GSF72 banner01-650          

          Am spus, cu ceva timp în urmă, că noi, debutanții, avem nevoie de prieteni ca să ne scape din capcana genialității. Cum adică? Simplu. Dacă ai un text gata de trimis unei redacții, fie ea de revistă online sau de editură, n-ar fi rău să ceri părerea unui prieten-doi care-ți împărtășesc pasiunea pentru scris. Nu de alta, dar vezi mai lesne paiul din ochiul celuilalt decât bârna din propriul organ al văzului. Iar un amic e tras, ușurel, de mânecă, în privat, nu arătat cu degetul de inși cu gura până la urechi, în piața mare. Un răspuns sau două de la amatori de lectură în premieră te-ar face să reconsideri textul, pe ici, pe colo. Să presupunem că n-ai pe nimeni în jur ce s-ar putea încadra în categoria respectivă. Nimeni gata să te atenționeze referitor la lungimea textului, inconsecvența personajelor ori monotonia ideilor.

ausdu          Odată trimise la redacție, fișierele ori paginile tipărite ți s-ar putea întoarce cu diverse observații, mai multe sau mai puține, după cum au considerat oamenii aceia care au lăsat jos o carte de Stephen King sau Ted Chiang, ca să-ți dea o șansă ție, pe de o parte, și pe de altă parte să se asigure că nu girează cu numele lor ceva ce le-ar aduce un torent de comentarii sau articole negative.

          Nu te întreba ce studii au ei, oamenii ăia, dacă au vreun doctorat în litere sau un masterat în critică literară. Dacă au și publicat vreodată ceva, vezi dacă le găsești în texte chestiile pe care ți le-au semnalat ție. Dacă nu – e nasol! Dar lasă-i pe ei, că edituri, vorba ceea, sunt câtă frunză și iarbă! Și tu știi, din discuțiile cu băieții de la bloc, că ăștia se publică unii pe alții, pe cumetrii, tovărășii ori comisioane grase.

          Ia câteva cărți scrise de autori români de pe raftul unei librării.Nu te sfii, alege editura care ție ți se pare c-ar fi cea mai tare.  (Merg și străini, dar acolo poți cârcoti că e o traducere stângace ori vreun redactor neatent. Cu românii e mai ușor, e la prima mână.) Cum spuneam, răsfoieşte-le şi numără: semnele dintr-un paragraf, de câte ori apare un termen de-a lungul unei pagini, cam câte timpuri sunt folosite într-un capitol, dacă înțelegi sau nu succesiunea evenimentelor… și multe astfel de lucruri care pentru tine n-au avut importanță până în momentul când lucrarea ți s-a întors nu refuzată definitiv, ci însoțită de anumite sugestii.

          Sunt autori care spun că scriu numai pentru ei, pentru propria bucurie, sunt unii care pretind că au un anumit segment de lectori/cumpărători și alții care se bucură de atenția oricărui seamăn care investește în ei. Vorbind de investiție, nu e vorba neapărat de cea materială, pentru că uneori e drum lung până ce opera ta ajunge tipărită și pusă cu grijă în vitrina dinspre stradă. Tot investiție se numește timpul pe care un cititor ți-l acordă: fie dând un click pe linkul unei povestiri postate de o revistă online, fie rupându-și din după-amiaza liberă și venind la o lansare sau o prezentare de carte.

          N-ar trebui să te-nfurii pe cel ce pleacă fără să-ți ia o carte. Poate mai are câteva zile până la salariu și face tot felul de calcule bănești, poate nu l-ai convins când ți-ai prezentat ideile, ori poate mai are nevoie de un răgaz de gândire. De-atunci încolo, el va ști cum vorbești, ce te inspiră, ce-ți place, ce te înfurie, și cu siguranță la următoarea lansare va fi convins: va cumpăra sau nu.

          Cam ăsta e avantajul autorilor români în viață: sunt prezenți la târguri, la lansările prietenilor sau colegilor de editură, au profile de Facebook sau adrese de e-mail, majoritatea acceptă cererile de prietenie și răspund la mesaje prin care li se cer sugestii sau sfaturi în legătură cu editarea, publicarea, ori pur și simplu răspund la urările făcute, de zilele lor de naștere, de oameni necunoscuți.

          Îmi cer scuze pentru introducerea extrem de lungă. Voiam să spun, de fapt, care sunt motivele să recomand, două luni la rând, cărți semnate de același autor. Cea de luna aceasta, „Autor de unul singur”, nu are nimic în comun cu precedenta, în afară, poate, de faptul că aceea se bazează pe și respectă principiile enunțate în prezenta, dobândind astfel aspectul de „crystal clear”. Nu e nici manual și nici ghid de scriere creativă, după cum precizează autorul, ci o culegere de of-uri, de obstacole peste care a fost nevoit să treacă de-a lungul vremii.

          De-aia zic: dacă ai făcut o facultate tehnică pentru că așa te-au sfătuit părinții ori așa ai ales la momentul respectiv, dacă n-ai absolvit un curs de scriere creativă pentru că n-ai avut bani sau nu s-au ținut în orașul tău, dacă nu te-au convins argumentele oamenilor ălora fără doctorate din redacții, ai putea să investești contravaloarea unui pachet de țigări sau a unei shaorme cu de toate în cartea care-ți va răspunde la o sumedenie de întrebări. În plus, fiecare capitol se încheie cu o serie de concluzii scurte, numai bune de reflectat asupra lor.

          Să luăm, de pildă, imaginea extrem de plastică a ideii zero pe care Dănuț Ungureanu o descrie mică, neînsemnată, tremurând de frig, așteptând să fie îmbrăcată în măiestrele tale vorbe. Ai câteva indicii despre cum ar fi ideea unei povestiri scurte și cum ar fi cea a unei trilogii. Cât de gros s-o îmbraci ca să nu se sufoce, biata, în nenumărate straturi mătăsoase de epitete, metafore ori năframe de bla-bla-uri. Cum să alcătuiești un sinopsis plecând de la un cadru general până la cele mai mici amănunte. De exemplu, dacă ai o povestire de optzeci de pagini cu o introducere de douăzeci, ar trebui să te gândești la răbdarea celui care va sta în fața monitorului și va citi despre frământările eroului, despre cum sucește el o problemă pe toate părțile și nu ajunge la niciun fel de concluzie.

          Partea a doua vorbește despre lumea unde alegi să-ți plasezi povestea. Chiar imaginară, ori o concepi până în cele mai mici amănunte, ori faci o clonă fantezistă a unei lumi existente vreodată. Una în care cititorul ar putea trăi. Nu e desuet să-ți duci personajele pe Marte. S-a mai scris despre asta. Așa, și? E destul de mare pentru a găzdui nenumărate civilizații imaginare. Numai că despre planeta roșie poți găsi sumedenie de date concrete pe care să le strecori din când în când, neriscând să prezinți un univers care n-ar putea funcționa.

          Ești sfătuit, de asemenea, să-ți susții povestea principală cu altele secundare, care s-o facă să înflorească, să se dezvolte, atingând maturitatea la finalul lucrării.

          Cât despre personaje… E în regulă dacă nu arată toți precum Brad Pitt sau Sharon Stone în anii lor de glorie. Cel mai ușor, cititorul se apropie de oameni asemenea lui: cu calități dar și cu defecte, care vorbesc așa cum te-ai aștepta: ca pe stradă, ca la Academie, sau ca într-o fabrică de șuruburi. Bine ar fi să găsești pentru fiecare clișee lingvistice care să-i confere credibilitate.

          Deși ar putea părea ciudat, detașarea de propriul text poate ajuta mai mult decât străduința de a scrie neapărat, în fiecare zi, câteva sute / mii de semne.

          A treia parte, intitulată „Încheierea”, se referă la momentul când textul e terminat, iar tu răsufli anevoie deasupra tastaturii. Cel mai bine ar fi să-l salvezi și să pleci la o plimbare prin parc. Să te apuci de curățenia de Crăciun sau de Paște sau de una așa, neprogramată, spre încântarea mamei / soției / soțului. După o săptămână, textul îți va suna cu totul altfel. Tentația de a adăuga, dar mai ales de a șterge „burțile” va fi mult mai mare și, probabil, benefică scopului final.

          Dacă mai ai și ocazia să-l citești undeva în public, te poți considera norocos. Evident, poți primi o sută de sugestii dintr-o sută de direcții diferite. Te-ai putea simți ca un condamnat la moarte sub tirul unui regiment de lunetiști. Stai liniștit, Pământul nu se oprește din mișcarea în jurul Soarelui din atâta lucru. După ce plângi zdravăn în propria pernă ori înjuri toți părerologii la de-a valma cu o bere în față, vine o noapte dătătoare de sfaturi bune, iar de a doua zi începi să selectezi criticile, să vezi din partea cui au venit, dacă sunt îndreptățite sau nu. Și, oricât de mult te-ar durea orgoliul propriu, ar trebui să mai renunți la personaje, să folosești un dicționar de sinonime sau să-ți numeri pronumele relative ori conjuncțiile într-un singur paragraf. Dacă-s prea multe, iar e nasol! Înseamnă că unii dintre părerologi au avut dreptate.

          O să închei cu unul dintre lucrurile care mie mi-au mers la suflet: întrebat de ce, în carte, a folosit termenul „timpi” în loc de „timpuri verbale”, autorul a răspuns: „Pentru că n-am vrut să mă refer numai la corelarea timpurilor, din punct de vedere gramatical, ci și la muzicalitatea textului.”

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook