gsf43 banner 610

Atavic-Vraciul          Nimic nu e întâmplător. Suntem legați de fire invizibile și imposibil de detectat. Cei doi autori despre ale căror cărți o să vorbesc publicaseră cu mult timp înainte ca eu să le citesc povestirile aici, în Gazetă. Pe Liviu Surugiu l-am descoperit cu „Visându-l pe Mart Senson”, pe Lucian-Dragoș Bogdan – cu „Viața prin țeava puștii”. Ne-am citit reciproc, ne-am apreciat, distribuit, criticat, etc… Liviu mi-a dat o idee pentru a continua o proză scurtă, iar eu i-am scris nu una, ci două continuări. Mi-a sugerat, de asemenea, numele personajului negativ și mi-a scris cum vedea el finalul poveștii. Am introdus fragmentul în textul meu. Cu Lucian am scris „la patru mâini” o povestire fără ca vreunul din noi să încerce să-și impună un punct de vedere. E drept că, atunci când nu mai aveam cărbuni, aruncam pisica celuilalt și spuneam: „acum continuă tu”. Toate astea – fără să ne cunoaștem.

          Ne-am întâlnit pe la jumătatea lui septembrie, când m-au invitat la o lansare comună de carte. Așa i-au spus ei, eu m-am simțit ca la o degustare de vinuri. Au fost: o șampanie de colecție abia scoasă de la gheață pentru petreceri cu covor roșu și un vin vechi, aromat,  păstrat în beciul secret al unui moșier avar. Le-am savurat deopotrivă pe amândouă și, pentru că era imposibil de ales, am luat și pentru acasă câte o sticlă. Pardon, carte. Le-am citit, încercând să uit că le cunosc autorii. Nu știam în ce ordine să le prezint, așa că am ales ordinea alfabetică a titlurilor. Trebuie să am grijă la numărul de caractere. Sper să-mi iasă și să acord același spațiu fiecărui volum. Cu stiluri și abordări diferite, ambii scriitori au în comun anii (deloc puțini) în care și-au șlefuit textul, precum și documentarea minuțioasă. Nu sunt cărți comerciale, nu se pot citi decât în liniște. Eventual, reciti, pentru că am revenit asupra multor amănunte, ca să fiu sigură că am înțeles ideea.

          „Atavic” – Liviu Surugiu

          Am văzut niște comparații între această carte și cea a unui autor străin. Nu-i dau numele; nu pentru că sunt naționalistă, ci pentru că nu am citit proză scurtă semnată de acel autor. Nu m-a convins cu 15.000 de caractere (sau mai puține) că merită să-i cumpăr o carte, așa cum a făcut autorul „Atavicului”. Îmbrățișez, în schimb, comparația cu un scenariu de film. Alert, cu personaje bine definite, cu acțiunea mergând din Egipt în Spania, România, Noua Zeelandă.

          Cartea demontează sintagma „Crede și nu cerceta”. Dogmele bisericești ar putea fi simple rapoarte ale unei misiuni, ce nu se lasă decriptate decât de inițiați. Cu aparatură și tehnologie modernă, e mult mai ușor. Credința ar putea să nu se fi născut aici, pe Pământ, ci s-o fi primit ca pe un virus din spațiu, odată cu cele trei stele ce i-au vestit sosirea. Iar stelele sunt meteoriți ce-și apără secretele de curioși.

          Ce a adus nou: Corpul uman prezentat ca un receptor-transmițător de sunete și imagini: țesuturi păstrând emoții; ultimul cuvânt nerostit de un muribund – captat și reprodus de la coadă la cap; ultima imagine întipărită pe retină – reconstituită cu ajutorul tehnologiei moderne; elemente ale naturii funcționând ca o placă fotosensibilă și cameră obscură, folosindu-se de substanțele chimice aflate la îndemână pentru a imprima imagini pe pereți de stâncă; emoția inversă – lacrimile ochilor albaștri ce captează praful solar pot induce senzații în ochii care nu pot plânge; urna pentru suflete; levitația deasupra elicei unui elicopter în zbor. Toate, împletite în aceeași poveste.

          Cu ce am rămas: „Istoria noastră evolutivă e încă prezentă, organic, în celule. Nu am terminat complet cu fazele anterioare, nu le-am depășit și lăsat de-o parte. Dimpotrivă, informația din stadiul cel mai primitiv se află înmagazinată în gene. Un Lucifer, un Iisus, există încă în noi, atavici rupți în mii de cioburi, separați în piesele unui puzzle care așteaptă, nerăbdător, necruțător… să fie refăcut.” „Lacrimi! Gândire în stare lichidă.”

          „Vraciul de pe norul interior” – Lucian-Dragoș Bogdan

          Copilul din noi nu se maturizează niciodată, vârsta e doar o cifră și avem nevoie de povești indiferent de numărul anilor pe care-i purtăm. Volumul de față e cea mai bună dovadă. Dacă personajele ar fi purtat alte nume, ar fi fost un space-opera. Așa cum e, cu teorii descrise pe larg și multă informație tehnologică, mi-a părut un basm-space-opera. „Lumea” e o planetă idilică, locuită de urkline. La un moment dat, primesc un nume unic, ce le conferă rostul în Lume. Acolo sunt  doi sori, iar timpul se măsoară în umbră.

          Aducătoarea-Leacului – personajul principal – e sinceră, optimistă și ușor naivă văzută prin ochii unui om. Ea transformă misiunea într-o călătorie inițiatică. Își definește propria civilizație prin comparație cu cele întâlnite în Univers. Una dintre ele, a noastră. Sau a unei omeniri extrem de evoluate, dar bazându-se pe aceleași principii. Cât pe ce să-mi prăjesc sinapsele încercând să pătrund teoriile, dar nu m-am lăsat. Nu am pretenția că aș putea să le reproduc sau că le-am înțeles în totalitate, dar m-am considerat datoare să mă aplec asupra lor întrucât singura problemă a tuturor civilizațiilor era lupta pentru supraviețuire. Am obținut și o altfel de definiție a Divinității.

          O altă bijuterie cu loc de cinste în bibliotecă.

          Ce a adus nou: Dacă n-am fi singurii călători prin Galaxii, n-ar trebui să irosim energie în lupta pentru supremație. Pentru că, asemenea oamenilor, și civilizațiile sunt legate de fire invizibile. Viitorul nu poate fi decât unul comun. Nu există viață fără moarte, yin fără yang și invers. Farmecul constă în stilul așezat, ardelenesc. Autorul vrea să fie sigur că mesajul a ajuns la cititor așa cum l-a gândit.

          Cu ce am rămas: „În timp ce se îndepărtau de Eglantine, cugetă la nou-descoperita lume a oamenilor, cea în care trebuia să apelezi la subterfugii complicate pentru a-ți atinge scopurile, de multe ori provocând suferință altora, dar în care legăturile dintre părinte și copil erau atât de puternice încât transcendeau vinovăția și moartea.”

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook