bucăţile de piele adunate în mici grămăjoare.

Am dat apoi la o parte o porţiune de bandaj; după toate astea ar fi trebuit să văd o imagine grotescă, doar că nu era aşa. Totul era curat, pielea era neatinsă şi literele erau la locul lor. Totuşi, dovada mutilării se găsea acolo jos lângă mine.

Blestemul regenerase literele odată cu stratul de piele din jur. Cred că dacă aş fi avut un semn blestemat pe ochi şi mi l-aş fi smuls, organul mi-ar fi crescut la loc în cavitatea goală.

Am refuzat să mai mănânc câteva zile la rând. Mă hotărâsem să mor în felul ăsta, dar nu am dat dovadă de răbdarea necesară pentru o astfel de sinucidere lentă. Am cedat şi am înfulecat tot ce era în frigider: pâine mucegăită şi alimente alterate. Trebuia să-mi caut o moarte mai demnă.

Atunci când simţi că nu te mai vrea pământul, trebuie să iei calea apelor. Era o dimineaţă înceţoşată atunci când m-am îndreptat spre râu; trecătorii şi maşinile păreau să se materializeze direct din aburul condensat.

M-am prins de balustrada podului, mi-am trecut picioarele peste aceasta şi am vrut să-mi dau drumul, dar am rămas suspendat. Creierul trimisese comanda, însă mâinile nu voiau să se supună. M-am simţit aruncat cu spatele de pavaj.

A doua oară mi-am luat avânt înainte de-a sări, dar m-am agăţat iarăşi de balustradă împotriva voinţei mele. Am văzut apa râului, apoi cerul alb în timp ce formam o curbă prin aer şi apoi am simţit lovitura puternică a solului. Nu-mi imaginasem că aş fi avut vreodată atâta forţă.

Când am încercat să mă spânzur, n-am putut să înod frânghia; apoi am vrut să mă otrăvesc, însă n-am putut să deschid flaconul. Mi-am dat seama atunci că-mi fusese luat dreptul la sinucidere.

Puterea celui care blestemase cartea lucra asupra unei părţi din corpul meu. Însă asta nu mă putea face să ucid, întrucât picioarele care ar fi trebuit să mă ducă la viitoarea mea victimă erau încă sub voinţa mea. Tot ce trebuia să fac era să refuz, oricât încerca durerea să-mi subjuge conştiinţa.

Eram sigur că voi putea să rezist, întrucât conştiinţa era templul pe care mi-l clădisem cu atâta sârguinţă. Poate totuşi de aceea, m-am gândit mai târziu, mi-a fost atât de uşor să decad. Fiindcă nu lăsasem acel templu nederanjat, mă comportasem ca un constructor atât de mândru de opera sa încât simțise nevoia să scoată fiecare cărămidă în parte, să o privească, să caute defecte, să o slefuiaşcă încă o dată şi după aceea să o pună la loc, subminând astfel trăinicia originalului.

Poate că o persoană cu adevărat bună se naşte aşa şi apoi de-a lungul vieţii trece doar printr-un proces de creştere, ca un copac ce se dezvoltă din interiorul unei seminţe; dar astfel de indivizi puri din natură sunt rari şi ar fi absurd să te consideri unul dintre ei. Prin urmare, eu simţeam nevoia constantă de-a îmi întoarce mintea asupra inimii.

Nu durerea din carne m-a biruit până la urmă, ci mâncărimea din creier, acea nevoie obsesivă de-a afla câte ceva despre ţinta ordinului de asasinat scris pe mâinile mele, de-a asocia acel nume cu o faţă.

O chema Eleanor şi fusese cândva o persoană mondenă. Decăzuse apoi în infamie şi se izolase de lumea bună, înconjurându-se doar de oameni uşor de cumpărat.

În timp ce căutam informaţii pe net despre Eleanor şi le marcam, nu puteam să nu realizez cât de mult mă asemănam cu un stalker obsedat de un star de cinema ale cărui zile de glorie trecuseră. De fapt această femeie nu fusese niciodată o vedetă în adevăratul sens al cuvântului, dar datorită averii moştenite şi a unei înfăţişări mai mult decât plăcute, trecuse prin patul atâtor de mulţi actori, muzicieni şi designeri de modă încât ai fi zis că îi schimba după anotimp.

Cu cât ea îmbătrânea, cu atât diferenţele de vârstă între ea şi amanţi deveneau mai disproporţionate. Fie, toate acestea îmi displăceau, dar nu puteau să mă umple de ură. Puteam să-mi imaginez că în mintea acestei persoane cu bani dar lipsite de talent, ocupaţie sau alt mod de a-și dovedi rostul pe pământ, cei cu care se asocia erau singurul mod de a câştiga prestigiu. Apoi venise nevoia disperată de a opri timpul, de unde şi tinereţea tot mai accentuată a amanţilor.

Părea astfel o ironie crudă a sorţii că singurii ei oaspeţi, conform zvonurilor, erau oameni de nimic, beţivi şi imigranţi tineri dar lipsiţi de venituri.

Ce-mi sărea însă în ochi erau episoadele de desfrânare, orgiile care scandalizaseră vecinii şi ieşirile în public menite să atragă atenţia celor din jur. O poză cu Eleanor tânără devenise chiar celebră: frumoasă, vopsită blond platinat, purtând o rochie roşie cu sclipici decupată până aproape de şolduri. Un tânăr atrăgător în costum elegant o pipăia pe dedesubt în văzul tuturor, desigur cu permisiunea ei.

Aşa se instaurase repulsia în mine, dar ura m-a izbit în plin, ca o zvârcolire prin măruntaie, când am citit despre scandalul de pedofilie în care fusese implicată. La o petrecere privată ţinută de ea, fuseseră pozaţi mai mulţi copii, băieţi şi fete, purtând vestimentaţii exotice sumare.

Petrecerea ar fi trebuit să fie secretă, dar se pare că un ,,martor îngrijorat” dăduse aceste poze presei împreună cu acuzaţii grave despre ce se petrecea în dormitor între minori şi ceilalţi invitaţi. Poliţia se implicase şi în decursul unor investigaţii ieşiseră la iveală mărturiile mai multor indivizi implicaţi în acest presupus lanţ al pedofiliei.

Eventual, partenerul ei de viaţă fusese principalul acuzat, iar ea scăpase doar cu doi ani de închisoare, reputaţia pătată şi toate relaţile sociale importante distruse precum nişte mărgele scumpe deşirate de pe aţă. Averea, spuneau mulţi, fusese singura ei apărare.

Mi-era greu să citesc toate acele articole de presă până la capăt fără să vreau să lovesc pereţii de furie sau să distrug ceva, orice. Literele ardeau constant pe braţele mele, dar nu mai erau un foc dureros şi insuportabil, ci mai degrabă o izbucnire de energie care mă încălzea şi mă îndemna să nu stau locului.

Mă plimbam noaptea prin oraş în geaca mea neagră, încălzit de acele focuri şi cu gândurile răstălmăcite, obsesive şi nestatornice precum o zvârcolire de şerpi adunaţi laolaltă întrun cuib mult prea îngust. Oricine m-ar fi privit în ochi ar fi văzut o dorinţă nebunească de-a acţiona ţinută în frâu doar de o străduinţă constantă de-a nu face ceva ce mi-ar fi distrus toată viaţă de-atunci înainte.

Dar care viaţă şi ce viitor ? Eram stigmatizat şi blestemat de-a pururi. Sufletul meu nu mai putea produce vreodată lumină, ci doar căldura intensă a unui tăciune arzând.

Devenisem mai nesăbuit ca înainte, întrucât nu mai puteam rămâne în casă, ci ieşeam inclusiv ziua, facându-mi loc printre trecătorii de pe trotuare de parcă aş fi răzbătut printre nişte rânduri de rezistenţă. Probabil că cei bruscaţi îmi trimiteau injurături, dar nu le auzeam, iar dacă cineva ar fi încercat să mă atace, ei bine, doar atât aşteptam; simţeam că în mine se înmagazinase o forţă ce aştepta să fie descătuşată.

Alegeam trecătorii din priviri şi le asociam fiecăruia câte un păcat: trufie, necinste, desfrânare, lăcomie. Îi ţinteam cu privirea şi unii dintre ei se speriau, dar puţini dădeau dovadă că ar fi îndrăznit să mă confrunte direct.

Nu puteam continua aşa şi să risc să pun în pericol un nevinovat. Am privit în oglindă spiralele de pe braţele mele şi acesteau au încetat să mai ardă, rămânând doar scrieri negre. Ştiau că acceptasem pactul, chiar şi temporar.

Am adunat câteva bancnote care mi-erau îndeajuns pentru o călătorie dus-întors cu trenul şi apoi cu taxiul până la adresa respectivă, le-am îndesat în buzunarul jachetei şi am plecat. Mă simţeam în sfârşit împăcat cu mine, de parcă mintea mea şi o forţă exterioară căzuseră la o înţelegere comună, stabilindu-se astfel un echilibru de presiune. Îmi izbăvisem sufletul de contradicţii.

În tren am stat singur, nu ştiu dacă din întâmplare sau fiindcă oricine mă vedea se temea instinctiv de mine. Am coborât şi am făcut semn să oprească primului taxi. Se lăsase bine seara şi asta însemna că urma să ajung pe întuneric, ceea ce pentru mine era excelent. M-am aşezat pe bancheta din spate pentru a da de înţeles că n-aveam chef de vreo conversaţie stupidă.

Când taximetristul m-a întrebat unde voiam să ajung, primul meu impuls a fost acela de-a sufleca mâneca şi a-l lăsa să citească direct de pe pielea mea, dar mi-am dat imediat seama ce prostie ar fi fost. I-am spus o adresă aflată la câteva străzi depărtare de destinaţia mea reală, pentru a nu se face legătura directă între mine şi întâmplările din acea noapte. N-am mai rostit nici un cuvânt pe durata călătoriei, ci am privit doar pe geam în timp ce luminile oraşului începeau să se aprindă.

La oprire i-am aruncat şoferului două bancnote mototolite pe scaunul de lângă el, fără să mai aştept restul. Am trântit portiera foarte tare, deşi nu simţisem furie în acel moment; a fost cel mai probabil datorită forţei care mi se instaurase în corp.

Am urmat străzile la luminile felinarelor electrice, pe lângă ziduri de tablă şi case vechi cu pereţi de cărămidă roşie. Aerul era umed, întrucât picura mărunt.

Am urcat strada înconjurată de plopi înalţi spre cartierul de vile. Ajuns în acel mic paradis, a trebuit să mă feresc de o limuzină neagră ce cobora în ţinutul mai puţin privilegiat de jos, luminile farurilor suspendând în aer imaginea picăturilor mărunte de ploaie.

Speram că acea trăsură motorizată să nu o transporta chiar pe Eleanor departe de intenţile mele. Aş fi fost dispus să o vizitez nopţi la rând până o găseam acasă, ca un îndrăgostit ce căuta să-şi sugrume obiectul obsesilor în somn.

Am oprit în faţa zidului alb şi lipsit de trăsături ce înconjura vila. Aceasta se număra printre cele mai modeste din cartier, dovadă că averea ei se împuţinase pe avocaţi.

Poarta era din bare negre de fier cu arcadă şi ţepuşe precum nişte mici cozi de diavol. Am privit aleea goală şi m-am lipit de poartă, căţărându-mă din câteva mişcări precum o şopârlă şi am sărit cu uşurinţă peste suliţele din vârf.

Am aterizat pe un gazon îngrijit, care se simţea umed şi plăcut la atingere. M-am ascuns după un mic palmier complet nenatural pentru această regiune geografică. Două reflectoare luminau piscina dreptunghiulară în ciuda faptului că nu înota nimeni la ora aceea. Trebuia să trec pe lângă ea, ceea ce însemna că puteam fi observat cu uşurinţă, atât de la ferestre, cât şi prin uşa de sticlă.

M-am repezit ca un animal de pradă spre intrare şi am apăsat soneria, rămânând cu spatele la zid. Am aşteptat până când o lumină s-a aprins la fereastra de deasupra mea, apoi s-a stins şi, după câteva clipe, lumina a pătruns afară prin uşa de sticlă.

Am auzit o voce adormită prin interfon, de femeie bătrână dar în acelaşi timp, scârbos de lascivă. ,,Lorenzo ? Tu eşti ?” Se pare că mă văzuse, dar mă luase drept un amant exotic de al ei. Oare câţi ani avea acest Lorenzo ? m-am întrebat eu.

Se mai simţea altceva prin vocea ei, era o dorinţă carnală moleşită de vârstă, dar şi ceva ce eu luasem drept somnolenţă: băutură şi probabil droguri. Acest cocteil de lascivitate putrezită, alcool, droguri şi moralitate dubioasă îmi provocau greaţă şi îmi venea să mă duc la piscină ca să vărs.

M-am distanţat puţin de zid şi am privit forma trupului ei prin stratul gros de sticlă. Îşi întinsese o mână pe uşă, chemându-mă parcă la ea şi am văzut cum îşi desface halatul şi-l lasă să cadă. Dacă voia apropiere, puteam să-i ofer asta, dar nu cum îşi dorea ea. Eu nu-i puteam oferi decât violenţă şi atât.

Sticla era cu siguranţă una specială, menită să reziste atacului unui tâlhar pe timp de noapte, dar simţeam că posed o putere atât de colosală, încât dacă mi-aş fi întins mâinile înainte, aş fi putut să le trec pe partea cealaltă şi să o strâng pe Eleanor de gât fără să-i privesc măcar odată chipul.

Poate că o astfel de sugrumare nocturnă ar fi fost pe placul minţii ei desfrânate. Când m-am apropiat, ea şi-a dezlipit trupul de pe uşă. Eu am strâns pumnul şi am izbit sticla, aceasta făcându-se cioburi dintr-o lovitură.

Femeia bătrână, îmbrăcată doar într-o rochie subţire de noapte, mă privea cu ochii larg deschişi şi pielea plină de sudoare. Nu eram Lorenzo al ei. Simţeam dezgust, dar de data asta nu unul de pură antipatie morală, ci unul fizic, faţă de care altcândva m-aş fi simţit mai presus.

Am prins-o de gât când a dat să facă primii paşi în spate. Viaţa i s-a scurs aproape în aceeași clipă. Nici n-a avut timp să ţipe. Trupul ei inert a căzut peste cioburile de la intrare. Lumina albă intensifica roşul celor câteva picături de sânge ce-i ieşiseră pe gură.

Prima mea crimă s-a desfăşurat ireal de uşor faţă de aşteptările mele şi trebuie să recunosc că, în acele clipe, nici măcar n-am simţit greutatea gestului apasându-mi pe suflet. Simţisem doar un fel de eliberare ca după o descărcare bruscă a forţelor vitale.

Am sărit peste zidul din spatele vilei în mica pădure ce înconjura acel cartier de pe colină. N-am furat nimic deşi aveam nevoie disperată de bani. Jaful mi se părea lipsit de orice justificare morală, fiindcă prin asta nu pedepseam pe nimeni, ci aş fi acţionat doar pentru propriile nevoi egoiste. Mai târziu, aveam să renunţ şi la acest principiu.

Nu mai ştiu cum am ajuns acasă, doar că nu m-am folosit de taxi, autobuz sau tren. Colindasem de nebun tot acel traseu pe propriile mele picioare fără a simţi nici un fel de oboseală şi uitând chiar şi locurile pe unde trecusem.

Ceva îmi luase braţele şi apoi îmi luase minţile, dar, îmi spuneam eu, puteam să veghez în continuare asupra acţiunilor mele pentru a-mi pune toate faptele în balanţă la sfârşitul vieţii. Asta însemna că mai aveam în continuare un fel de conştiinţă, sau cel puţin aşa încercam să mă conving.

Avatar

Boboc N Mădălin

Este din Craiova. Influențele sale de început sunt Neon Genesis Evangelion, Ghost in the Shell (1995), Kara no Kyoukai, 2001: Odiseea Spațială, Blade Runner, Dr. Who dar și autori precum William Gibson, George R.R. Martin (perioada SF) sau Arthur C. Clarke.

More Posts