GSF76  banner-650

          În fiecare secundă ucid câte o fantomă. Ucid cu sânge rece un gând. Cică orice călătorie începe cu primul pas. Mi se rupe acum de înţelepţii care au debitat chestiile astea. Călătoria mea e una fără victorii. E un drum cu un singur sens. Nu a început cu primul pas ci cu prima lamă de cuţit. Da. Mă pricep la asta. Sunt bun. Dacă ar fi cine să mai povestească, ar circula legende despre mine. Trebuie că sunt cel puţin tâmpit să mă expun. Pe timp de noapte. Sfidând moartea în chinuri. La ce stare am, i-aş trage-o. Nu mă tem de absenţa pulsului. Odată oprit, chiar nu ai de ce să îţi faci griji. Nu e greu să mori. E infinit mai greu să trăieşti. În lumea lor. În lumea morţilor vii.

***

          Îmi plac ceasurile. Alea care nu sună. Nici la propriu nici la figurat. Nu mă mir că fac ochi la ora 10. După o noapte pierdută sau câştigată, după unii, cu scrisul. Cea mai recentă carte a mea a ajuns lucrare de referinţă în domeniu. Am refuzat însă orice premiu. Pentru a nu mă seduce autosuficienţa. Cine sunt eu în lumea mea. Ceva de genul. Pe naiba! Azi eşti cineva, mâine eşti un nimeni. În scris e la fel ca în sport. Străluceşti câteva clipe apoi o iei de la capăt. Niciodată nu mi-au plăcut autorii care trăiesc în trecut. Din amintiri. Cei care îşi etalează operele ca pe o chintă roială, dar au uitat demult gustul cuvintelor. Ce am făcut nu îmi mai aparţine. Ce fac, da. Sunt. Nu „am fost”. E o diferenţă imensă. Ca să nu mai spun de presiunea acelui „aş fi putut fi”. Clar mă tâmpesc. Încep să am discursuri motivaţionale. Mă şi văd coordonator de program pe la Alcoolicii Anonimi. Nu că asta nu ar fi o ocupaţie serioasă şi importantă. Doar că aş fi un dezastru în gestionarea prăpăstiilor altora.
          Mă extrag cu greu din pleduri şi deschid laptopul. Pățesc de multe ori o chestie atunci când scriu. Nu mai ţin minte a doua zi ce am creat în noaptea precedentă. Curios ca un melc care se uită în priză, citesc aberaţiile de la început. Mă enervez. Iar zombi? Chiar nu sunt capabil să scriu decât despre apocalips? Îmi vine să mă iau la palme. Nu mai merge aşa. Am spus totul sau, mă rog, aproape totul, în Invazia zombi. Ajunge cu asta. Am văzut sute de filme şi am citit sute de scenarii. Gata. E momentul să închid pentru vecie subiectul ăsta. Morţii mă-sii de treabă. Trăiesc în periferie. Mă amestec cu toţi criminalii şi dezaxaţii. Mă privez de multe. Totul doar pentru a coborî adânc în mine. Totul pentru inspiraţie. Pentru starea aia specială. Când nu mai ştii cine eşti. Ce eşti. Şi eu tot despre morţii vii încep să scriu?
          Închid laptopul şi ies grăbit. Pe scară e aceeaşi mizerie. Aceeaşi duhoare. Doar că azi pare mai accentuată şi a prins chiar o tentă dulceagă. O să mă îmbolnăvesc dracului în pârnaia asta.
Deschid uşa scării. Îmi cade ţigara din mestecătoare. Nu pot să cred. A început. Tot ceea ce am scris se adevereşte. Sunt mulţi. Merg fără ţintă. Fără grabă. Paralizez. De frică. De fascinaţie. De curiozitate. Ce dracu să fac acum?
          Simt o mână pe spate.
          — Treci dracului inăuntru! Şi închide uşa, că altfel crăpăm amândoi!
Mă conformez. Vocea are ceva. Îmi aduce aminte de cineva. Mă întorc. În faţa mea stă o fetiţă. Sau cel puţin aşa o văd eu. Nu cred că are mai mult de 20 ani. Cu două codiţe împletite care îi curg pe umeri. Cu o pereche de ochi verzi care mă cercetează.
          — Nu te mai uita aşa la mine. Suntem vecini de ceva vreme. Nu mă cunoşti?
          Habar nu aveam de asta.

          — Umblă vorba că scriitorii trăiesc în lumea lor, dar tu chiar eşti aerian complet la ce e în jurul tău, face ea pe un ton dojenitor.
          — Copilaş, nu ştiu cine eşti. Nu te-am mai văzut până acum, dar îţi mulţumesc pentru că m-ai avertizat. Puteam păţi chestii nasoale.
          În secunda următoare îmi trage o pereche de palme de văd stele verzi. Şi, nu, nu sunt nici ochii ei nici ochii mei care mi-au sărit din orbite. Chiar are o forţă remarcabilă. Am subestimat-o.
          — Asta e pentru copilaş, îmi spune ea sever.
          Pufnesc în râs.
          — Puteai să-mi demonstrezi altfel că nu eşti copilaş.
          Îmi arată o moacă plictisită.
          — Da, ştiu. Cu buletinul. Dacă aşa agăţai tu, cu texte din astea, ai acum ocazia să fii idolul femeilor. Te aşteaptă afară.
          — Ne mai luăm mult la mişto sau încercăm să ne dăm seama exact în ce rahat suntem?
          — În unul foarte mare. Hai cu mine!
          Se întoarce şi începe să urce pe scări.
          — Hei! Ziceai că ştii ce scriu. Sigur ai toate cărţile mele?
          — Îţi arde de autografe acum?
          — Pe naiba! Nu crezi că ar trebui să securizăm uşa blocului? Vrei să supravieţuieşti? Urmează sfaturile din Ghid de supravieţuire. Orice neglijenţă se plăteşte cu viaţa.
          — Dacă erai atent, observai că lângă uşă este o bară metalică. Asta voiam să fac atunci când te-am văzut. Am vrut să văd cât eşti de conectat. Ai trecut testul. Altul se lua după bucile mele fără să-l intereseze altceva.
          Tac. Securizez ușa. Urcăm.
          — Nu am de gând să rămân aici. Prefer să fiu în mişcare permanentă. După resurse. Urc să văd ce pot lua folositor din apartament şi o întind. Tu faci ce vrei. Nu sunt Isabela. După cum nici tu nu eşti eroul din Invazia zombi. Chiar. Cum naiba îl chemă? Ai aşa un talent să nu dai numele eroului când scrii la persoana întâi. De ce? Nu ai imaginaţie sau ţi-e greu să te identifici?
          — Tot timpul vorbeşti aşa mult?
          Îmi aprind o ţigară şi trec pe lângă ea.
          — Succes îţi doresc.
          Intru în apartament. Din ce am observat, blocul pare a fi sigur. Vocile noaste ar fi fost suficiente să-i atragă. Cine ştie? Poate s-a ocupat de ei creatura asta enervantă. Nu a aplicat ea sfaturile mele. Sanchi. Pe dracu. E doar o puştoaică arogantă cu crize de identitate. Agresivă din frică. Din fragilitate. Pot pune pariu că nu supravieţuieşte nici câteva ore. Mi se rupe. Mă voi urca pe bloc şi voi studia ce se întâmplă.
          Ajung. E acolo. Cu un binoclu în mâini.
          — Ce ţi-a luat aşa mult?
          — Cum stăm?
          — Cu picioarele pe marginea gropii.
          Casc ochii. Sunt mulţi. Merg fără nicio ţintă. Abia acum îmi dau seama câţi oameni au fost în jurul meu în viaţa asta. Oameni pe care nu i-am băgat în seamă. Care nu m-au interesat. Fiecare cu povestea lui. Cu problemele lui. Eu am fost mortul viu printre ei până acum. Antisocialul. Paria.
