GSF84 banner01-650

          Mașina se mișca greoi încercând din răsputeri să depășească celelalte autovehicule parcate aiurea pe marginea drumului, unele dintre ele ocupând uneori jumătate din trotuar.  Ici-colo, o lumină difuză izvora din lămpile stâlpilor  electrici plantați la distanțe egale unii de alții, scăldând noaptea într-un galben pal. Firmele luminoase anunțau din loc în loc magazinele cu program prelungit sau barurile de noapte care-și așteptau insetate clienții.

          — Orașul ăsta moare încetul cu încetul, spuse Nick în timp ce schimba banda străduindu-se  să depășească un camion.

          — De ce spui asta ? întrebă femeia. Nu sunt de acord cu tine . Ba din contră, eu consider că înflorește. Tot ce vezi tu în dreapta și în stânga ta, nu exista în urmă cu 10-15 ani. Îți spun asta , cu siguranță, pentru că trăiesc în orașul ăsta de o viață. Eu am prins timpurile în care electricitatea era dată cu ora, timpuri în care trebuia să stau la cozi interminabile pentru a-mi lua bucățica de pâine sau sticluța cu lapte. Tu ai trăit la țară, spuse femeia , te-ai descurcat într-un fel sau altul… Eu a trebuit să mă chinui pentru fiecare nimic.

          — Mda, mă rog… Prostii… Se întoarse spre bancheta din spate în timp ce ținea volanul cu mâna stângă. Sunteți bine,  fetelor?  întrebă el .

          — Suntem OK,  tati, răsunară clinchetele vesele ale copilelor. Mai este mult? întrebă una dintre ele.

          — Alex, de-abea am plecat. Încetează,  te rog, spuse femeia și se întoarse cu fața spre soțul ce era extrem de concentrat la drum.

          — Cred că o să plouă, spuse acesta. S-a innorat.

          — Tot ce e posibil. Cât facem până la Sibiu?

          — În jur de o oră, dar dacă se pune ploaia… depinde de cum o să fie traficul.

Traficul se dovedi a fi infernal. Merseră bară la bară până la ieșirea din Vâlcea și continuară să meargă cu aceeași viteză. Clădirile fantomatece treceau cu viteza melcului pe lângă ei lăsând dâre lungi de umbră în lumina farurilor , scurgându-se asemeni unor butoaie mari de smoală răsturnate pe asfalt. Ici-colo,  țiuitul unui claxon spinteca noaptea asemeni unui cuțit,  urmat fiind de fiecare dată de o înjurătură spusă din suflet care nu făcea altceva decât să încingă și mai rău spiritele.

Începuse să plouă.  Picăturile se spărgeau de parbrizul mașinii pentru a se prelinge apoi până pe capotă într-un dans furibund, într-o zbatere fără sens.

          — Ar trebui să o luăm pe variantă, spuse femeia .

          — M-am gândit și eu, răspunse Nick. Mai sunt vre-o 5 kilometri pâna acolo. Să vedem dacă se mai decongestionează traficul. Dacă nu… facem dreapta pe variantă, bine?

          — Bine.

Traficul rămase același , așa că făcură dreapta, la intersecție. În fața lor, un TIR încărcat cu lemne schimba greoi vitezele, mugind asemeni unui taur bolnav.

          — Pfff… Nick își trecu a lehamite mâna dreaptă prin păr și își sprijini cotul de cotieră.           Același rahat, mai spuse el .  Ăștia de unde dracu or mai fi furat și lemnele astea. Au sărăcit țara asta de tot. Băieții deștepti, de…

          — Nu ne punem noi cu ei, răspunse soția. Și, la urma urmei nu e treaba noastră. Tu vezi-ți de drum.

          — Mda… Așa ne-am văzut toți de drum și am ajuns cum am ajuns, mai spuse bărbatul vizibil enervat și semnaliză stânga încercând să depășească mastodontul.

          — Ce faci, e curbă, nu vezi !

          — Lasă că știu eu ce fac. Tu vezi-ți de ale tale.

Mașina trecu lin prin stănga TIR-ului și-și ocupă locul în fața lui. Din spate , farurile îl orbeau deranjându-l destul de tare, fapt ce-l făcu să claxoneze de câteva ori.

          — Dobitocul dracului, nu vede că mă orbește ?

Șoferul camionului schimbă pe fază scurtă . Ploaia se intețise transformându-se într-o perdea groasă ce-i afecta destul de rău vizibilitatea. Dădu pe viteza a doua la stergătoare după care mai apăsă puțin accelerația.

          — Ce faci, mergi mai încet, te rog.

          — Știu eu ce fac…

Mașina începu să se îndepărteze vizibil de camion , la un moment dat acesta dispărând de tot din oglinda retrovizoare.

          — Măcar am scăpat de el, spuse bărbatul. Fetele ce fac?

          — Au adormit. Probabil sunt obosite. Au avut o zi grea astăzi la școală. Au un nou diriginte, ți-am spus?

          — Mi-a spus Dey. Ăștia de la școală habar n-au pe ce lume se află. Azi fac ceva, mâine altceva, altceva care contrazice din toate punctele de vedere ce au făcut prima dată. În fine, totul e fără noimă în țara asta. M-am săturat, cred că o să plec afară…

          — Să faci CE afară? De bine de rău, aici ai un salariu stabil, ne mai descurcăm și noi cât de cât , cu pensia de la mama, cu alocația fetelor…

          — Ne târâm, vrei să spui. Asta facem, NE TÂRÂM .

Urmă un moment de tâcere în care bărbatul vizibil enervat , bombănea ceva despre partid și despre revoluția furată.

          — Oprește! strigă femeia dintr-o dată.

          — Ce zici?

          — Oprește mașina.

          — De ce să opresc mașina?

          — E cineva pe marginea drumului.

          — E pe dracu, cine să fie pe vremea asta…

          — Nu glumesc, e cineva pe marginea drumului. Acolo, sub bradul acela mare, mai spuse femeia.

Nick opri mașina și se uită atent în oglinda retrovizoare încercând să răzbată  cu privirea prin perdeaua groasă de ploaie.

          —Nu văd nimic.

          — E cineva acolo, nu te mint. Sub bradul acela mare.

Bărbatul se întoarse chinuindu-se să zarească ceva în lumina stopurilor. Se încruntă …

Deodată, din întuneric își făcu apariția o făptură fantomatecă ce se apropie repede de ușa din stânga  a șoferului. Nick lăsă de două degete geamul în jos privind încruntat spre străin. Acesta purta o pelerină neagră de ploaie, iar gluga îi acoperea fața pe jumătate , așa că nu reuși să-i distingă foarte bine trăsăturile. Străinul probabil își dădu seama de asta,  așa că își trase gluga de pe cap  dezvelind astfel trăsăturile unui bătrânel  pe a cărui față anii își lăsaseră amprenta  destul de mult. Părul alb dar destul de rar era pieptănat înspre spate într-o încercare eșuată de a ascunde calviția. Barba era însă foarte deasă și îngrijită. Ochii de un albastru spălăcit erau singurii care-i jucau , luminăndu-i fața.

          — Bună seara, spuse acesta. Mă scuzați, mă intrebam…

          — Bună seara, răspunseră cei doi soți în cor.

          — Mă întrebam dacă ați binevoi să mă luați și pe mine până la Sibiu…

          — Cam târziu, răspunse bărbatul.

          — Dar cum să nu, se auzi vocea femeii. Cu cea mai mare plăcere. Puneți, vă rog, dumneavoastră pelerina în portbagaj. Este deschis.

Se întoarse îmbufnată către soț și asteptă până ce bătrânelul se îndepartă de mașină.

          — De ce îi vorbești așa sărmanului om, mai continuă ea.

          — Nu poți să știi cine e, îi răspunse soțul printre dinți. Umblă tot felul de nebuni în ziua de azi.

          — E doar un bătrânel, îi răspunse femeia.

Omulețul se întoarse în fugă din spatele mașinii, deschise portiera de pe stânga și se strecură înauntru. Fetele dormeau una lângă alta și se zgribuliră puțin în momentul în care bătrânelul intră în mașină așezându-se pe banchetă.

          — Ah, aveți fetițele cu dumneavoastră… Asta-i bine, mai spuse el și-și vârî măînile la subțiori încercând să se încalzească.

Nick se încruntă către soție preț de câteva secunde și apăsă ușor accelerația . Mașina se puse încet în mișcare , rulând în tăcere prin bălțile ce se formaseră deja în asfaltul stricat.

Ploua torențial…

Mearseră momente bune în tăcere, ascultând radioul care pornise subit în urmă cu câțiva kilometri.

          — Nu mergea, spuse Nick.

          — Pardon… răspunse bătrânelul.

          — Radioul, nu mergea de câteva zile. Am crezut că este stricat dar văd că și-a dat drumul acum, probabil de la zdruncinături, mai spuse bărbatul gânditor. Eheeee, contiunuă el, ascultați la mine domnule… domnule… Se uită în oglinda retrovizoare așteptând un răspuns la apelativul său. Cum nu primi niciunul, continuă ușor stânjenit :  da, da, ăștia au păpat tot ce a făcut Ceaușescu. S-a ales praful de tot, domnule, ascultă-mă pe mine.

          — De ce credeți asta? întrebă batrânelul, antrenându-se astfel în discuție.

          — Păi dumneata nu vezi? Uite, drumul ăsta a fost făcut de Ceaușescu, hanul ăsta pe lângă care tocmai am trecut  și care acum este în paragină, tot de el. Ăștia,  domnule,  nu mai fac nimic, decât fură. Și problema e că au furat tot și acum nu mai au ce fura. Chiar mă intreb ce ar mai putea lua că ne-au jupuit de tot. Tot străinătatea este soluția. Am ajuns să plecăm de la noi din țară , să construim țara unuia și altuia în timp ce pe a noastră a luat-o dracu. Da…da…, a luat-o dracu, chiar așa !

          — Lasă dragă, îi spuse femeia punându-i ușor mâna pe umărul drept. Și tu acuma…

          — Nu mai avem oameni de valoare, domnule, răspunse soțul. Iar dacă avem pleacă toți afară, aici ce să facă…

          — Poate că vor aparea și la noi oameni de valoare, în viitor. Poate că se va schimba ceva și se va schimba în bine.

          — Ce bine domnule, ce schimbat… Uită-te la fetele astea ale mele. Ce viitor au ele aici? Ce le oferă țara lor? NIMIC, asta este , NIMIC !

Bărbatul începu să se scarpine gânditor în creștetul capului . Chiar așa, nimic, mai continuă el.

          — Important este că aveți doua fetițe frumoase. Gemene, nu-i așa?

          — Da, gemene. Mi-a dat Dumnezeu două fete frumoase, cuminți și deștepte. Chiar nu stiu de unde sunt atât de deștepte. Eu sunt mecanic de locomotivă iar soția este croitoreasă. Ele sunt olimpice domnule dragă, la fizică și matematică. Chiar nu știu de unde…

          — Lasă dragă, spuse soția. Lasă… Fii atent la drum. Urâtă vreme, spuse ea întorcându-se spre bătrânel. De unde veniți?

          — De pe aici… de pe acolo… De peste tot,  practic. Nu pot spune că am un loc stabil, călătoresc foarte mult.

          — La vârsta dumitale aș mai lăsa călătoria. M-aș trage spre casă, îl sfătui bărbatul pe un ton batjocoritor în timp ce-l privea curios în oglinda retrovizoare. Dar cu ce vă ocupați dacă nu vă deranjează întrebarea?

          — Sunt travel agent, adică un fel de agent de călătorii.

          — Aha, adicăăă, bănuiesc ca ați văzut o grămadă de locuri la viața dumneavoastră.

          — Mda, puteți spune și asta. Unele plăcute…altele mai puțin plăcute…, răspunse bătrânelul.

          — Eh, ați avut timp, probabil și bani…

          — Timpul este relativ,  dragă domnule.

          — Aha !

          — Relativ, tati ! Albert Einstein a spus asta când a descoperit faimoasa teorie a relativității. Nu ai auzit de E= mc² ? Of, părinții ăștia !

          — Auzi goangă mică, tu când te-ai trezit, că parcă dormeai…

          — Uite acum, răspunse Dey somnoroasă. Mai este mult până ajungem?

          — Cam o jumătate de oră, cred. Plouă foarte tare și trebuie să merg încet.

Bătrânelul se întorse către fetiță chinuindu-se să-i distingă trăsăturile în semiîntunericul din mașină.

          — Ce-mi puteți spune despre teoria relativității a lui Einstein, micuță domnișoară? întrebă acesta.

          — Pe domnul l-am luat la ocazie, explică tatăl. Stătea în ploaie așteptând să răsară soarele.

          — Ah… înțeleg. Mda, teoria relativității… Păi, să vedem, spuse fetița în timp ce-și trecea mâna prin părul cârlionțat și blond. Potrivit lui Albert Einstein,  materia și energia sunt același lucru, dar în forme diferite. Exact asta spune ecuația la care a ajuns Einstein în urma calculelor efectuate de el. În lumea asta,  fiecare percepe lucrurile diferit. Totul depinde de cel ce observă lucrurile  raportat la ce observă.

          — Da, într-adevăr, așa este, răspunse bătrânelul. Toate fenomenele fizice  decurg la fel în orice situație, dar ele sunt percepute diferit , atât de instrumente cât și de către fiecare individ în parte. Potrivit marelui fizician,  timpul se dilată.

          — Aveți perfectă dreptate, răspunse fata. Apare aici așa numitul PARADOX AL GEMENILOR . Doi frați gemeni, unul dintre ei devine astronaut și pleacă în cosmos cu o navă spațială ce depășește viteza luminii. Celălalt rămâne pe Pământ . În timp ce călătoria fratelui durează să spunem… 1 minut, la întoarcerea pe Pământ  el va avea aceeași vârstă ca atunci când a plecat, călătoria sa durând doar 1 minut, în timp ce pe Pământ au trecut ani și ani, motiv pentru care își găsește fratele îmbătrânit.

          — Sunt într-u totul de acord cu dumneavoastră micuță domnișoară. Partea interesantă este că omul nu percepe efectiv dilatarea timpului, cosmonautul nostru nu simte nimic, astfel că totul se intâmplă practic în slow motion . El este doar confuz, nu-și dă seama ce s-a întâmplat. Totul depinde de accelerație. Cu cât accelerezi mai mult, cu atât timpul se dilată. Acesta este motivul pentru care viteza spațială este strâns legată de viteza temporală.

          — Daaahhh, răspunse fetița căscând zdravăn. Timpul este relativ, mai spuse ea si se cuibări la pieptul surorii  sale. Noapte bună, domnule, mi-a părut bine de cunoștiință, mai spuse ea și adormi într-o secundă. Sau poate două…

          — Noapte bună , micuță domnișoară, răspunse bătrânelul.

          — Mda, eu nu înțeleg nimic din chineza asta, spuse Nick. Tot în limba asta vorbește și cealaltă. Dacă s-ar fi trezit amândouă, nu vă vedeam bine până la Sibiu. Vă făceau capul calendar.

          — Aveți două fete foarte inteligente, să știți. Spun asta deoarece bănuiesc faptul că și cealaltă fată a dumneavoastră …

          — Alex, îl întrerupse bărbatul. Numele ei este Alex.

          — Da, Alex… Spuneam, cred că și cealaltă fată a dumneavoastră, Alex, este la fel de inteligentă.

          — Aveți perfectă dreptate. V-am zis, nu știu de unde vine treaba asta dar așa este, suntem foarte mândri de ele.

          — Aveți și de ce . Nu trebuie să vă puneți întrebări legat de arborele genealogic privitor la coeficientul de inteligență al fetelor dumneavoastră. În întreaga lume , de-a lungul timpului, au existat multe cazuri de copii geniali care, pur și simplu, s-au născut așa și a căror menire pe Pământ a fost aceea de a lăsa ceva în urma lor. Bineînteles, nu trebuie să uităm aici nici reversul medaliei, adică istoria omenirii amintește de unele genii în sensul negativ al cuvântului. Unii  ca Cezar, Napoleon, Hitler, au fost într-adevăr genii dar atinși serios de nebunie. Iar efectul s-a văzut în milioanele de morți de care au fost direct răspunzători.

          — Ăăăăăă, mda… aveți perfectă dreptate.

Nick se uită către soția sa  care adormise cu capul pe tetieră și zâmbi abia perceptibil.

          — Curată nebunie vremea asta, spuse el mușcându-și puternic buza de jos.

În stânga, lor muntele se ridica semeț, amenințător.

          — Acușica ajungem la apeduct și de acolo mai avem vreo 20 de kilometri.

          — Mda, răspunse bătrânelul uitându-se insistent la ceasul de la mâna stângă. Sunteți drăguț să opriți la intrarea pe apeduct… Este o parcare mică acolo.

          — Cum să nu, aveți cumva nevoie la baie?

          — Nu, doar că… Să opriți,  vă rog.

          — Prea bine, nici o problemă.

Dintr-o dată,  parcă se făcuse mai frig. Un fulger puternic săgetă cerul scăldând toată Valea Oltului într-o lumină orbitoare. O fracțiune de secundă mai târziu se auzi și tunetul care făcu sa zdrăngănească geamurile mașinii.

          — Urâtă vreme, spuse Nick. Nu mi-aș scoate nici câinele afară pe o vreme ca asta. În față pe dreapta este parcarea, continuă el. Ați zis să opresc, da?

          — Chiar vă rog.

Bărbatul porni semnalizarea de pe partea dreaptă  și parcă lin lângă parapeții de beton .

          — Eu cobor aici, spuse bătrânelul. Puteți aștepta vă rog să-mi recuperez pelerina din portbagaj?

          — Cum adică, coborâți aici, în pustietatea asta? Nu ați zis că mergeți până la Sibiu? întrebă bărbatul mirat…

          — Nu, este în regulă. Voi coborî aici.

          — Dar nu este nimic aici. V-am deranjat cu ceva?

          — Ce s-a întâmplat,  dragă? întrebă soția care tocmai se trezise.

          — Domnul vrea să coboare.

          — Aici ? întrebă ea uitându-se pe geam. Pe ploaia asta ?

          — Da, nu-i nicio problemă. Vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat și m-ați luat cu dumneavoastră la drum.

          — Dar… dar…

          — Mi-a părut bine de cunoștiință doamnă, spuse bătrânelul întinzând mâna spre femeie. Mulțunesc pentru companie, domnule, îi mai spuse el șoferului și deschise portiera. Să aveți puțină răbdare pentru a-mi recupera pelerina din portbagaj, vă rog.

Bătrânelul coborî din mașină și, zgribulit, deschise portbagajul, recuperându-și astfel haina de ploaie. În timp ce se îmbrăca,  se îndreptă spre portiera din față și bătu ușor în geam. Nick lăsă de două degete geamul în jos încruntându-se.

          — Da, spuse acesta.

          — Mulțumesc încă o data pentru drum și să aveți grijă de micuțele domnișoare, mai spuse bătrânelul și se îndepărtă de mașină dispărând în noapte.

          — Ce i-ai zis? Întrebă femeia vizibil supărată.

          — Nu i-am zis absolut nimic, ce ai…

          — Imposibil. I-ai zis tu ceva. Nu pleca omul așa dintr-o dată în mijlocul pustietății.

          — Știi ce, mă lași dracu în pace cu ciudații tăi. Ți-am zis de la bun început că nu-i în regulă cu moșul. De ce trebuie să dai vina pe mine pentru tot. Așa ai făcut întotdeauna.

Bagă mașina nervos în viteză, semnaliză stânga și se înscrise pe drum.

          Zgomotul fu infernal de parcă inseși porțile iadului se deschiseseră eliberând toți demonii ținuți prizonieri acolo de mii de ani. Cu coada ochiului văzură fulgerul brăzdând cerul și înfigându-se adânc în munte la circa 100 de metri în fața lor. Explozia se auzi instantaneu și geamurile micuțului lor Opel Corsa zdrăngăniră din toate încheieturile . Puse instinctiv piciorul pe frână și mașina se opri într-o jumătate de metru derapând ușor dreapta de spate. Din vârful muntelui,  bucățile mari de stâncă se puseră în mișcare frângând brazii ca pe niște chibrite. În urma avalanșei, roca încinsă la mii de grade începu să se prelingă la vale pârjolind solul.

Totul se prăbuși cu un zgomot infernal pe asfalt rupând apeductul și aruncându-l în Oltul ce începu a fierbe. Suflul rezultat aruncă bucăți de rocă în jur , unele dintre ele ajungând până la ei. Parbrizul se făcu țăndări  și căzu peste scaunele din față înfigându-se adânc în carne. Nick se întoarse către soția sa a cărei față era plină de sânge. Aceasta încercă să-i spună ceva dar cuvintele se pierdură intr-o tuse seacă.  Nu înțelegea nimic. Instinctiv apucă maneta de la portieră care prin minune se deschise mugind a jale. Reuși să scoată fetele afară din mașină una câte una , în timp ce striga la soția sa să părăsească mașina. Le întinse pe asfaltul umed și acestea se chirciră instantaneu, fiind  în stare de șoc. Împleticindu-se , ocoli mașina pentru a ajunge pe partea dreaptă de unde reuși să-și scoată soția pe geam. Gemea și îi observă în lumina focului o bucată mare de obraz atârnând. O luă în brațe după care o cără până în dreptul fetelor așezând-o cu grijă pe asfalt.

          — Ar fi trebuit să fim acolo, o auzi el printre gemete. Ne-am oprit, dar noi TREBUIA să fim acolo, în infernul acela, mai spuse ea și leșină.

În spatele lor, farurile unui camion plin cu lemne măturau asfaltul.

 

*

 

          Cincizeci de ani mai târziu, surorile Popescu primesc premiul Nobel pentru cercetare în domeniul fizicii aplicate. A fost momentul în care România și-a ocupat locul bine meritat alături de marile nume ale fizicii mondiale.

          Mult mai târziu însă, mai exact în anul 2142, plecând de la cercetările surorilor Popescu , se inventează primul motor superluminic din lume, făcând astfel posibilă călătoria interstelară și, implicit, călătoria în timp.

          Dar asta este deja  o cu totul altă poveste…

 

 

Cătălin Proteasa

Numele meu este Cătălin și m-am născut în anul 1973 într-un oraș din nordul Olteniei. Momentele de care imi aduc aminte cu plăcere din copilăria mea au fost vacanțele petrecute la bunici, vacanțe pe care nu am să le uit niciodată. Bunicul meu era un om foarte studios, citea absolut tot ce-i cădea în mâna. O bucățică de ziar dacă o găsea pe jos o ridica și o citea. Când aveam în jur de 8 ani, cotrobăind prin podul casei am descoperit ‚‚ Amintiri despre viitor ’’ a lui Von Daniken. A fost prima carte pe care am citit-o și-mi aduc aminte că mi-a luat cam o jumătate de an să o termin. Von Daniken a reprezentat începutul. După el au urmat Jules Verne, Arthur Conan Doyle, Almanahul Anticipația și cam tot ce se găsea la vremea respectivă pe piață. În anii 90 a apărut Nemira cu toate publicațiile acelea care nu se mai terminau și din care am reușit să cumpăr și eu o grămadă. I-am descoperit astfel pe Asimov, Herbert, Norman Spinrad sau Stephen King. Dorința de a scrie cred că am avut-o dintotdeauna doar că nu am dispus de timpul necesar pentru a face asta. Am început prin a scrie poezie dar mi se spunea tot timpul că îl imit pe Eminescu, pe Bacovia sau pe Pribeagu așa că, într-un final, am renunțat după ce am reușit cu chiu cu vai să public niște poezii într-o enciclopedie poetică . Subiectul din Autostopistul mi-a dat târcoale prin anii 80. Mi-au trebuit însă mai bine de 30 de ani să o pun pe hârtie. A fost ambiția mea să încep cu aceasta povestire deoarece a fost prima la care m-am gândit și, în opinia mea, era normal să fie și prima publicată undeva. Sunt conștient că nu se ridică la valoarea celor citite de mine in Gazeta SF dar sper ca pe viitor să reușesc totuși să postez și niște lucrări mai bune. Cu stimă...

More Posts