Se împlineau șaizeci de ani de la victorie, aşa că era o zi importantă pentru comandatul kar. Bunicul său condusese asaltul final asupra planetei. Tot bunicului său îi fusese prezentată capitularea oficială şi tot sub comanda lui s-a desăvârşit exterminarea civilizaţiei care li se opusese cu atâta înverşunare, timp de aproape două decenii.

          Nevoia de expansiune a karilor îi împinsese în căutarea unei planete potrivite şi o găsiseră într-un colţ uitat de univers. Bogată și frumoasă, din păcate era locuită de o formă de viaţă inteligentă şi mediu tehnologizată, care a refuzat predarea. Războiul păruse uşor de câştigat, însă pe măsură ce conflagraţia coborâse spre solul planetei, luptele deveniseră din ce în ce mai grele. Dacă în spaţiu opoziţia bergilor fusese neglijabilă, cea din atmosfera planetei le-a dat ceva bătăi de cap. Totuşi, tehnologia superioară a karilor făcuse repede diferenţa. Pe sol însă această diferenţă aproape că fusese anulată, iar bergii luptaseră cu o înverşunare greu de imaginat. Astfel, pentru evitarea problemelor ulterioare, karii luaseră decizia de a distruge întreaga civilizaţie şi de a extermina bergii.

          Așa se face că după capitulare, karii au început o distrugere sistematică şi eficientă, probabil cea mai amplă din istoria universului. Construcţii, tehnologii, unelte şi tot ce fusese creat de bergi a fost distrus. Şi mai presus, au stârpit bergii, deşi luptele unor mici grupuri de opozanţi au continuat încă șaptesprezece ani locali. La finele lor s-a proclamat ziua victoriei, Ziua 1. Cu această zi a început noul calendar, Ziua 1 fiind şi sărbătoarea cea mai importantă a karilor – ziua în care civilizaţia lor devenise liberă să supravieţuiască pe noua planetă cucerită. Iar de atunci trecuseră 60 de ani.

          În locul fostelor oraşe ale bergilor, rase de pe faţa pământului, au răsărit aşezări kare, total diferite. Dar natura sălbatică nu a fost invadată mai mult decât fusese necesar pentru a fi eliminaţi bergii fugari. Conform rapoartelor oficiale, pe planetă mai trăiau sub 0,02% din populaţia inițială a bergilor, ceea ce era absolut neglijabil. Dar karii își luaseră și alte măsuri de siguranță. Toți bergii rămași trăiau în captivitate, în marile și noile orașe, într-un fel de închisori special amenajate, unde erau expuși împreună cu alte viețuitoare indigene. Exterminarea vizase toți bergii care avuseseră la acel moment o vârstă de cel puțin 8 ani locali, iar puținii pui rămași au crescut în captivitate, fără nimic altceva decât mâncare și apă. Mortalitatea fusese mare. Fără veșminte, fără niciun fel de tehnologie, chiar și rudimentară, fără educație, fuseseră închiși în uriașele cuști aflate la marginea orașelor, sub cerul liber. Iar 60 de ani în aceste condiții au transformat generațiile următoare de bergi în animale doar cu puțin deosebite de celelalte de pe planetă, lipsite în totalitate de inteligență.

          În interiorul unei cuști trăiau de obicei mai multe familii. Deși suprafața era foarte mare, iar habitatul era plin de vegetație indigenă, resursele necesare traiului erau aproape inexistente. Familiile se luptau deseori între ele pentru vreun fruct găsit cine știe cum, sau pentru hrana pe care karii o azvârleau strategic și în cantităţi mici, tocmai pentru a urmări luptele sălbatice astfel declanșate.  

         

          ***

           

          Pentru Zirgun, comandantul kar al închisorii, era o zi importantă odată în plus. Urma să primească vizita unui înalt conducător, care dorise să vadă în această zi de sărbătoare întreagă menajerie. Zirgun dorea să facă o impresie cât se poate de bună şi să câştige astfel mai multe drepturi în cadrul societăţii kare. De aceea, chiar de dimineaţă inspectase personal toate cuştile, parcurgând aleile închisorii. Și animalele și bergii păreau în regulă.

          Se minună din nou văzând cum, în general, animalele prosperau, se înmulţeau şi păreau că o duc bine, cel puţin la fel de bine ca şi rudele lor sălbatice, pe când bergii păreau că sunt la limita supravieţuirii. E drept că îi înfometase în ultimele 4 zile – de când aflase de vizita superiorului – însă în general avusese grijă ca hrana şi apa să nu le lipsească. Bergii erau goi şi murdari, blana de pe cap şi fata fiind încâlcită şi plină de paraziţi. Stăteau adunaţi în grupuri familiale, înghesuiţi unii în alţii sau pitiţi după vegetaţie. Puţini erau atenţi la ce se petrecea în afara cuştii, majoritatea fiind apatici. Mulţi, mai ales puii, aveau malformaţii la membrele inferioare şi se deplasau cu greutate, părând că renunţă la mersul biped. Cel aplecat, incluzând şi membrele superioare, era mult mai practic, deşi incomod. Zirgun gândi că noua poziţie li se potrivea mai bine, accentuând supunerea faţă de fiinţele kar, superioare din toate punctele de vedere. Se gândi chiar că, pentru a-şi impresiona conducătorul, pe lângă spectacolul luptelor pentru mâncare, ar fi fost nimerit să îi expună această teorie, frumos îmbrăcată în pretențioase expresii kare.

          Brusc, toate aleile închisorii se animară şi soldaţi înarmaţi ocupară fiecare intersecţie, fiecare colţ. La puţin timp, îşi făcu apariţia şi alaiul karilor ce conduceau oraşul, ghidat de Zirgun. Vizibil grăbit să ajungă la punctul de atracţie maximă al turului, dădea explicaţii sumare despre animalele prin faţa cărora treceau. Karul bătrân, în jurul căruia gravita toată agitaţia, părea interesat de toate acele fiinţe vii şi punea o mulţime de întrebări.

          În cele din urmă, ajunseră şi în fata cuştii uriaşe a bergilor. Spre surprinderea lor, nu se vedea niciun berg. Erau ascunşi prin vegetaţie, dar în scurt timp puii începură să îşi arate capetele curioase, în speranţa că vor primi mâncare. Ştiind că bătrânul kar, Vintor, dorea să îi vadă, Zirgun făcu un semn, iar cineva aruncă câteva bucăţi de mâncare. Imediat puii ieşiră în fuga lor dezlânată şi se luară la harță pentru cele două-trei fructe. Cei care reuşiră să le apuce fugiră cu ele departe, peste câmp, în spate şi se ascunseră printre tufe. Ceilalţi, aparent fără teamă, veniră la gratiile care dădeau spre alee, se ghemuiră şi îşi scoaseră câte un braţ, cerşind mâncare.

          – Extraordinar! se minună Vintor. Nu am văzut niciodată până acum bergi vii. Tot ce ştiu despre ei am văzut în înregistrările din timpul războiului. Păreau altfel atunci. Acum seamănă mai mult cu celelalte animale pe care le-am văzut într-una din cuştile de la intrare.

          – Aceştia sunt pui, lămuri Zirgun. În general puii sunt mai sociabili şi pot alcătui un grup numai al lor. Adulţii însă se grupează după descendență şi sunt destul de ostili unii cu alţii.

          – Se înţeleg între ei? Ştiu că bergii aveau mai multe limbaje de comunicare.

          – Da, se înţeleg, răspunse Zirgun, însă am reuşit să le eliminăm capacitatea de a comunica prin mai multe limbaje. Chiar şi cel nativ este rudimentar şi fragmentat. În câteva generaţii cred că vor folosi mai mult limbajul corporal decât cel articulat pe sunete.

          – Şi adulţii nu se arată?

          – Ba da, zise comandantul şi făcu un alt semn.

          Îngrijitorii deschiseră recipientele cărate şi aruncară în cuşcă, în fața oficialilor kari, bucăţi mari de carne şi câteva fructe. Imediat, dintre tufe, din toate direcţiile, mai mulţi bergi porniră în goană, de-a valma către mormanul de hrană. Avea să fie o luptă pe cinste. Dar înainte ca vreunul să ajungă la mâncare, de undeva din stânga, apăru unul înalt, în fugă bipedă. Acesta ajunse primul la mâncare, puse stăpânire pe ea şi se întoarse ameninţător spre ceilalţi. Urlase ceva – ca un „UUU” – prelung, iar toţi ceilalţi îşi frânseră goana. Apoi luă fructele şi le aruncă cu putere, una câte una, către un colţ îndepărtat al cuştii, aflat tot aproape de alee. Luă şi bucăţile mari de carne şi fugi cu ele spre acelaşi colţ, unde le lepădă. Alese două fructe cu care se pierdu în vegetaţia din spate, în timp ce ceilalți se încăierau deja în colțul unde se mutase mormanul de mâncare.

          – Ce a fost asta? întrebă iar Vintor. Părea un adult, unul chiar foarte bătrân, judecând după blana albă de pe cap şi față.

          – Da, este cel mai bătrân berg de pe planetă. Ne mândrim cu el. Este unicat. Dar haideţi să mergem ceva mai încolo, să puteam vedea încăierarea! N-am văzut demult aşa ceva. Se vor bate cu mâinile, cu pietre şi beţele pe care le vor găsi… E posibil ca unii dintre ei să şi moară în încăierare, aşa că este păcat să pierdem spectacolul.

          Întreg alaiul se puse în mişcare spre zona unde bergii se loveau cu furie şi violenţă. Mâncarea era puţină şi doar unul sau doi reuşiră să înhaţe ceva şi să fugă. Restul, vreo 40 la număr, creară o învălmăşeală de nedescris. Unii apucaseră aceeaşi bucată de carne – ce părea membrul unui animal – şi trăgeau de el în toate părţile. Alţii uitară de hrană şi se încăierară cu sălbăticie și multă gălăgie. Vintor era cât se poate de mulţumit, iar Zirgun radia şi el. Lupta bergilor se prelungi atât de mult încât se adunară şi soldaţii de pe aleile vecine. În cele din urmă, mâncarea dispăru, iar odată cu ea şi bergii. De undeva dintre tufe şi arborii înalţi din fundul cuştii se mai auzi o vreme larmă, apoi se stinse şi aceasta. Lângă alee rămăsese doar pământ răscolit pătat de sânge şi un trup neînsufleţit: un pui de berg, slab şi probabil bolnav, care nu supravieţuise învălmăşelii.

          Vintor renunţă să viziteze restul închisorii şi ceru să mai fie adusă mâncare. Mai dorea o încăierare. Între timp, reveniră spre mijlocul aleii, unde, în cuşcă, bergul cel bătrân apăruse din nou. Stătea aşezat pe un bolovan şi privea cu un calm nefiresc spre kari.

          – E ciudat bergul acesta, observă Vintor. Ce are pe el?

          – E într-adevăr special, lămuri Zirgun. Este foarte bătrân. E singurul berg în viaţă care s-a născut înainte de Ziua 1. L-am lăsat să poarte acel material care îi ascunde sexul… e un obicei de-al lor, de pe vremea când stăpâneau planeta.

          – Şi nu este periculos?

          – E total inofensiv. Era un pui destul de mic pe vremea aceea. Nu cred că îşi aminteşte prea multe. Este un berg neînsemnat chiar şi în cadrul familiei sale. E lipsit de putere. Nici măcar puii nu îl urmează, ba chiar îl gonesc de câte ori au ocazia. Aţi văzut cu toţii, că, deşi a ajuns primul la hrană, a fost nevoit să o arunce, sub presiunea gloatei. Cred că va muri curând. Oricum, nu mai este de folos nimănui.

          – E totuşi ciudat. Uite-l cum ne priveşte! Are în ochi ceva sălbatic, dar şi calm în acelaşi timp. Mi se pare total diferit de ceilalţi. Pare inteligent.

          – Inteligent este prea mult spus, stăpâne Vintor. Are totuşi privirea unei fiinţe conştiente. Să nu uităm că bergii au construit o civilizaţie care ni s-a opus cu multă îndârjire. Aţi văzut diferenţa între acesta şi ceilalţi? Acesta păstrează încă mersul biped, pe când ceilalţi tind să meargă stând din ce în ce mai mult aplecaţi…

          Zirgun nu apucă să îşi termine ideea atât de mult gândită înainte. Un sunet ascuţit, deosebit de înalt începu să taie efectiv aerul. Soldaţii fugiră înnebuniţi în toate direcţiile. Cei care însoţeau vizitatorii luară poziţii de apărare în jurul lui Vintor şi al tovarăşilor săi. Alarma nu îl sperie însă pe Zirgun, dar îşi dădu seama că undeva în închisoare se petrecea ceva ce va duce la pierderea unor drepturi, nicidecum la câştigarea lor. Consultă un mic aparat, apoi îl lămuri pe Vintor, care îl tot pisălogea cu întrebările:

          – A fost forţat perimetrul închisorii. Cred că un animal a reuşit să scape şi să fugă.

          – Nu e mare lucru, zise Vintor mai liniştit. Ce animal?

          – Un berg.

          Apoi comandantul lătră ordine scurte către soldaţii săi. Aceştia îşi pregătiră armele, deschiseră cuşcă şi intrară hotărâţi să cerceteze latura cea mai îndepărtată, ascunsă de vegetaţie, pe unde reuşise să scape un berg.

          Zirgun ştia că bergul nu are multe şanse să ajungă departe, însă îl deranjau două lucruri. Primul, acela că era vorba de un berg. Mai scăpaseră întâmplător şi alte animale, dar nici nu se sinchisise de ele. Cele sănătoase mereu încercaseră să scape cumva, iar odată fugite se duceau în sălbăticie, unde nu prezentau niciun pericol. Cu bergii însă putea fi altceva. De la starea de letargie până la evadarea din complicatul sistem al închisorii era cale lungă. Dacă reuşise careva, probabil că nu era o întâmplare. Iar al doilea lucru deranjant era faptul că evadarea se petrecuse tocmai azi, tocmai în timpul în care Vintor era în vizită.

          Un urlet înfiorător îl readuse la realitate. Bergul cel bătrân atacase fulgerător soldaţii. Un bolovan aruncat îl lovise pe primul drept în faţă, probabil spărgându-i ţeasta. Al doilea se pomeni faţă în faţă cu bergul care se mişcase incredibil de iute şi fu lovit tot în faţă de alte pietre, pe care bergul le ţinea câte una cu ambele membre superioare. Căzu şi el. Soldaţii traseră, însă nicio sarbacană pneumatică nu îşi nimeri ţinta. Animalul berg mai făcu două salturi şi ajunse la un alt soldat. Scoase un urlet prelung, ca o chemare, apoi începu să lovească. Dinspre copaci răsună un al treilea urlet mai amplu, iar ceata de bergi porni şi ea la atac, înarmată cu beţe. Sarbacanele pocniră haotic. Mai mulţi bergi căzură, însă atacul nu fu oprit. Soldaţii rămaşi afară închiseră repede cuşca, pentru a nu risca o altă evadare. Cei rămaşi înăuntru se regrupară şi începură să doboare sistematic bergii care atacau iraţional.

          Mica luptă nu putea avea decât un singur deznodământ. Zirgun savura deja victoria armată, însă ştia că Vintor, nefiind soldat, era inevitabil un fricos. Fără îndoială că se speriase și se considerase a fi pus în pericol, drept pentru care nu îi va acorda niciodată drepturile la care sperase.

          Bergul bătrân căzu destul de repede. Deşi luptase cu îndârjire şi reuşise să doboare trei soldaţi, sarbacanele îl puseră la pământ, apoi macetele încovoiate îl tăiară fără milă. Privirea sălbatică îi muri în ochii sticloşi. Rămase pe spate, cu fața îndreptată spre cer, plină de noroiul care se formase în timpul încăierării din praf  amestecat cu lacrimi. Curând, ultimii șapte-opt bergi fugiră spre tufişurile îndepărtate, iar soldaţii se apucară să răscolească după ei și spre a vedea pe unde evadase bergul care declanşase alarma.

          Zirgun intră şi el în cuşcă. Privi cadavrul bătrânului şi zise printre gratii către Vintor:

          – Precum am spus, acest berg nu a mai avut mult de trăit. Și nu a fost nimănui de folos.

         

          ***

         

          Puiul de berg care evadase fugea prin pădure cât îl ţineau picioarele. Trebuia să ajungă departe, departe de tot, cale de mai multe luni, poate chiar ani. Nu se opri decât atunci când răzbătură până la el urletele cetei de bergi care pornea la atac în interiorul cuştii. Ştia ce se întâmplă şi îi veniră dureros în minte vorbele spuse cu foarte puţin timp în urmă de bergul bătrân, bunicul său:

          „Tu ştii cuvinte. Te-am învăţat şi poţi înţelege. Ştii să aduni şi să scazi. Atât ştiu şi eu, nimic mai mult. Atât am învăţat. Dar acolo departe, în munţii cei mari poate mai sunt alţii ca noi. Ei ştiu multe cuvinte şi te pot ajuta. Să mergi la ei! Am aşteptat patru rânduri de copii până ce te-ai născut tu, sănătos şi cu picioarele destul de bune de fugă. Du-te în munţi! Mergi cât mai mult prin păduri şi ţine-te aproape de ape! Dacă acolo nu găseşti fiinţe asemeni nouă, să mergi și mai departe şi să te ascunzi. Fata cea mică, căreia eu îi spun Lina, cea cu părul deschis la culoare e şi ea sănătoasă şi o iei cu tine. Dacă n-o să vrea, va trebui s-o duci cu forţa, până va înţelege. Să ai grijă de ea! Să trăiţi împreună! În cuşca de lângă noi animalele au născut mulţi pui. Intri pe unde ţi-am săpat loc şi iei cu tine trei! Cei doi negri şi cel alb. Ai mare grijă de ei! Încă nu pot merge singuri, dar în mai puţin de un an vor creşte şi atunci vor avea ei grijă de tine. Nu te teme de părinţii lor! Par fioroşi, însă nu te vor ataca. Au altfel de instincte.

          Peste puţin timp, bătrânul se întorsese cu două fructe şi trăgând-o pe Lina după el.

          <<Haide, repede! Treci dincolo, ia puii şi apoi fugi! Nu te uita în urmă, nu te gândi la nimic! Doar fugi! O să-i țin eu o vreme, să nu poată veni după tine. Şi să nu uiţi niciodată 2 lucruri! Ţi-am mai spus. Ştii care?>><<Că mă iubeşti, spuse puiul speriat.>>

          <<Şi celălalt?>>

          <<Că suntem oameni.>> ”

          Îşi şterse o lacrimă, apoi îşi reluă fuga, aşa cum îl învăţase bătrânul. Lina, moartă de frică, se ţinea instinctiv după el. Fugeau şi încercau să nu scape din mâini cele două fructe primite de la bătrân şi pe cei trei pui de câine.