GSF 75 banner01-650

          − Ia te uită la ăsta! Îi praf.

          În lumina celor câteva becuri anemice, împletecindu-se pe picioare, un individ se aburcă cu greu pe cele două trepte ale rulotei și, moșmondind adânc, reuși să deschidă ușa. Nici nu intrase bine că ușa de dă de perete și tipul trântește un șuvoi de vomă chiar din prag.

          − Îl lucrăm?

          − Tu intri…

          − Eu intru. Din interior se aud bufnituri și apoi un plescăit. Eu intru, nu vezi că-i varză!? Stai de șase.

          În liniștea nopții se aude un răcnet iar individul țâșnește pe ușa rulotei și-o ia la fugă mâncând pământul.

          − Cei Johny? De ce fugi?

          − Fugi, fugi!!! Fugi nenorocitule!

                                                                     *

            Aerul tremură, un soare de dimineață se ridică din munți aruncând brusc cu o seceră de lumină portocalie. Trei cintezoi curtează o fecioară încă somnoroasă.

           În fundal, în țarcuri, doi cai se fugăresc.   Patru bărbați urcați pe scări se străduiesc să bată în cuie mai multe ghirlande multicolore și un banner cu inscripția:   

          „ Bine ați venit la Rodéoul Mc Martin” .  

          Prin fața gardurilor, pe un drum pietruit, trece o mașină de poliție cu inscripția Sheriff , încetinește în dreptul porții și-i claxonează pe lucrători care-și saltă pălăriile și chiuie.

          Mașina frânează în scrâșnet de pietriș la intrarea unui parc de rulote.

          − Ce-avem aici?

          − Mizerie.

          − Și nici n-a început rodeoul. De la an la an e mai rău.

          Șeriful Truman, cam la 45 de ani, solid, blazat, își așază cu dedicație pălăria pe cap și, pășind ca pe ouă, se apropie de rulotă.

          − A mai fost careva?

          Se lasă pe vine examinând o urmă netă de carâmb lăsată într-o vomă la fel de netă.

          − În afară de administrator… Și n-are cizme.

          − Poate-l prindem acu’, pân’ să scoală. Pune băieții să verifice cizmele de pe la rulote…

          − I-am pus!

          − Nu-i musai să le fi lăsat în față…

          − Le-am zis!

          Ajutorul de Șerif era venit tocmai din Transilvania, țara lui Dracula. Era flegmatic, scump la vorbă, iar când o făcea se exprima într-o romgleză ceva mai peltică.

          − Nu-i ciocată care să „ nu fie sub lupă” nu-i agent de-al nostru care să nu știe cum arată „ o borală” de Sterno… Îl găsim. Treaba groasă îi înăuntru.

          Șeriful săltă cu un deget pălăria:

          − Îi chiar așa de nașpa?

          Yan Brad deschise gura, dar văzând o mașină apropiindu-se, o închise la loc.

          Doctorul legist săltă cu un gest familiar banda despărțitoare și, rostogolindu-se către șerif, exclamă:

          − Nu-i tihnă, frate, nu-i tihnă! Am și eu o vârstă…

          − Nu l-ai lăsat pe Steve să-ți ia locul…

          − Steve, caș la gură, ochii după puță… să mai învețe… Ce-avem aici?

          − Yan știe! Mutu’ a zis destul ca să nu-mi vină să intru-năutru!

          − Interesant, interesant! Dacă l-a marcat pe amicul Yan… Să vedem, să vedem!

          Doctorul e înăuntru de juma’ de oră, Yan e impasibil, a scos un smartphone și baladează cu degetele pe ecran în pase cabalistice. Truman se trântește în mașină și începe să se certe cu toți agenții. Se aude scârțâind ușița de la rulotă.

          Parcă mai palid, doctorul Fleming coboară cele două trepte, ocolește cu mare băgare de seamă borâtura și se îndreaptă către mașina șerifului.

          Yan se ridică după parul de adăstat caii și se apropie și el.

          − Ee? întreabă șeriful.

          − O ții minte pe Rebeca?

          − Care Rebeca? Rebeca aia?

          − Aia! După ce i-ai dat papucii, ca un măgar ce-ai fost, noi am ținut legătura. E în Austin. Se caută în agendă: ăsta-i numărul ei, sun-o, zii că-i un caz 6-11.

          − De ce eu?

          − Pentru ca să fie oficial. Dacă o sun eu nu va avea nici o relevanță, va trebui să ceară informații pe cale ierarhică și vom pierde timp.

          − Ce-i un caz 6-11?

          − Cred că va trebui să instituim carantina, zise Yan.

          − Și tu de unde dracu’ știi?

          − Paragraful trei, alineatul 5… în cazul unei amenințări evidente cu orice substanțe solide, lichide sau gazoase care pot provoca îmbolnăviri în masă, se instituie de urgență starea de carantină reglementată la cap.V paragraful 1.

          − Oh, nu acum Yan, nu acum! Știi câți oameni vin la rodeo? Știi? Ce dracu-i acolo în rulotă?

          − Sunați-o de d-na doctor Young. Carantina-i deja aproape instituită… Garda Națională și Corpul Voluntarilor Ebola sunt pe drum.

          − Ebola? Ce ? Ești nebun?

          − Îmi pare rău șefu’. De’aia nu te-am lăsat înăuntru… Nu-i un spectacol prea agreabil…

          − Ai atins vreun fluid? Doctorul pare preocupat.

          − Nu cred. Eram atent să nu corup probele iar voma de la intrare m-a pus, cu atât mai mult, în gardă.

          − Bine. Rămâne administratorul…

          − L-am consemnat la domiciliu. Rulota, consultă smart-ul, 56.

          − Deci mai e cel care a intrat peste el…

          − Și cei cu care a fost în contact înainte…

          − Vaiii! Sunt prea bătrân pentru asta. Cine m-a blestemat…

          O mașină de poliție vine în trombă.

          − L-am prins Yan! țipă agentul. Ăsta-i! Nici nu i s-a uscat sterno de pe carâmbi!

          − Ține-l în mașină. Te-ai atins de el?

          − Dacă m-am atins? Era ca o fiară. Mai că nu m-a mușcat.

          − Treci și tu în mașină. Nu ieși până nu-ți zic.

          − Da’ ce-am făcut Yan?

          − Tu să faci cum zice ajutorul de șerif.  Marș!

          Truman își îndreptă spatele:

          − Rebeca a zis că va fi aici cât de rapid cu putință.

            Din depărtare se aude zgomot de elicoptere. După bătaia înfundată Yan le identifică imediat: CH47- Chinook.

          Au ancorate module metalice și camioane tactice. Aterizează cam la doi kilometri.

          − Șefu’? Yan șoptește la urechea șerifului. Poate e bine să delimităm și noi perimetrele.

          − Adică cum?

          − Adică, aici focarul, să-l împrejmuim total… Aria unu, care să cuprindă rulota administratorului și aria doi, în care a fost capturat individul…

          − Mă sperii Yan! Aflu lucruri pe care nu le știam despre tine…

          − Nu era nevoie, „ patroane”! Hai! Curaj! Că se uită lumea la noi și nu-i frumos

          „ să picăm de papagali” adică, suntem ofițeri de poliție.

          − Mi-e frică Yan!

          − Și mie Șef! Da’ dacă noi „ ne căcăm pe noi”, adică, ne panicăm… ce-o să facă ăialalți?

                                                                       *

          Rick, după o scurtă ezitare, și în totală contradicție cu etimologia numelui său, o luă și el la goană. La un moment dat se opri gâfâind. Cei câțiva neuroni funcționali îi șopteau la ureche:

          „ Johny, you assholle mather fucher , vrei să mă traduci?”.

          − Unde ești nenorocitule?

           Undeva se aude o ușă de rulotă trântindu-se:

          − Liniște lichelelor!

          Administratorul iese cu lanterna și luminează printre rândurile de rulote:

          − La culcare lepre înțărcate cu wisicky. Vede balta de vomă: Ted, nenorocitule! Tu să ștergi mizeria asta. Nici ușa n-a închis-o… Mâine ai să zici că-ți lipsește plasma din sufragerie. Urcă, greoi, în rulotă și icnește:

          „ Santa María, Madre de Dios, ayúdame!”

          Cu ochii holbați și lanterna tremurând în mână, se dă înapoi, ocolește borala și aleargă cu burta bâltâcâind spre rulota lui.

          − Șeriful?! Să vină urgent!!! Cum unde? La rulote! Nu știu, da-i împrăștiat peste tot și se uita la mine! Cum cine? Capul!… N-am băut nimic. Ia uite fătucă…! Știi cine sunt eu?… Yan? Yan! Vino repede!

          De sub rulota sub care s-a ascuns, Rick auzi toată conversația răcnită a administratorului:

          „ Așa care va să zică. Johny ai intrat în rahat până la gât.”

          Îl găsi leșinat la doi pași de rulota lui. Îl buzunări peste tot și nu găsi nimic.

          Târziu observă cum din urechea lui John se ridică unduind, ceva subțire, ca o andrea.

          Înainte de a face chiar și-un singur pas, andreaua i se înfipse-n nas.

          Zăcu tremurând mai bine de un sfert de oră apoi se ridică, se scutură atent pe haine, aruncă o privire către Johny, îl păși, și se îndreptă în pas alert către ieșirea din parcul de rulote.

          Acum avea o motivație.

          Realiză ce viață mizerabilă avusese…

          Acum știa exact ce are de făcut.

                                                                      *

          − După o analiză amănunțită la fața locului și după sosirea rezultatelor de laborator de la trei institute independente suntem în măsură să concluzionăm că în aria „ Mc Martin” nu a fost și nu există nici un agent contagios.

          Astfel decretăm: încetarea carantinei.

          Doctorul Ernest mai flutură odată dosarul cu concluziile anchetei epidemiologice și coborî de la tribuna improvizată.

          Truman se apropie, tangențial, de Rebeca:

          − Deci pot să dau drumul la rodeo?

          − Nu am fost de acord cu concluziile lui Ernest. Aici s-a întâmplat ceva care sfidează practica medicală și chiar bunul simț, dar nu mă pot opune unei hotărâri oficiale.

          − Deci, se impacientă seriful, îi dau drumul sau nu? Nu de alta dar am o droaie de crocodili atârnați de dos.

          − Poți să faci ce vrei, Julius. Rebeca îl privi pieziș și ocolindu-l larg se îndreptă către Yan:

          − Putem vorbi câteva clipe?

          − Desigur.

          − Poți să mă pui și pe mine la curent cu ancheta Poliției, vis a vis de caz? Dacă nu e secret?

          − Nici un secret. „ Exploda”… adică, decedatul, era un muncitor cu ziua și concurent la rodeo care a venit, acum 10 zile, din Buffalo Gap, undeva pe lângă Abilene, nu stau prea tare la geografie. Am trimis un fax, n-a venit încă nici un răspuns dar l-am găsit pe NET, tipul ăla de cowboy singuratec care lucrează pe unde se găsește…  Vine în fiecare an, în sezon, și stă mereu la rulote. Îl cunosc toți de băiat bun, muncitor… Nimic special.

          − Știi… l-am rugat pe Papa Fleming să păstreze trupul, mă rog… ce-a mai rămas, la morgă. Apropo: felicitări echipei tale de criminaliști. Nici la Austin n-am întâlnit mai capabili… Aș vrea să rog un patolog , un expert, să-i mai facă o autopsie. Până la nivel celular dacă se poate. Zici că nu o să revendice nimeni trupul?

          − „ Sută-n mie”, adică, mai mult ca sigur că nu! Fleming să înainteze o cerere: … în numele științei, „ bâra, bâra”… știți voi și se va aproba fără probleme.

          − Dar Julius? Nu se va opune?

          − „ Șefu”? Julius o să aibă două săptămâni de foc. Ce crezi c-o să-i mai ardă de  „ explo…”, cadavru? Deja ne-am împărțit atribuțiile.

          − Asta e bine. Voi face cererea. Acum… mai departe. Ai mai făcut ceva cercetări?

          − „ Doi coțcari”, la sprâcenele ridicate ale doctoriței se corectă, „ găinari”, adică… doi homeless, mici furtișaguri… L-au văzut venind clătinându-se și s-au gândit să-l jefuiască. Rick Martin „ a stat de șase”, adică la pândă, iar Johny Traumb a intrat în rulotă.

          Pe Troumb l-ai avut la consultație…

          − Da. Cancer la plămâni, maxim jumătate de an. Era epidemiologic curat, dacă … nu punem la socoteală… și tovarășul lui?

          − A dispărut fără urmă. Din declarația lui Troumb rezultă că nu au avut contact fizic după ce Johny a intrat în rulotă și, pe întuneric, a intrat exact în cadavrul eviscerat. Unul a fugit într-o parte iar celălalt în partea opusă.

          Agentul Bill Corson l-a găsit leșinat la marginea din fund a parcului, plin de sânge închegat. S-a trezit brusc și a făcut o criză de isterie. Mai departe știi…

          − Celălalt?

          − A dispărut. Mai mult ca sigur se ascunde. Când apare „ îl umflu” pentru tentativă de jaf.

          Rebeca văzu gestul grăitor al ajutorului de șerif, care semnifica clar strânsul cuiva de gât și nu mai avu nevoie de nici o traducere.

                                                                      *

          Sătul Itl visa. Se vedea unduind prin apele mâloase din balta în care de curând ieșise din ou, flămând, în căutarea unei prăzi pe care să o golească de sânge, dar vai, în balta aproape secată nu se mai afla nici o viețuitoare.

          Se pregătea să moară eliberându-și iidul, substanța vitală, pentru a evita agonia sfârșitului când… ceva pătrunse în băltoacă, ceva enorm și mirosind demențial a iid.

          Se trezi brusc la viață și se năpusti.

          − Au! răcni nimul săltând piciorul.

          − Ce-i? îl întrebă tovarășul de vânătoare.

          − Nu știu! M-a mușcat ceva. Ridică piciorul și, într-adevăr, pe gambă se vedea o înțepătură din care încă mai curgea o șuviță de sânge.

          − Halal luptător! Mergem la vânătoare și se vaită de-o pișcătură. Când te-o mușca gulamul de gât cum ai să mai faci?

                                                                      *

           − Yan? Un individ cu semnalmentele lui Rick Martin tocmai a jefuit un băcan de pe Backer Street. Am trimis un echipaj.

          − Zi-le să nu se atingă de nimic. Vin și eu imediat.

          − Ce s-a întâmplat?

          − Amicul nostru… Rick, Rick Martin, ăla de ziceam că se ascunde, tocmai „ și-a dat în petic”, ăăăă, adică…, adică a jefuit un magazin.

          − Pot să vin și eu?

          − Be my guest!

         

          Doctorul Emmerson privi cadavrul aflat pe masa de autopsie și clătină nedumerit din cap: „ Lu’ ăsta i-a explodat o bombă în burtă?” Se scărpină, în virtutea obișnuinței, cu dosul antebrațului pe chelia lucioasă și apoi începu să preleveze mostre de țesut.

           Doctorul Fleming era cel puțin la fel de nedumerit:

          − Scuză-mă Yan, dar asta este o lovitură de profesionist. Asasinul a lovit cu arma o singură dată, dar cu precizie de chirurg. Trupul  vânzătorului are în zona toracelui o plagă înjunghiată penetrantă, care a secționat plămânul stâng și inima.

          Moartea a fost cvasi instantanee de aici și cantitatea mică de sânge scursă din rană. Pur și simplu nici nu s-a murdărit pe mâini.

          − Imposibil! E un nenorocit „ în paștele mă-sii”. Numai de când am venit eu a fost arestat de vreo 4 ori… Chiar eu i-am făcut acum un an un proces verbal de violență și distrugere. E un coleric, un scelerat fără minte. Imposil să fi procedat cum susțin martorii, că a intrat calm, s-a dus la raionul de articole casnice, a luat un cuțit, l-a înjunghiat pe la spate pe vânzător, a luat banii și doar banii, din casierie, și a ieșit calm, sub privirile a peste 10 clienți complet năuciți.

          − Ciudată schimbare de comportament… Rebeca părea gânditoare. Mi-ai zis că și cowboy-ul era un băiat așezat, nu bea, era un om muncitor și brusc se îmbată ca un porc și cu ce… cu cea mai proastă băutură când avea destui bani în buzunar și am înțeles că și pe card.

          − Un drog nou? N-am auzit de nimic care să aducă astfel de radicale schimbări de comportament.

          − La analiza toxicologică n-a ieșit nimic anormal, dar ce-i drept nici nu s-a insistat pe linia asta, căutam un agent bacterian sau viral… Am să-l pun pe Steve să repete analizele.

          − Mulțumesc Doctore! „ Domniță”, adică D-na Rebeca, aici nu mai nimic de văzut. De acum intrăm în proceduri strict criminalistice. Vă mulțumesc!

          Simțindu-se concediați, cei doi doctori se luară de braț și părăsiră demni încăperea.

          − Și acum noi. Ajutorul de Șerif se întoarse fioros către patron și cei doi agenți: Unde-i camera de supraveghere?

          − A fost dusă la revizia anuală.

          − Și de ce nu s-a montat alta așa cum se specifică în regulament? „ Or să cadă capete!” Vreau toate înregistrările pe o rază de un kilometru. Alfonso să-mi facă un montaj începând cu ora crimei. Să fie gata într-o oră. Restul de agenți să ia câte o poză și să întrebe peste tot, începând radial de aici. Prin magazine, crâșme, autogară, aeroport… Individului îi trebuiau bani. Bani ca să facă ce? Mare lucru ca la ora asta să nu fie la 100 de kilometri de noi. Hai! Într-o oră ne găsim la secție.

          − Și tu?

          − Eu ce?

          − Unde te găsim de e vreo urgență?

          − În bodegă la Alvorado. Mă duc să mă îmbăt! Îi bine?

          − Perfect, Șefu’!

          

          Generalul  Frederick Dent Grant ciocăni cu degetul în dosarul legat cu o sforicică pe care scria „ Strict secret”:

          − Cine mai știe?

          − Nimeni nu are un puzzle complet. Norad a confirmat distrugerea unui meteorit și am lăsat lucrurile așa. Treaba s-a îngropat. La sol am fost suficient de rapizi și n-a rămas nici o urmă. Rușii…

          − Ce-i cu rușii?

          − Și la ei s-a activat „ Protecția Globală” din Iakuția. Au urmărit fragmentele cu sistemul antiballistic și au văzut că a picat la noi.

          − Și?

          − Vor să le confirmăm dacă a fost un atac extraterestru.

          − Confirmă astfel: Protecția Globală a identificat o rămășiță prezentând caracteristici asemănătoare celor asgarde. La probabilitatea de 68% s-a declanșat contraofensiva, obiectul fiind distrus în totalitate. Nici un cuvânt mai mult. Las’ să-și mânce ficații… dismiss!

          Aghiotantul nu se dă plecat.

          − Ce mai e?

          − Poate nu are nici o legătură… dar m-am gândit…

          − Dar zi odată!

          − A fost declanșată o alarmă bacteriologică… Într-un orășel de lângă Austin, nu s-a confirmat dar…

          − Dar e aproape de locul prăbușirii… Bravo! Chiar dacă nu are nici o legătură tot te felicit pentru perspicacitate. Aghiotantul roși violent. Da’ tot fătălău rămâi, hăhăie generalul. Iaca cum roșește ca o fată mare când vede prima oară sula.

          Bine. Trimite o echipă. S-o facă pe reporterii băgăcioși. Altceva? Bun. Elicopterul?

          Am plecat.

           

          Doctorul Emmerson își frecă chelia cu dosul antebrațului: „Nu se poate!?”

          − Alicia!!! Cine mi-a contaminat probele?

          Alicia, minionă, dolofană și cu multe dioptrii, apăru în fugă:

          − Vai, domnu’ Doctor, se poate? Le-am pus imediat în carantină. Nu s-a atins nimeni…

          − Și-atunci de ce-mi ies rezultatele astea aberante? Uită-te!

          − Vai, dar nu se poate… poate gelul de agaroză a fost contaminat. Să aduc un set nou și repetăm electroforeza.

          − Bine. În timpul ăsta eu am să fac un PCR. Cheamă-l pe Andrej de la histologie, să-mi facă o hibridare in situ. Nu-mi place deloc ce văd.

          − Da, Domnu’ Doctor. Vai!

                                                                      *

          Itl se simțea vulnerabil. Nicăieri nu întâlnise minți atât de suspicioase. Se blestemă pentru proasta inspirație de a încerca o asolarizare pe această planetă. O planetă neafiliată, o planetă interzisă, abia acum aflase, după ce naveta aproape fusese spulberată de jeturile de plasma ale unei apărări planetare impenetrabile.

          Lansă încă un val de enzyme care să domolească creșterea celor trei ouă pentru a nu ajunge în situația de a fi mâncat de viu și privi prin ochii purtătorului în lungul străzii.

          Acum știa că este vânat. Făcuse numai prostii. Nu se aștepta la o așa intensă contaminare, la gânduri atât de puternic refulate pe care odată stârnite să nu le mai poată controla. Unde era disciplina mintală a celor pe care-i călărise înainte.

          Sălbateci, sălbateci și extrem de violenți. Masochiști până la autodistrugere.

          Trebuia să-și șteargă urmele și apoi să fugă, să fugă cât mai departe de aici.

          În sfârșit, prada pe care o aștepta. Costumul de 600 de dolari se îndrepta către tripoul ilegal pentru jocul de poker de la sfârșit de săptămână. Se minună încă odată de perversitatea gândirii acestor oameni și se strecură în spatele lui.

          Îl cuprinse într-o încleștare de fier și-l doborî la pământ. Transferul era întotdeauna problematic. În minutele dintre contacte rămânea doar el, cu propria informație limitată la cei patru ganglioni nervoși. Abia după ce contacta creierul următoarei prăzi putea să-și decodifice personalitatea.

          Transmise un ultim val de hormoni către cel posedat, încleștându-l pentru încă un sfert de oră apoi începu să se desfășoare de pe coloana vertebrală. Străpunse traheea chiar sub ligamentul cricotraheal și se strecură prin oropharynx spre nas. Resigilă atent rana, nu trebuia să lase nici o urmă.

          Mâna care astupa gura victimei era prea sus, se strecură cum putu printr-o nară și simți cum cartilajul moale pârâie. Nu avea timp acum… Era complet expus. Se subție cât de mult putea și se scurse în victimă. Aceasta se zbătea cu înverșunare. Lansă o ploaie de biotină, o enzimă a carboxilazelor care trecând direct în sânge aduse creierul victimei într-o stare cataleptică. Avansă spre coloana vertebrală unde înmuguri fixându-se pe toate terminațiile nervoase. Prada era a lui. Abandonă posedatul care se prăbuși într-un somn lethargic. Acum se orientă spre interior: trunchiul celiac, se fixă cu cele trei ventuze chiar deasupra arterei abdominale și mușcă. Simți imediat aportul de oxygen și nutrimente și avu un fior de plăcere. Își întinse partea dorsală până la colonul sigmoid și-și înfipse ventuzele deasupra rectului. Acum era perfect funcțional. Totul durase 15 secunde. Se relaxă, compilând informațiile primite din sistemul vegetativ al victimei. În sfârșit un organism sănătos, atât cât putea fi unul care căuta să se autodistrugă permanent cu tot felul de compuși chimici. Acum creierul. Înmuguri prin canalul ependimar și ajunse în ventriculul III , de aici se capilariză. Creierul era al lui. Informația începu să curgă. Ronțăi încet până când simți ceva:

          − Hei ! Voi de acolo? Ce dracu’ faceți morții voști de homălăi!

          Mai întâi în patru labe apoi, pe măsură ce sistemul simpatic răspundea mai bine, o luă la fugă și se pierdu în întuneric.

                                                                      *

          − L-am prins! L-am prins Yan!

          Agentul avansă cu un Rick Martin încătușat și cu priviri tulburi spre centrul  de primire.

          Yan tocmai ajunsese pe la jumătatea montajului video. Ridică privirea și prin geamurile ce despărțeau biroul lui de restul secției văzu figura descompusă, plină de-o uimire bovină a homeless-ului.

          − Stai acolo. Sări peste birou, deschise ușa și strigă încă odată: Înțepenește acolo unde ești.

          − Da’ ce-am făcut, Șefu’? L-am prins! E ca un mielușel… Nici nu știa cum îl cheamă…

          − De-aia! Să stai unde-ți zic. Nu mă fă să scot arma. Și… Apucă-l mai bine.

          Atenție! Declar stare de necesitate. Scoate-ți suspecții și duceți-i în arestul de la tribunal, apoi vă puneți-vă în carantină în sala de conferințe. Ai mai atins pe cineva?

          − Eu? Nu, nu cred… Parcă m-a bătut Ben pe spate, de felicitare… Și eu care ziceam că iau o primă…

          − Ai să iei! Ben? Treci încoa. L-ai atins pe Adalbert?

          − Posibil… Nu mai știu…

          − Treci și tu lângă el. Unde ție ajutorul?

          − S-a cerut dimineață, o treabă în familie, a zis că vine până la prânz…

          − Bun!

          Adalbert holbă ochii. Se aștepta la o muștruluială zdravănă. De când cu mortul de la rulote ajutorul de sheriff se schimbase cu totul.

          Yan îi aruncă cheile de la celule:

          − Intrați acolo, vă încuiați și-mi aruncați cheile. Marș!

          „ Cum naiba-i spune?” Mărunți din buze căutând în repertoarul de pe birou. Ianoș. Ianoș, Ianoș da’… Aha, Ianos Fazecaş… număr de telefon….

          Sună:

          − Deratizare, dezinsecție, dezinfecție? Yan Brad la telefon… Cu Ianoș Fazecaș…

          Köszöntések, Ianoşi! A vállalkozás jól megy?( Să trăiești Ianoși! Merg treburile?)

          −  Lám, lám! Nem, igen, mi történt? ( Binișor, dar care-i treaba?)

          − Ne aggódj … Nem ghiaurii bort!( Fii calm. Nu dau ghiaurii năvală!)

          Ianoș începu să râdă gâlgâit:

          − Hogyan segíthetek?( Cum pot să te ajut? Magyar în original)

          − Vreau să-mi faci o dezinfecție la secție. Plătim pe căi legale.

          − Da’ ce te-or năpădit păduchi dă-ia negri și cu păr cârlionțat?

          − Nu fi rasist. Vreau o dezinfecție ca-n sala de operații. Poți?

          − Sigur că pot da’ să știu și eu…

          − Pe-aici sunt o mulțime de documente, calculatoare, alea, alea… Nu vreau să mișc nimic. Ai ceva care să distrugă tot ce-i viu dar să-mi lase hârțoagele intacte?

          − Mă sperii Yan! Am. Bag Hyproxil, nu mai rămân nici retroviruși pe-acolo, dar trebuie să sigilez clădirea și nu mai calcă nimeni pe acolo 10 de ore iar apoi trebuie aerisit bine.

          − Bun. Cât de repede?

          − Două ore… nu vrei să-mi spui ce se întâmplă? Are legătură cu chestia aia de la rodeo, nu?

          − Ți-o spune… Altădată. „ Acu’ ține-ți limba în gură că de nu ți-o bat în cuie de gard… ”  Discreție. Vii la noapte după ce se întunecă. Hai, că ai să te umpli de bani. Adu-mi acum o lampă cu ultraviolete pentru mine. O lași la poartă.

          Yan se ridică de pe scaun și se întinse de-i pârâiră oasele. Duse brusc mâna la frunte: „ Draci, Ioaneeee, te prostești și tu?” Șterse sudoarea cu dosul palmei și deschise fișetul Șerifului. Alese o sticlă și dădu câteva înghițituri zdravene: „ Scuze șefu’ da’ tre’ și-o dezinfecție pe interior”

          − Fleming? Ce faci?

          − Refăceam analizele împreună cu Steve. Ce s-a mai întâmplat? Vocea bătrânului Doctor pare a tremura.

          − Nu mare lucru. L-au prins pe Rick Martin. E la fel de confuz ca și ăllaltul. L-am băgat într-o celulă împreună cu doi agenți posibil contaminați. Vreau să mi-i iei de aici în condiții de maximă siguranță. Voi dispune doi voluntari care să te ajute. Lasă-l pe Steve să continue iar tu și cu doctorița mutați-vă hoiturile-ncoa.

          − Yan, tată… Ai băut ceva?

          − Am făcut o dezinfectare cu bourbonul lui Truman.

          − Se simte. Vin cât de repede.

          − Aaaa! Vezi că la poartă ai să găsești o lampă cu ultraviolete lăsată de Fazecaș, ăla cu gândacii… Adu-o sus. Vreau să mă bronzez oleacă.

         

          − Șefu’… A venit o reporteriță… Cică să vă ia un interviu.

          − Mie? Șeriful Truman se săltă în picioare. Bun! Bine! Zii că vin acuș!

          Șeriful începu să se foiască de colo, colo. În baraca în care improvizase Punctul de Poliție cu ocazia rodeo-ului nu era nici o oglindă. Mărunți din buze și-și aranjă părul, cât mai era, cu mâinile, apoi se hotărâ să-și pună pălăria. Se mirosi la subțiori și mârâi din nou înfundat: nici deodorant.

          Într-un sfârșit, mai sudui odată, își îndreptă spinarea și, deschizând ușa, coborî cele câteva trepte din lemn.

          Reporterița era de vreo 30 de ani, de o frumusețe cam înghețată la fel ca privirea ochilor verzi. Lângă ea un cameraman cu ditai scula pe care acum o coțopănea dezinvolt pe umăr ținând-o de teleobiectiv.

          − Truman, Julius Truman! Se prezentă cam intempestiv și săltă pălăria doar de-un deget, să nu se vadă chelia. Zona reporterilor e în secțiunea 1B. Acolo sunt și colegii D-voastră și aveți un unghi de filmare excelent…

          − Natalia Smith, de la KEYE-TV, îi flutură o împuternicire pe la nas. Cameramanul meu, Jake Owen… De fapt doream un interviu cu cel pe umerii căruia atârnă răspunderea desfășurării în condiții optime a rodeou-lui de anul acesta.

          − Vă referiți la Blake Mc Martin? O făcu șeriful pe prostul…

          − De fapt, ne gândeam la D-voastră.

          − „ Dolly, I’m busier than a cat covering shit on a rock pile…”, dar pentru ochii tăi frumoși am să mă sacrific câteva minute.

           

          Lumina se stinse brusc. Steve care stătea concentrat la microscopul polarizat, scriind din când în când în când într-un carnețel, se ridică nervos:

          − Ei, asta-i! Orbecăi la lumina chioară a plafonierelor de avarie către hol. Unde naiba sunt siguranțele alea? Aha! Văzu ușița deschisă dar nu mai apucă să se mire. Simți un junghi în piept apoi totul se întunecă. Definitiv.

          Costumul negru de 600 de dolari târî corpul într-un colț. Răsfoi carnețelul și-l băgă în buzunar. Începu să deschidă chesoanele frigorifice. Găsi ce căuta, îl trânti pe un cărucior și, trăgându-și mai adânc pălăria pe ochi, îl împinse către ieșire.

          Ușile batante se închiseră cu un clănțănit sec.

                                                                       *

           Generalul  Frederick Dent Grant coborî sprinten din elicopter și după ce salută mica gardă de onoare se întoarse către Maiorul Blake Shelton:

          − Cum merge treaba?

          − Încet și prost. Naveta a fost pârpălită ca puiul la rotisor dar ceva-ceva, tot o să scoatem din ea.

          − Și pilotul?

          − Asta-i altă vorbire… Dar să intrăm.

          Coborâră cu liftul până la nivelul V. Generalul se strecură printre operatori cu dezinvoltură, răspunzând la saluturi, și-și băgă nasul peste tot. Se vedea pe el că se bucura ca un copil care a primit o jucărie nouă. La un moment dat obosi și nu-l mai ținură genunchii. Maiorul îl conduse în camera de oaspeți.

          − Cât e ceasul? Convoacă o ședință operativă peste două ore. Unde naiba-i barul?

          − Este ora 17.14 Est sau zulu… Barul este în spatele oglinzii…

          − Aha!

          − Am onoarea Domnule General. Maiorul se retrase cu demnitate iar generalul scoase cu un oftat pantofii din picioare și întinzându-se comod pe canapea rămase gânditor cu paharul într-o mână și țigara de foi în cealaltă.

           

          − Ce dracu se întâmplă aici? Ați înebunit și voi? „ Yan, I don’t know whether to scratch my watch or wind my butt. ”

          − Ne-au năpădit șobolanii… Până deratizează Fazecas ne mutăm în aripa de vest.

          − Ce șobolani? Dă să intre dar Yan i se așează dinainte. Șoptește: Paza bună, șefu’. Mai bine stai afară. Nici în rulotă nu te-am lăsat să intri…

          Truman se îngălbenește:

          − Ce? Iar?

          Cinci mumii egiptene trecură pe lângă el. Una din ele, cu chipul doctorului Fleming îi făcu cu mâna și împinse înainte o alta cu cătușe și bine ținută din lături. Ultima avea o față mai palidă cu chipul Rebecăi.

          Șerifului i se ridică părul pe schinare.

          − ” You sweating like a whore in church”,  începu să râdă Yan.

          − Cum mă-sa să nu transpir… Îi ca-n… „ American ghotic”. Măcar o fugă până la fișet…

          – Am mutat dincolo. Hai să mergem. Acuș vine „ bozgoru’” adică, ungurul să sigileze.

          Aripa de vest fusese transformată în arhivă acum doi ani. Tura de noapte improvizase două birouri într-un colț cu două telefoane de serviciu iar pentru Șerif și Yan un separeu de după un rastel plin cu repertoare.

          − Home, sweet home! Chiar mi-era dor de chichineața asta! Șeriful se întinse spre fișet, scoase sticla de bourbon, o examină în zare, dădu să zică ceva dar se răzgândi și o duse la gură.

          − Ia pune-mă la curent, gâfâi după ce dădu de fundul sticlei.

           

          Locotenentul Natalia Parton alias Smith îl trase pe operator de mânecă:

          − Sergent!

          − Ăăăă?! Jake Owen crăcănă un ochi.

          − Ce fac ăia la secția de poliție? Filmează! Acum!

          − Se pare că o sigilează.

          Dintr-o camionetă cu inscripția: „ Fazekas & Comp. Pest control, disinsection, disinfection”, coborâră patru inși în combinezoane portocalii cărând după ei trei butelii pe care scria BioGienie, Hyproxil, Biohazard și-un cap mare de mort. Le racordară la trei furtunuri care intrau pe laturile clădirii, își puseră măștile și apăsară supapele automate. Se îndepărtară prudent. Totul nu dură decât 5 minute. Scoaseră furtunuri, sigilară atent orificiile apoi, după ce depuseră buteliile și furtunurile în saci pe care îi sigilară, urcară totul în mașină. Un omuleț nervos ieși din dubă și făcu un semn către aripa vestică. Apărură doi agenți, „ voluntarii” lui Yan, care după ce strânseră mâna lui Fazecaș începură să patruleze, la o distanță respectabilă de clădire.

          − Ai filmat?

          − Atât cât se poate la lumina asta și din unghiul ăsta păcătos.

          Natalia Parton scoase un telefon militar și apelă:

          − Domnul Maior? Ați avut dreptate. Aici se întâmplă ceva. Tocmai ce-au dezinfectat sediul Poliției. Da. Notați: BioGienie, Hyproxil. Ascultă concentrată.

          Șeriful e un fante bătrân. Păzește concursul local de rodeo… Nu știe nimic. Se pare că adjunctul lui, Yan Brad, e cel care conduce efectiv aici. Da. Yan Brad. Da. Mâine vom continua infiltrarea. Am onoarea!

          Se întoarse către somnorosul sergent:

          − Aici nu mai avem ce face. Unde ziceai că-i hotelul ăla?

          Habar n-avea cât de mult greșea.

          Mașina făcu un viraj scurt în drum și demară  spre hotel.

          Meticulos, unul din agenți îi luă numărul de înmatriculare.

          Un șobolan cât o pisică rupse sigiliul din bandă lată de scotch, ieși pe una din ferăstruicile de la demisol și se târăște spre stradă. Mașina salubrității îl călcă împrăștiindu-l pe asphalt. Un tuciuriu coborî râzând și, apucându-l de coadă cu mâna înmănușată, îl aruncă în benă.

                                                                      *

           − … da, măi Yan, Șeriful atacă la a doua sticlă, auzi tu la ea. Și parfumul îi mirosea a Contrainformații Militare, auzi tu „ she believed this wheel is turning, but the hampster is dead”. M-a sucit oleacă cu rodeo-ul apoi a început să mă ischitească de chestia de la rulote. Că hîr, că mîr, am făcut-o pe prostul. Îți dai seama ce mi-a sărit inima când vin și eu la secție după o zi grea și ce găsesc? Dezinsecții, mortăciuni trase în costume de neopren, și alte alea.

          Unul din telefoane sună prelung. Agentul se ridică cu greu și saltă în scârbă receptorul. Se îngălbenește:

          − Șefu’, șefu’! Îi Doctorul Fleming!

          − Ce mai e acum? Ia receptorul și mai să nu-și piardă echilibrul. Yan se repede să-l sprijine:

          − Ce-i?

          − Doctorul… cică Steve a fost înjunghiat. E mort. Iar cadavrul ăluia de la rulote a dispărut…

          − Același stil. Doctorul Fleming privea corpul asistentului său și-și freca nervos mâinile. De ce l-am lăsat… Putea să termine mâine blestematele alea de analize. Am să mi-o reproșez până la moarte.

          Yan Brad îl bătu încurajator pe spate neștiind ce să zică.

          Brusc strânse pumnii și izbi năprasnic în colțul biroului:

          − Am să-l găsesc și am să-l jupoi încet, încet. Și-am să mă uit în ochii lui!

          Sper că măcar aici camerele au funcționat. Unde-i Alfonso?

