GSF62 ban-650

          7. Lecția de zoologie

         

          Ca majoritatea caselor din Dumitrești, și casa profesorului Poenaru era împodobită la stradă cu o galerie  împrejmuită cu   balustradă și florărie din lemn, frumos ornamentată. Curtea, permanent măturată, într–o pantă lejeră, era pavată cu bolovani de rȃu. Camera de zi a profesorului de geografie și științele naturii era transformată într–un muzeu al colecțiilor sale personale: panoplii cu fluturi și insecte de felurite mărimi și culori erau expuse pe pereți, iar în vitrinele  cu geam, în care gospodinele aranjau de regulă bibelourile  și serviciile  de porțelan,  se vedeau clasoare cu plante presate, organizate  după criterii  sistematice.

          — Ordinul  Liliflora, familia Liliacee, plante perene caracterizate  prin bulb sau rizom  și frunze liniare cu nervuri paralele. Poți să–mi dai un exemplu, Leonard?

          — Păi…

          — Ce fel de plante sunt: mono sau  dicotiledonate?

          — Moo… asta.. ditecoli…

          — Ai început bine, Leonard. Sunt monocotiledonate. Și cunoști vreun exemplu? Hai, e ușor, avem foarte multe liliacee pe lȃngă casă.

          — Liliacul?

          — Nuu… liliacul este în genul Syringa, famillia Oleacee, arbuști cu inflorescențe de tip racem tirsoid. Liliaceele sunt, dimpotrivă, plante erbacee. Hai, mai gȃndește–te, e foarte ușor.  Eu te cred că ești pasionat de cunoașterea florei, faunei  și geografiei comunei, dar trebuie să începi cu un minimum de cunoștințe teoretice.

          Leo Pândar își trece degetele în răspăr peste creștet. Din firele tunse scurt, periuță, de culoarea cenușii, stropi invizibili de transpirație se împrăștie ca dintr–un spray  peste sticla impecabilă a vitrinelor. Privește oarecum descumpănit la obiectele ciudate aranjate ordonat pe pereți  și pentru o clipă se îndoiește că face bine băgându–se în treaba asta. Nu era obișnuit cu spațiile închise, aglomerate. Iubea orizontul larg, terenul cu gazon, linia curbă a stadionului, careul de unsprezece metri, adidașii.

          Nu era un băiat foarte înalt, dar era bine legat, agil, cu mișcări de felină. Ochii, de un verde–gușter, se rotesc frenetic de jur–împrejur căutând o scăpare din cameră. Leo nu a fost un copil iubit, era sigur de asta,  dar era mândru în sinea lui că învinsese în viață.  “Viața e o curvă, bă, ascultați la tăticul vostru, că–s trecut și prin ciur și prin dârmon”  le zicea el   sclavilor care așteptau, ascultând cu gurile căscate, ca el să ia prima înghițitură din fasolea cu cârnați. Nimeni nu avea voie să înceapă să mănânce înaintea lui.  Guriță, puștiul blond  care stătea la masă în fața lui, a pățit–o  grav când a încălcat regula, și toată lumea a fost de față și a văzut. Cu inconștiența victimei care nu bănuiește nimic, Guriță rupsese din coltucul de pâine o bucățică potrivită și o înfipsese cu luare–aminte   în furculiță, privi apoi  cu poftă la farfuria cu fasole, tăvăli bucățica prin sos și deschise gura largă spre a primi trofeul, în liniștea generală care se lăsă. Leo făcuse brusc ochii mari, uluit de afront, iar în clipa următoare farfuria lui Guriță, plină ochi cu fasole cu cârnați și  sos fierbinte, zbură prin aer și își goli conținutul în capul prea pofticiosului coleg, umplându–l din cap până în picioare cu boabe maronii  și ceapă călită. Guriță sări în sus urlând de durere și nu se opri decât la vestiare. Îndată ce se auzi dinspre vestiar dușul cu apă rece  curgând, Leo spuse pe un ton neutru: “ok, acuma haideți să mâncați”. 

          Da, viața nu a fost generoasă cu Leo, dar nici el, Leo, nu s–a lăsat pus  la podea și făcut knock–out. Abandonat de mamă de la șase ani  (de tatăl său nu mai știa de mult nimic) și  lăsat   în grija unei mătuși, fugi la un moment dat în lume de capul lui, poposi o vreme într–un cămin  de copii de la  Râmnic, ca într–un sfârșit să fie readus mai mult cu forța decât ademenit  cu promisiuni în custodia mătușii.  Cei doi ani petrecuți la cămin s–au impregnat în sufletul  lui imatur cu atât mai puternic, cu cât legile de conviețuire de–acolo erau mai laxe și efortul educatorilor de a–l stăpâni și corija era mai anemic. Convins că “lumea e rea”  și că nu poți răzbi, aflându–te în condiția lui de copil orfan, decât dacă ești, la rândul tău, și mai rău, Leo își exersă cu mult succes printre colegii de–o vârstă cu el talentele înnăscute de lider de grup.

          Și Leo era într–adevăr un copil talentat. Talentul său, descoperit într–un mod extrem de neașteptat pentru toată lumea, era acela de a prinde șoareci.  Cu o iuțeală și cu un curaj care pentru ceilalți copii, ca și pentru  personalul căminului – se includ aici supraveghetorii, bucătăresele  și menajerele –   țineau de domeniul fantasticului, Leo se arunca asupra nefericitului rozător care se  furișa pe lângă pereți și–l prindea instantaneu, fără nici o umbră de ezitare, în căușul palmei. Cu șoarecele atârnat de coadă,  trecea apoi rânjind sadic prin fața ochilor asistenței îngrozite, făcându–se că–l scapă. Joaca asta se prelungea atât timp cât era suficient să se convingă de efectul obținut. Apoi urma execuția – și aici bucătăresele își acopereau ochii cu scârbă – închis în  pumnul ridicat deasupra capului, animăluțul era strivit suficient de lent ca să se audă țipetele lui “ca din gură de șarpe”, după cum povesteau acestea soților acasă, la cină.

          — Domnu’, mie îmi plac la nebunie bulbucii și vreau  să merg cu dumneavoastră în expediție la Podul Trestiei după bulbuci. Îmi plac foarte tare bulbucii.

          — Serios?? Nu știam. Mă bucur să aud asta. Din ce familie de plante fac parte bulbucii?

          — Ăăă…  cum adică din ce familie?

          — Nu face nimic dacă nu știi, e materie facultativă. Dar dacă vrei să mergi în expediție, va trebui să pregătești sistematica angiospermelor, cu accentul pe familia Ranunculacee. Te aștept poimȃine  dimineață la ora opt.  

          — Mai merg  și alți băieți? Robert Artizan? Dintr–a  șaptea.

          — Nu, nu mai  merge nimeni altcineva. De altfel, eu nu organizez excursii de plăcere cu elevii, n–am timp să mă ocup de ei,  eu fac muncă de cercetare. Dar cu tine e altceva, tu ești de acum înainte asistentul meu. Pentru început, vei  învăța să faci clasoare cu plante, urmȃnd ca  de la anul să treci și la insecte. Uite, ia de aici cărțile astea, pȃnă poimȃine ai timp să le parcurgi. Îmi aduci și un referat scris pe două pagini despre Ranunculacee. Spune–mi: ce te–ar atrage mai mult: studiul insectelor, al păsărilor, al reptilelor sau al mamiferelor?

          —  Domnu’, eu mă pricep foarte tare și la gândaci și la broaște și la șoareci și la  șobolani, la orice.

          — Foarte frumos!  Vino să–ți arăt ceva, atunci.

          Poenaru o ia înaintea băiatului, deschide o ușă și ies într–o curticică din spatele casei. Sunt întâmpinați de un cor de ciripituri, fluierături  și  croncănituri voioase care  își au izvorul în gâtlejurile unor  păsărele viu colorate, cantonate într–o mare volieră centrală: sticleți, papagali, canari, peruși, pițigoi, cinteze. Pe o latură a curții, un șir de boxe cu zăbrele adăpostesc o grădină zoologică în  miniatură: iepuri, purceluși de Guineea, hamsteri, câteva specii de șerpi și țestoase și alte jivine morocănoase tupilate pe după crengile și bolovanii de decor.   Leo  simte  subit cum palmele îi zvâcnesc involuntar și începe o serie de mișcări  din  degete,  cu vioiciune, pentru încălzirea articulațiilor. Privirea lui hipnotică se  fixează asupra unui iepure de Angora cârlionțat,  cu urechi gigantice, care nici nu mai respira de emoție, în timp ce Poenaru o luase razna pe câmpii cu explicațiile lui științifice, fără să se uite în urmă:

          —Papagalii aparțin de trei suprafamilii: cacatuoidee, psitacoidee și strigopoidee.  Repet: ca–ca–tu…o… i… 

          Mai mult profesorul Poenaru nu poate să pronunțe din denumirea taxonului, deoarece un nod i se pune în gât în clipa în care întoarce capul și vede leșul moale al viperei negre vipera berus   atrnând sugrumată în pumnul lui Leo Pândar.

          — Nu–i nimic, oricum era bătrână, îngaimă profesorul  când își revine, într–un târziu. Simte nevoia să bea un pahar cu apă.  Îl ia pe băiat pe după umeri și îl trage către un fotoliu din livingul cu clasoare și vitrine. Mai ai frați, surori? Întreabă el după un lung moment de tăcere, timp în care se uitase atent în tavan.

          —Nu vrei să–mi spui?

          Leo nu scoate nici o vorbă. Iarăși senzația aceea de cușcă, de capcană, de spațiu închis. Urăște întrebările. Detestă anchetele sociale, formularele acelea cu întrebări stereotipe, testele psihologice, îndoctrinările, vocalizele logopedei cu planșele ei stupide agățate pe pereți.  Privește pe fereastră afară: vântul foșnește prin frunzișul teiului, răspândind parfumul amețitor. Deja înfloriseră teii. Rusaliile vin. Artizan se duce la munte. Valul de ură amestecată cu neputință și disperare și dorință de revanșă, umoarea aceea endocrină, sucul  iute și amar cu care se obișnuise de când fugise de acasă,  îi scaldă cerul gurii. Scuipă.

          —Vreau să merg la munte, domnu’. La bulbuci vreau să merg. Când?

          Poenaru se ridică încet  de pe scaun și deschide o agendă voluminoasă, cu paginile acoperite de un scris mărunt și ordonat. Printre file,  o mulțime de bilețele  colorate și post–it–uri cu însemnări  constituiau pesemne anumite semne de carte, căci Poenaru caută îndelung o anumită pagină. Deșurubează capacul unui stilou cu cerneală, în  care introduce atent  partea posterioară a rezervorului și continuă să scrie concentrat, meditativ, uitându–se din când în când la Leo, care dădea semne vădite de nervozitate.

          —Poimâine dimineață să fii pregătit de plecare, la ora opt, cu bocanci, o geacă de vânt și un rucsac cu un bidon de apă și niște senvișuri.

          Leo Pȃndar iese afară în curtea pavată, cu mȃinile în buzunar, murmurȃnd ceva din buze. Trage adânc aer în piept și simte cum încordarea îi slăbește. „Înseamnă că ăștia doi ori au renunțat să plece, ori pleacă  singuri. Trebuie să aflu. Mă duc la Robert acasă, mă fac că nu știu nimic  și o întreb pe mă–sa”.

         

         

          8. Șarpele argintiu

         

          Excursia lor pare să fi început sub cele mai bune auspicii. Dimineață, doamna Caliope îi conduse până la poartă. Deschise vechiul caiet cu coperte de piele pe care îl ținea pe noptieră, lȃngă ochelarii de citit. Pe prima pagină scria cu litere frumos ornamentate „Atlasul  ethnografic al comunei Dumitrești – doctor  Alexander – Orpheus Buruiană”.

          — Caietul cu însemnări speciale al tatălui meu. N–a văzut încă lumina tiparului, și mă gȃndesc destul de serios că nici nu trebuie s–o vadă prea curȃnd. Anumite lucruri scrise aici pot să provoace neplăceri cuiva inconștient, sau rău intenționat. Caietul vă va fi de mare ajutor la nevoie, dar cel care îl poartă își ia asupra lui o grea răspundere. Nu trebuie pierdut, nici îprumutat, cu nici un chip. Gore, ia-l,  ți-l dau ție. Ai mare  grijă.

          În fața casei doamnei Caliope, cei trei  copii cu rucsacuri în spinare: Robert,  Luci și Ramona fură prezenți la ora opt fix. Gore Silvan era echipat ca pentru munte, cu șapcă și ochelari fumurii. Doamna Caliope alergă în urma lui, cu un pachețel în mȃnă:

          — Gore, luați cu voi și prăjiturelele astea, să mȃncați la prȃnz, cȃnd vă așezați într–o poiană. Încă o dată, aveți mare grijă de caiet, vă poate scoate din multe necazuri. Vă spun sincer că tare aș fi vrut să merg și eu cu voi, să revăd locurile prin care am trecut în copilărie cu tatăl meu, dar din păcate picioarele nu mă mai țin.  Tot timpul o să mă gândesc la voi. Să fiți încredințați  că vă sunt alături în gândul meu.

            — Ce necazuri? Sper să nu avem nici un necaz. Copii, faceți inventarul: apă aveți? Termos cu cafea? Senvișuri? Aparate foto?

          — Avem, avem! Copiii se hȃrjoneau nerăbdători. Silvan privi la ei și nostalgia îl cuprinse din nou.  Luă carnețelul cu coperte din piele roșie și în clipa aceea lungă, nesfârșită, cât dură deschiderea fermoarului de la hanorac, și introducerea  jurnalului  în buzunar, i se păru că își revede întreaga viață. Cohortele de amintiri îi năvăliră, amestecat, bulversant. Imagini și întâmplări uitate cu desăvârșire i se proiectară cu claritate sub frunte. Adolescența, cu prietenii și prietenele  de care aproape că uitase, nopțile la discotecă, prima țigare trasă pe furiș la gura sobei, copilăria, prima zi de școală cu ghiozdanul în spate, mai mare decât el, păscutul caprelor în luncă, pruncia, iar în final  extraordinarele amintiri pe care nimeni, niciodată nu le reține. Uite primul dinte,  aici bea lapte din biberon, aici sugea la sânul mamei… botezul… mâinile moașei care îl primesc înmănușate sub lumina orbitoare ce parcă îi inundă creierul. Gore simți nevoia să strige și se sprijini de stâlpul porții.

          ……………………………………………………………………………………………………………………………………………..

          Din vȃrful muntelui Căpățȃnii se desfășoară o priveliște panoramică. Munți și văi se succed pȃnă în depărtare la orizont. Pe culmea muntelui din fața, la o depărtare de vreo zece  kilometri, să zărește turla unei mȃnăstiri, încadrată într–un pȃlc de brazi. Soarele de amiază care dogorește deasupra capului nu reușește totuși să împrăștie ceața deasă din vale: în spatele lor, spre Dumitrești, de unde  veniseră, ceața pare ca un zid vertical interpus între ei și povȃrnișul muntelui. În fața lor însă  aerul este limpede și transparent ca cristalul. Copiii despachetează, întind o pătură pe jos și încep să facă poze. Prin poiană scȃnteie boabele de rouă, bondari vărgați decolează din florile liliachii de trifoi, rȃndunele și lăstuni săgetează bolta senină. Gore se întinde pe pătură și în scurt timp adoarme, timp în care băieții încing o miuță.

          Grigore  tresare deodată prin  somn și deschide ochii, fără să conștientizeze pe loc  unde se află. S–a făcut frig. Privește dezorientat cȃteva clipe in jur, vede copiii și încet își  revine in fire. Se ridică brusc de jos și strigă adunarea.

          — Copii, să mergem, se face seară în curȃnd. Sunteți toți? Sunteți în stare bună? Eu am ațipit un pic, am avut și un vis. Copiii încep sa strȃngă pătura și împachetează     resturile  de mȃncare în  rucsacuri. Gore începe să aranjeze pătura în rucsac. Atunci vede sclipirea vie, ca o reflexie a soarelui, lucind  în iarbă. Mii de curcubeie, ca pȃnze fine de păianjen argintii se clatină pe jos, se răsfiră și se adună într-un șuvoi ce curge, parcă însuflețit de o voință stranie, la deal.

          — Roberto, zice Luci, parcă vorbiserăm să mergem cu Poenaru în excursie. De ce te–ai răzgȃndit?

          — Din cauza lui Leonard. A tras cu urechea la ce–am vorbit cu tine. Dar nu mă face el pe mine. Și pe urmă, nu–i mai plăcut să mergem împreună cu Gore și cu Ramona?

          În clipa aceea, cei doi băieți aud  urletul profesorului și îl văd  rostogolindu-se pe jos. Creatura,  ca un șarpe de metal topit, își  croiește drum pe jos, printre acele de pin. Înaintarea ei unduitoare este implacabilă, iar ținta pe care și-a ales-o este urechea dreaptă a lui Gore, ce zace inert, gemând.  În clipa aceea, cu stupoare, băieții se dau iute  înapoi din fața apariției  ce s-a întrupat  din ceață, în fața lor: un cal imens, violaceu spre vânăt, cu ochii roșii scânteind ca doi tăciuni, ale cărui copite se prăvălesc din înălțime, cu toată forța,  asupra creaturii din iarbă. Aceasta, zvârcolindu-se, se rupe în mii de bucățele, care se mai mișcă doar o vreme, spasmodic, din ce în ce mai slab. Când treaba este terminată, calul dispare în beznă la fel de surprinzător  precum a apărut.

          —Uau… Ai văzut asta, Gore? Ești bine? Robert se repede către profesorul care geme pe jos de durere.