          — Faci planuri?
          — De sinucidere doar. Sunt atâtea moduri. Ce ai spune să ne aruncăm de aici?
          Nu mă bagă în seamă.
          — De unde naiba ştiţi voi, toţi autorii ăştia, cum anume se comportă morţii vii?
          — Nu ştim nimic. Presupunem. Şi construim scenariul care poate da o şansă eroilor. Îţi dai seama ce puţine opţiuni am avea dacă toţi ăştia ar fi rapizi? Dacă ar fi turbaţi? Adevărul e că nimeni nu ştie nimic concret.
          — Şi atunci? Cum ne dăm seama?
          — Tu sigur ai păpuşi, zic eu gânditor. Nu mă mai lua la palme. Ai, aşa e?
          — Am, recunoaşte ea cu jumate de gură.
          — Bun. Adu una încoa. Eu am o undiţă. Ne lămurim imediat cu ce avem de a face.
          Se uită la mine neîncrezătoare. Îi fac semn să facă paşi. Coborâm împreună. În câteva minute suntem înapoi. La pescuit de zombi. Aşa o tâmpenie nici măcar eu, în cele mai alcoolizate nopţi, nu puteam concepe.
          — Cum o cheamă? Întreb, arătând spre păpuşă.
          — Mda. Tipic. Ești cel mai antisocial om pe care l-am cunoscut până acum. Şi probabil aşa vei rămâne, având în vedere contextul. Mă întrebi numele unui plastic, dar al meu nu te interesează.
          Are dreptate. Chiar nu mă interesează numele ei. Ridic din umeri. Leg păpuşa. O arunc cu toată forţa. Cade în parcare. Morţii vii îşi văd în continuare de treabă. Nici nu o bagă în seamă. Trag de undiţă. Păpuşa se mişcă. Nimic. Nicio reacţie. Mulinez şi o aduc înapoi.
          — Ce tâmpenii aţi mai scris toţi, râde ea. Morții vii sunt atraşi de zgomote, mişcare, sânge. Pe naiba! Îi doare fix în cur de toate astea. Sunt morţi. Înţelegi? Sunteţi toţi nişte tâmpiţi. Vrei să ne mai distrăm? Îţi arăt eu cum. Dă-mi păpuşa!
          O smulge din mâinile mele şi dispare. Am rămas fără cuvinte. Ce dracu? Ce naiba au ăştia? Comportamentul lor îmi contrazice toate teoriile şi metodele de supravieţuire. Îmi deschide însă alte perspective. Nebune. Şi dacă…
          — Ia uite ce frumos ne vom distra noi.
          Vocea ei. E din nou în spatele meu.
          — Cum dracu te furişezi aşa?
          — Uite aici experiment.
          Are în mâini Invazia zombi. Rupe foile. Face avioane şi le aruncă. Zboară frumos. Nu e nicio adiere de vânt iar traiectoriile descrise sunt lungi. Unele cad printre morţii vii. Din nou fără să provoace vreo reacţie.
          — Asta e o carte folosită cu cap, îmi zice după ce a zburat şi ultima filă. Şi nu e gata jocul nostru. Ca să nu spui că nu sunt o fată plină de surprize. Ghici ce am în buzunare.
          Tac. Chiar nu am chef de jocurile ei acum.
          — Petarde. Ia să vedem noi cine e cel mai incompetent autor de pe planetă.
          La naiba! Gândeşte ca mine. Cu un pas înainte. Asta voiam să verific şi eu. După moaca mea îşi dă seama că mi-a smuls o fărâmă de admiraţie. Aprinde câteva şi le aruncă. Fac un zgomot asurzitor.           Mi s-a urcat sângele în cap. Nicio reacţie. Îşi văd de mersul lor aiurea.
          — Se pare că avem un alt scenariu, domnule scriitor.
          — Se pare că acum se va vedea cât sânge ai în anumite părţi ale corpului, spun eu încet. Hai cu mine.
          Coborâm. Deschid uşa blocului. Îmi aprind o ţigară şi ies ca la plimbare.
          — Tu eşti nebun, îmi spune.
          — Dacă îţi tremură beţişoarele care-ţi ţin loc de picioare, te poţi baricada unde vrei.
          Merge lângă mine. Nu ne bagă nici dracu în seamă. Trecem printre ei. Împing tupeul atât de departe încât îmi iau o cafea de la un automat. Linişte. Atâta linişte. Poţi înnebuni foarte uşor fără zgomot. Sunt crescut pe betoane. Îmi place isteria oraşului. Mirosul de benzină. Fumul. Mă simt ca în pădure acum. Cu diferenţa că sunt înconjurat de copaci care merg.
          — Ce dracu facem?
          — Eu mă apuc de scris.
          — Şi cine naiba te va citi?
          — Eu şi singurul fan al meu. Adică tu, râd.
          Îmi pică râsul în sân. Îl văd. Duşmanul meu de o viaţă. Cel care mi-a furat manuscrisul primului roman. Nu mă pot abţine. Mi-am dorit mereu să-i fac chestii nasoale. Acum e momentul. Mă arunc. Îi car pumni în meclă. Rup ficatul în el. În câteva secunde însă paralizez. Mă opresc. Încasez şoc după şoc. Ce rahat de glumă mai e şi asta? Curge sânge. Roşu. Proaspăt. Arterial. Ăsta nu e mort. Mă reped la altul. Îi iau pulsul. Există. Toţi sunt într-un fel de comă. Cred. Dar sunt vii. Şi câte substanţe aş fi luat doar ca să pot scrie aşa ceva. Ce bestială e realitatea. Cel mai puternic drog.
          — Asta schimbă toată ecuaţia, nu?
          — Nu mă aşteptam la aşa ceva.
          — O să faci acum pe eroul care salvează lumea? O să-îţi baţi capul căutând explicaţii? O să încerci să opreşti totul?
          — De ce aş face asta?
          — Pentru că te vei plictisi trăind printre toţi ăştia.
          — De unde ştii tu atâtea despre mine?
          — Uită-te în jur. Mă mai vezi?
          Are dreptate. Nu e. Vorbesc singur. A fost doar o plăsmuire a minţii mele. Sunt schizofrenic. E singura explicaţie.
          — Nu te ajută niciun medicament pe lumea asta. Cheamă-mă când vei dori.
          Tăcere. A dispărut. Degetele mă ard. Am de scris. Mă îndrept spre apartament. Urc. Las uşile deschise. Nu mai contează nicio tehnică de supravieţuire. Scriu. Tastele vibrează. Cuvintele mă învăluie. Până nu mai văd. E noapte. Aprind lumina. Arunc o privire pe geam. Paralizez. Maşini. Faruri. Activitate. Lumini la alte geamuri. Zgomote. A revenit viaţa. Ies pe străzi. Mă uit la ceas. Fix miezul nopţii. Lumea râde. Vorbeşte. Anturajul meu dubios e chiar în faţa barului. Totul a revenit la normal. Am avut un episod acut de psihoză. Delir total. Îmi calc pe inimă şi-l sun pe cel pe care l-am desfigurat mai devreme. Îmi răspunde. Închid fără să-i spun nimic. Mă duc să mă culc naibii. Mi-a ajuns pe azi.
          Îmi plac ceasurile. Alea care nu sună. Nici la propriu nici la figurat. Fac ochi la ora 10. Fug la geam. Văd ce am văzut ieri. Merg fără nici ţintă. Sunt mulţi. Fără zgomot. Fug pe scări. Mă amestec printre ei. Oare ce dracu va fi la miezul nopţii?
          — Vino…

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook