GSF80 banner-650

          Îmbrăcat într-un tricou gri, cumpărat din vreun supermarket al viitorului, Harrison Ford, aflat acum la o venerabilă vârstă, apare de după colț și, ca un bătrânel furios pe copiii care fac gălăgie în fața blocului, îl amenință cu un pistol pe Ryan Gosling. Această secvență, care m-a făcut să îmi dau ochii peste cap periculos de tare în momentul în care am văzut-o online la finalul anului trecut, a fost coloana vertebrală a primului teaser al noului Blade Runner, intitulat în mod neinspirat „Blade Runner 2049”, de parcă anul ăla ar avea vreo însemnătate pentru cineva. Cu o asemenea strategie de marketing nu trebuie să ne mire că filmul nu a rupt gura târgului și ușile cinematografelor când, în sfârșit, a fost lansat.

          Ceea ce e păcat, deoarece Blade Runner 2049 este unul dintre cele mai bune filme din 2017 și unul dintre cele mai bune SF-uri din ultimii ani.

BladeRunner2049          Nu-i remake, nu-i „reboot“, nici măcar unul soft, ci este o continuare directă a originalului și, ca orice continuare care se respectă, injectează steroizi în temele și motivele din prima peliculă. În cele trei decenii trecute de la povestea primului Blade Runner s-au schimbat multe în lumea de coșmar pe care orice om normal la cap încerca să o părăsească. Corporația Tyrell, producătoarea replicanților, a androizilor „mai umani decât oamenii”, a dat faliment, iar activele sale au fost cumpărate de Niader Wallace (Jared Leto) un om de afaceri sociopat care a scos omenirea dintr-o severă criză alimentară câștigând astfel bani și influență cu nemiluita. Poliția are în continuare blade runneri, vânători de replicanți (și de recompense), dar de data aceasta blade runnerii sunt la rândul lor replicanți. K. (Ryan Gosling) este unul dintre ei și, cu toate că este de partea corectă a legii, este privit cu dispreț atât de polițiștii umani, cât și de vecinii din bloc. Chiar și așa, pare să aibă o viață oarecum banală, care este dată însă peste cap de o misiune în urma căreia face o descoperire cu implicații colosale. Singura lui alinare este relația pe care o are cu Joi (Ana de Armas), iubita sa holografică.

          La fel ca originalul, Blade Runner 2049 este un film despre iubire și despre percepția realității. Despre ceea ce înseamnă umanitate. Cu ce este mai prejos dragostea dintre un android și o inteligență artificială față de dragostea dintre doi oameni? Și cine are o viziune mai umană asupra lumii? Un android cu ochi identici cu cei ai omului sau un om ai cărui ochi artificiali sunt conectați la o multitudine de camere de filmat zburătoare? Întreaga poveste este construită pe ideea că există o graniță ambiguă între natural și artificial. Și nu trebuie să ignorăm poate cel mai interesant personaj al filmului, Luv (da… love), asistenta lui Wallace (interpretată superb de actrița olandeză Sylvia Hoeks; apropo, Rutger Hauer este tot olandez) mânată de cele mai umane trăiri și frustrări.

          De altfel, față de filmul original, motivația personajelor este mult mai complexă. În primul Blade Runner replicanții își doreau, în mare parte, o viață mai lungă. În Blade Runner 2049 își doresc o viață mai bună. Și, totodată, ca orice om, caută scopul existenței, iar filmul abundă de teme religioase.

          Nimic original, desigur; primul Blade Runner, Ex Machina și Westworld-ul celor de la HBO au tratat aceleași dileme în mod magistral.

          Blade Runner 2049 impresionează însă prin execuție.

          M-am bucurat sincer când am aflat că Ridley Scott l-a lăsat pe Denis Villneuve să ocupe scaunul de regizor. Nu voi ascunde faptul că Villneuve este, în acest moment, cineastul meu preferat. L-am descoperit când am văzut Enemy, m-am îndrăgostit de el după Sicario, Arrival este singurul film pentru care am plătit de trei ori ca să îl văd, iar Incendies este o capodoperă. Cu Blade Runner 2049 își păstrează stilul: culori șterse și încadraturi superbe, multe cadre aeriene la care se adaugă o atmosferă apăsătoare, aflată la limita horrorului cosmic. O atmosferă a cărei profunzime este amplificată de muzica pe care au compus-o Hans Zimmer și Benjamin Wallfisch. Din fericire, cei doi au un orgoliu suficient de mare cât să nu se fi lăsat inspirați prea mult de Vangelis. Melancolia muzicală a primului Blade Runner este înlocuită de o compoziție mult mai abrazivă, în ton cu abordarea mult mai cinică pe care o are noul film.

          Pentru că, da, Blade Runner 2049 este un film mult mai rece decât originalul. Dar, în mod absolut paradoxal, reușește să aibă mult mai mult suflet. În sensul că te face să rezonezi cu personajele care încearcă să răzbească într-o lume în care niciunul dintre noi nu ar vrea să trăiască.

Ionuț Văcaru

Ionuț Văcaru

Fost jurnalist economic la Antena 3, TVR și Digi 24. Am debutat ca scriitor amator de literatură SF în revista Nautilus și am scris recenzii de film atât pentru Nautilus cât și pentru Revista de Suspans. Actualmente încerc să supraviețuiesc în Berlin, un oraș frumos, dar al naibii de scump.

More Posts