          − Aici sunt Yan. Nenorocitul a săltat siguranțele. Steve a fost înjunghiat chiar lângă tabloul de distribuție, așa că… doar ce se va vedea la lumina becurilor de avarie. Nu-s cine știe ce camere performante. Am să fac tot ce-mi stă în puteri. Am un program de îmbunătățire a calității. Va dura ceva. Dimineață va fi gata.

          − Nu mai avem ce face aici. Hai, Iulius. Dimineață trebuie să fii la rodeo iar eu… eu o să am multă treabă mâine. Hai și dumneata Doctore. Termină băieții aici. Hai! Toată lumea acasă. Nu mai rămân decât Phil și Duke. Vreau meserie…

          − La sânge, Yan! Steve era prietenul nostru.

          − Bine. Parcă ușor gârbovit ieși pe ușile batante și urcă în mașină. Un gând nu-i dădea pace: „ De ce a luat mortul? Ce am putea afla studiind acel cadavru astfel încât să-l încrimineze? Și la urma urmei ce dracu-i toată chestia asta. Of! Trebuie să dorm.” Porni mașina și se îndreptă spre casă.

           

          Era trecut de 3 noaptea iar Doctorul Emmerson privea stupefiat documentația din fața lui:

          − Dacă faci reducere la absurd și absurdul este ultima chestie rămasă după ce ai îndepărtat toți ceilalți factori, atunci absurdul e real. Asta e.

          Scană atent, făcu și o scurtă prezentare și expedie un Mail către Rebeca.

          Se ridică anevoie din scaun și-și masă ceafa.

          Alicia pătrunse în laborator împreună cu doi indivizi în costume negre și ochelari fumurii:

          − Îmi pare rău domnul doctor dar documentele astea au devenit din acest moment secret de stat. Vă rog să predați absolut tot ce are legătură cu Cazul Mc.Martin.

          Lui Emmerson nu-i veni să creadă. Asistenta lui personală avea acum o privire limpede, nu se mai bâlbâia și parcă nici nu mai era așa de rotofeie.

          − Ce-i asta, Alicia?

          − Îmi pare rău domnul doctor, doar nu credeați că un asemenea laborator de vârf ar putea rămâne nesupravegheat. Sper că am fost destul de discretă…

          − De la început? Sunt șase ani…

          − Șase ani frumoși. M-am străduit din greu ca să nu vă dezamăgesc și… așa ca o chestie, să știți că și eu sunt la fel de bulversată de rezultatul analizelor.

          Acum însă, toate documentele și probele vor ajunge la un nivel superior, pe mâinile unor oameni care chiar știu despre ce este vorba.

          Vă rog să semnați de confidențialitate. Să nu credeți că este vreo joacă. Citiți cu atenție cât noi strângem de pe aici.

                                                                      *

           „ Reporterița” Natalia Smith nu avu nici un succes dimineață când intră în secția de poliție proaspăt desigilată . Toată lumea era încruntată iar Ajutorul de Șerif mai că nu a aruncat-o în stradă. Hotărî că nu e înțelept să insiste:

          − Și-acum ce facem? întrebă sergentul.

          − Mergem la primar. E a doua persoană bine informată în asemenea cazuri. Poate avem mai mult noroc.

          Secretara se fâstâci când văzu camera video și după ce se uită în fugă pe legitimațiile celor doi se năpusti în biroul primarului

          − Da! Vă primește în câteva minute. Luați loc vă rog…

          Primarul, impunător, într-un costum scump care-i stătea ca turnat, se ridică cu un zâmbet profesional pe buze de la biroul supradimensionat și ocolindu-l cu dezinvoltură le strânse mâna:

          − Natalia Smith. Mi se pare că ați transmis în direct incendiul de la Fabrica de jucării din Austin… O nebunie… absolut copleșitor…

          − Nu… Nu am fost eu… O colegă mai norocoasă.

          − Mda… Am înțeles că vreți câteva detalii privind Concursul de Rodeo din orașul nostru… Ați discutat sper cu organizatorii…

          – Desigur dar cum puteam să nu trecem și pe la cel care-l păstorește, Primarul orașului.

          − Desigur… Primarul se așeză în spatele biroului și cu un tic nervos își răsuci inelul de pe degetul mic al mânii stângi.

          − Aștept întrebările D-voastră…

           

          − Nenorocitul a lucrat ca la carte. Vezi? Parcă știe unde sunt camerele. Întoarce capul când trece prin dreptul lor. Uite. Aici a luat ceva de pe masă… parcă o agendă.

          − Da. Steve era meticulos. Nota observațiile la cald în agenda personală și abia apoi le transfera în studiul de caz…

          Doctorul Fleming se năpusti în biroul lui Yan:

          − N-ai să crezi… N-ai să crezi. Știu cum a explodat stomacul nefericitului ăla.

          Se calmă cu greu și făcu un semn către Yan.

          − Alfonso, mergi și încearcă să-mi aduci un pic de luminozitate, cel puțin atunci când manevrează cu mortul. Poate surprindem o față pe care s-o punem în căutare. Hai!

          − N-ai să crezi, reveni doctorul. Steve a apucat să bage în calculator o parte din analize. Restul am compilat eu. Totul se leagă… da, acum totul se leagă… Incredibil, încă nu cred, nu-mi vine să cred dar este singura concluzie logică. Ai să spui c-am înebunit, dar…

          Yan părea întruchiparea calmului.

          − Dar?

          − Mizeria aia de sterno are o mulțime de porcării în ea… azotați, alcool etilic denaturat și chiar urme de alcool metilic. Pricepi? În stomac avem acid clorhidric. În combinație cu azotații și în prezența metanolului se obține o adevărată bombă. Dar bomba este alta. Acest amestec exploziv poate rămâne inert și îl eliminăm pe căi naturale fără să explodăm. O explozie poate avea loc doar în prezența unui catalizator care poate fi un șoc puternic sau o altă substanță care să crească de mii de ori reactivitatea produsului. Asta nu voia să aflăm cel care a luat cadavrul căci acea substanță catalizatoare nu este decât una și este meritul sărmanului Steve care magistral a evidențiat-o.

          Eeee, ține-te bine, această substanță, catalizatorul perfect care a amorsat instantaneu compusul exploziv din stomacul cowboy-ului se regăsește doar în produsele de dezasimilație a unor specii de nevertebrate care se hrănesc cu sânge.

          − Nu pricep? Și ce dacă ăsta avea limbrici…

          − Nu limbrici, nu tenie, nimic din paraziții cu care ne procopsim câte odată. Această nevertebrată suge sânge ca o lipitoare doar că e de zeci de ori mai mare și nu are ce căuta în interiorul corpului, doar dacă?

          − Doar dacă? Hai, doctore, nu mă mai fierbe…

          − Doar dacă această Annelids ar fi cu totul specială, un parazit cu conștiință.

          − Ei, lasă-mă doctore…

          − Și totuși, doar așa s-ar explica: pătrunde în corpul cowboy-ului și aici greșește, necunoscând fiziologia lui și-l ucide, probabil accidental. De aici trece la celălalt care a intrat cu capul în victimă, din nou nu are noroc. Homlesul avea cancer, amicul lui îl găsește și apoi se mută la ăsta care are brusc un comportament cel puțin ciudat. Cumva se leagă de centrii nervoși. Începe să se descurce cu mintea oamenilor și realizează că va fi hăituit așa că găsește altă victimă care vine la spital și caută să îndepărteze probele… Zi că nu se leagă… Toți pe la care a trecut rămân năuci și cu perioade din viața lor șterse… Ce mai vrei? Acum deja presupun că se orientează spre altă victimă căci dacă e cum cred eu… ar putea avea ouă și prima grijă ar fi să se înmulțească.

          Yan rămase gânditor:

          − Nu glumești, Doctore…

          − Niciodată nu am fost mai serios.

          − Acceptând ca o ipoteză, acest parazit… de unde și cum a putut ajunge taman la noi în oraș?

          − Nu știu dar sunt câteva ipoteze: sau o mutație nemaipomenită la o anelidă care se mai găsește prin bălțile noastre, sau a fost adusă cu titlu de trofeu de vre-un zăpăcit de prin Amazon sau mai știu eu de unde…sau…

          − Sau?

          − Sau de origine extraterestră.

          − Oh, nu doctore… intrăm în „sefeuri” de categoria C, ce naiba…

          Alfonso băgă capul pe ușă:

          − Șefu’! Am făcut tot ce-am putut. Ai pe desktop,− la filme.

          − Mersi Alfonso. Vreau și camerele din preajma morgii…

          − Acum le scarpină programul meu … Te anunț.

          Yan îl cântări cu privirea pe doctor.

          − Nu mă crezi…

          − E prea fantastic… Nu știu… Arătă cu degetul către monitor. Eu la de-astea mă pricep. Am să-i iau urma cum știu eu. Cu sau fără limbrici extratereștri în el. Apoi om mai vedea.

          − Mă găsești la clinică dacă e vreo nevoie…

          − Bată-te peste gură. Ce! N-au fost destui?

          − Mi-e teamă că-i doar începutul. Când or să înceapă să iasă din ouă…

          − Fugi! Fugi Doctore… Alfonso! Răcni. Dă-mi o țigară că turbez.

                                                                      *

          Interviul s-a încheiat. Locotenentul Natalia Parton era cumva dezamăgită deși se aștepta la asta.

          − Vă mulțumim!

          − Plăcerea a fost de partea mea… Și acum? La Austin?

          − Da! Mergem să montăm filmul și probabil duminică va fi difuzat…

          − Dacă mergeți la Austin nu-mi faceți și mie un hatâr… Să-mi duce-ți ceva… nu este voluminos… imediat împachetez.

          − Desigur. Jake? Așteaptă-mă în mașină. Vin și eu imediat.

          Jake Owen rânji conspirativ către primar și, aruncându-și camera pe umăr, ieși.

          − Un cadru și cu dumneavoastră domniță.

          − Vai, dar nu se poate… Nu sunt aranjată…

          − Sunteți perfectă!

          Din biroul primarului se auzi parcă un bufnet și o icnitură.

          Cei doi se priviră în ochi și bufniră în râs.

          Reporterița ieși cam într-un sfert de oră. Era îmbujorată și cu părul cam vâlvoi.

          Secretara plecă capul ca să nu i se vadă zâmbetul malițios.

          − Domnul primar a zis să nu fie deranjat, zise țanțoș „reporterița” și ieși mândră și cu bărbia înainte.

           

          Yan vedea pentru a treia oară montajul cu imaginile surprinse de camere la morgă.

          − Alfonso!

          − Da șefu’.

          − Poți să-mi mărești aici? Când ia de pe masă carnețelul. Așa! Ce să fie asta? O reflexie?

          − N-are de unde să fie reflexie… Un pic. Să-i băgăm un filtru B&W, așa… shadows… sharpen… pare un inel.

          − Un inel. Un inel pe degetul mic… Ia dă-mi o căutare. Caută în baza de date tot ce avem despre tipi cu inel la degetul mic de la mâna stângă.

          − Acuș șefu’

          − Deranjez? Rebeca întredeschise ușa.

          − Nici vorbă! Poftiți! Intrați!

          − Am aflat de nenorocire. Steve părea un băiat bun…

          − O să-l prindem pe cel care a făcut asta. Yan se întunecă la față. Am câteva indicii…

          − Nu-ți spun ce am găsit dimineață pe Mail. De la doctorul Emmerson, știi, cel pe care l-am adus pentru o analiză comparată…

          Yan ciuli urechile:

          − A zis ceva de anelide?

          Rebeca tresări violent:

          − De unde știi?

          − Niște lipitori așa mai mari care au venit aici de pe Sirius…

          Doctorița se lăsă încet pe un scaun. Se uita stupefiată la ajutorul de șerif:

          − I-am dat telefon după ce am… A negat totul. A zis că mi-a făcut o glumă.

          M-am uitat și eu pe gluma asta a lui. S-a evidențiat clar un polimorfism la separarea acizilor nucleici atât la PCR cât și la hibridarea in situ care spun un singur lucru…

          − Avem de-a face cu un organism extraterestru.

          − Da. Noi avem acidul dezoxiribonucleic  într-o structură de dublu helix. Scara este alcătuită din două lanțuri organice elastice ce sunt conectate prin treptele realizate de legăturile de hidrogen. Ei bine. Aici avem de-a face cu o structură triplu helix iar duplicarea se face în salturi ADN-polimeraza copiind alternativ și secvențiat câte un lanț nucleic.

          − M-ai zăpăcit. Adică drăcia asta se poate duplica pe sine?

          − Nu… adică acum că-mi spui e posibil. E posibilă partenogeneza căci într-o structură triplu helix mutațiile ar apărea spontan și nu ar mai fi nevoie de înmulțire sexuată. Totuși cred că se înmulțește prin ouă deși dacă este rupt pe linia unui inel ar putea să se refacă în doi indivizi, ca râmele.

          − Și eu care mi-am bătut joc de venerabilul Doctor Fleming.

          Cum ai zis? Rupt pe un inel? „ Mii de draci, mii și milioane de draci” ( ro) Scuze!

          Alfonso! Mai ești acolo?

          − Aici șefu’. Nu a ieșit nimic din baza de date.

          − Mă! Cine are degetul mic rupt și pe el un inel?

          Alfonso rămase un pic gânditor apoi holbă ochii:

           − Motherfucker!  Scuzați Domnișoară. Dar nu se poate! Primarul? Primarul nostru ?

          − Luați taserele la voi. Hai! Pe cai! Dați drumul la sirene.

          Cele două mașini frânară scrâșnind. Yan alergă pe trepte și intră în anticamera primarului cu cei doi agenți și alți doi paznici care nu mai pricepeau nimic.

          − Domnul Primar e înăuntru? O întrebă pe secretară.

          − Da! Da’ a zis să nu fie deranjat.

          − Stați în spatele meu. Dacă vedeți că sare la mine, băgați curent în el. Dacă m-atinge… și în mine! Clar?

          Ajutorul de Șerif, apăsă încet clanța masivă de bronz și apoi, împingând brusc ușa, năvăli în camera.

          Cu capul căzut pe birou, primarul îi privea cu niște ochi mari sticloși în inconștiența lor. Yan îl pipăi la jugulară. Inima bătea deși foarte slab.

          Scoase telefonul:

          − Doctore… Da. Știu că mi-ai zis, îmi pun cenușă în cap mai târziu… Trage-te la țol de fest și vino la Primărie. Da, la primărie. Domnu’ Primar tocmai a avut o   ” Close Encounters of the Third Kind.” Adu-ți băieții de la judiciar, să purece tot, nu de alta da’ tu ziceai ceva de niște ouă!

         

          − Cu cine s-a mai întâlnit?

          − A fost o reporteriță cu un cameraman. I-au luat un interviu. M-au filmat și pe mine…

          − O reporteriță? Din Austin?

          − Parcă…

          Yan simți că amețește:

          „ Desigur! Reporterița lui Iulius. Oh! Nu se poate. Armata tot pe dihania asta o căuta și acum o călărită tocmai îl duce chiar în miezul chestiunii. Iar ei nu bănuiesc nimic. O să fie măcel”

                                                                       *

          − Plecăm? Sergentul Jake Owen părea contrariat.

          − Da. Aici nu mai avem ce face. Treci la volan. Eu trebuie să mă gândesc la ce am de făcut de acum încolo.

          Locotenentul Natalia Parton sună la ușa Căpitanului Fred Stoner. Surprins acesta o primi în living. După jumătate de oră stăteau față în față, nemișcați, uniți printr-o panglică vineție care pulsa încet.

          Transferul se făcuse fără probleme. Itl plasă oul în stomacul Locotenentei și așteptă ecloziunea. Când puiul se fixă pe peretele abdominal înmuguri și i se fixă pe ganglioni. Transferul de informație se finaliză în mai puțin de 30 de minute.

          − Am să te învoiesc pentru două zile. Stai și capătă puteri. Ne așteaptă vremuri glorioase.

          Agiotantul privi în jurul său își trase chipiul și plecă la sediu.

          Câteva ore mai târziu Itl era deja stăpân pe corpul Generalului  Frederick Dent Grant:

          − Elicopterul este pregătit? Am să dau o fugă până la Blake Shelton apoi mă întâlnesc cu Președintele.

                                                                      *

          Doctorul Emmerson se făcu mic sub privirea fioroasă a lui Yan:

          − Am semnat. Am semnat de confidențialitate. Nu pot. Nu am voie…

          − Doctore! Chiar acum acea vietate extraterestră a penetrat, în corpul unui inspector, NGA-ul, National Geospatial-Intelligence Agency dacă-ți spune ceva. Prima-i grijă îi va fi să se înmulțească. Îi plin de ouă. Sun-o pe asistenta aia sau te-mpușc cu mâna mea. Aici. Acum!

          Inspectorul Principal Alicia Stevenson de la ONI  se încruntă abia vizibil. Venise însoțită de doi bărbați solizi și tăcuți și admise, atunci când văzu insigna lui Yan, să asculte cele ce le avea a zice. Formă un număr de telefon: Posibilă contaminare, prognostic mai mare de 75%. Transmise apoi un fișier audio-video și așteptă.

          Yan era ca pe ace:

          − Ființa aia tocmai se înmulțește iar noi stăm aici…

          − Nici nu știi ce forțe tocmai ai stârnit, Ajutor de Șerif, îl privi cumva superior, femeia. Telefonul emise un „ bip” iar ea privi concentrat: NGA-ul este izolat. Toate persoanele vor trece prin scanere moleculare. Toți cei care au tranzitat locul în ultimile două zile vor fi identificați, căutați, și supuși aceleiași proceduri. Se pare că Locotenentul Natalia Parton a fost găsită într-o stare cataleptică acasă la Căpitanul Fred Stoner.

          − Fred Stoner? Yan se burzului: Aghiotantul Generalului  Frederick Dent Grant ?

          Inspectorul Alicia Stevenson se întoarce, uimită, pe tocuri.

          − Generalul are acces necondiționat la Președinte, continuă imperturbabil Yan. Telefonul ăla e în NTSC?

          − Da, dar… Agenta părea din ce în ce mai bulversată.

          − Dă-l încoace, și întinse autoritar mâna. Acum. Yan baladă cu degete agile un cod: Martin? Eu. Ai zis să te sun doar în caz de mare cumpănă. Nu am timp de amănunte, le vrei primi ierarhic. Acum, ceea ce trebuie să faci, este să creezi un scut de forță în jurul președintelui. Nimeni nu se apropie de el. Nimeni, ai înțeles?! Două rânduri de gărzi care să nu se intersecteze sub nici o formă. Nimic. Nu apă, nu băutură, n-o să moară câteva ceasuri. Nimic. Ai Înțeles?! Vin și eu, în primul avion, cu cei de la DIA.

          Îi dădu telefonul unei Alice Stevenson absolut interzise:

          − Martin Shult? Acel Marin?

          − Da. Am servit împreună, demult… Hai! N-ai auzit? Un avion. Cel mai rapid. Mergem la Casa Albă!

                                                                     *

          Ixtl nu putea nicicum să rămână singur cu Președintele, deși făcuse câteva insinuări la o pauză de-o cafea. Zâmbitor, președintele îl rugă să mai aștepte arătând, demonstrativ, spre mapele pe care un șir, nesfârșit, de secretari și secretare îl tot aduceau la semnat.

          Apoi Generalul simți o schimbare. Se făcuse liniște. O liniște amenințătoare. Ca de nicăieri un grup de bărbați foarte deciși făcură scut în jurul Președintelui și-l scoaseră, în ciuda protestelor sale, nu prea elocvente, pe una din ușile biroului oval. Aproape simultan, o altă echipă luă poziție în dreptul ușilor și ferestrelor. Erau încordați precum niște arcuri și, cu un oftat, Ixtl plecă capul:

          „ Atât de aproape…”

          Se ridică sfidător și privi spre cei doi bărbați care se îndreptau către el.

          Pe unul nu-l cunoștea, dar totul îi spunea că este un militar de carieră, rapid și fără scrupule. În celălalt, mai subțire, cu părul grizonat și ochi de un albastru metalic, memoria lui genetică recunoscu pe polițistul care-l arestase de câteva ori din postura acelui călărit, Rick:

          − Ești un vânător iscusit, ajutor de șerif…

          − Cine ești? Ce ești?

          − Un prădător, ca și voi. Un prădător feroce. Lumea mea, ca și a voastră, este pusă în carantină, dar eu am evadat. Păcat că libertatea mea a durat atât de puțin, dar, ca să vă citez din gândurile domnului general: a făcut toți banii. Voi nu veți evada niciodată, doar o să vă omorâți între voi, aici, în închisoarea asta.

          − Mi-ai omorât un prieten, scrâșni Yan.

          − Nimic personal. La fel cum ai făcut-o și tu… De atâtea ori. Ixtl simți că fragmentarea a început. Trebuia să-i mai țină de vorbă. Transferă cea mai mare parte din iid într-o fărâmă minusculă pe care-o dirijă prin colonul sigmoid către rect. Nu era complet, o parte din conștiința sa se va pierde, dar eul, personalitatea sa, se va putea reîntrupa, cândva, când condițiile i-o vor permite.

          Se roti către militarul care rămăsese nemișcat într-o așteptare atentă.

          − Puii mei?

          − Au murit când am încercat să-i extragem…

          − Sărmanii mei copii… sunteți mai răi decât noi. Noi ne folosim de gazdă lăsându-i o parte din personalitate întreagă, dar voi nu știți decât să ucideți.

          Începu să se apropie de cei doi.

          − Stai pe loc, zise Marin.

          Continuă să avanseze și apoi, brusc, sări asupra lui Yan.

          Apucă să vadă cum acesta scoate de la spate teaserul modificat și simți acele subțiri întrând prin abdomenul omului și cum, apoi, se înfig în trupul său, moale, vulnerabil.

          Eliberă restul de iid, dar nu înainte de a simți arsura de 500000 de volți:

          „ Sfârșitul!”

           Corpul avu un spasm: pe gură îl bufni un val de vomă, se urină și defecă într-o explozie dizenterică.

          Echipa medicală îl ridică pe o targă pe General.

          − Repede! Poate îl salvăm înainte de a-i vărsa toxinele în sânge…

          Ieșiră, precipitat, cu toții.

          Undeva, între firele dese ale covorului persan din salonul oval, o mică fărâmă de viață încă mai spera.

          Yan privi roată. Ceva nu se lega. Cumva, totul fusese prea simplu… și-apoi, brusc, își dădu o palmă peste frunte. Auzi în minte, parcă aievea, vocea doctoriței Rebeca: „ … adică acum că-mi spui e posibil. E posibilă partenogeneza căci într-o structură triplu helix mutațiile ar apărea spontan și nu ar mai fi nevoie de înmulțire sexuată… dacă este rupt pe linia unui inel ar putea să se refacă în doi indivizi, ca râmele.”

          Sudui adânc și duse telefonul la ureche:

          − Fazekași?! Hai c-ai de treabă. Acum! Unde?

          Să deratizezi Casa Albă!

                                                                    ***

                                                                                                                 Via dei castani

                                                                                                                   Roma- 2004

          

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts