Era o noapte urâtă de iarnă. Ningea atât de tare, încât abia se putea vedea la câţiva paşi în faţă. Emilia şi Vlad, prietenul ei, se îndreptau cu paşi repezi către apartamentul acesteia. Aveau o discuţie aprinsă, se contraziceau pentru o prostie, ridicând vocea unul la celălalt.
Emilia era născută iarna, motiv pentru care iubea acest anotimp şi zăpada. Pentru întâia oară după foarte mult timp, se întâmpla ca o seară de iarnă să nu îi placă. Plutea în aer ceva straniu, diferit. Puţin superstiţioasă, tânăra realiză că se certase cu prietenul ei, Vlad, exact după ce se întorseseră din drum. Aşadar, tot restul serii avea să fie un fiasco.

- Vlad, mama e de noapte, vrei să vii să dormi cu mine ? Tata nu e nici el acasă, adăugă fata în speranţa că acesta va accepta.
Băiatul se uită fix în ochii prietenei sale, încă supărat din cauza discuţiei mai devreme. Orgoliul îl obligă să fie răutăcios cu iubita în acea seară, aşa că dădu negativ din cap. Răspunsul urmă imediat gestului :
- Nu pot să o las pe mama singură acasă. Ştii bine că şi tata este plecat în delegaţie zilele astea, îi e frică fără mine.
Emilia se uită la el cu reproş în privire. Neştiind ce să mai spună, fata dădu afirmativ din cap şi-i dădu un sărut fugitiv prietenului ei pe buzele îngheţate. În momentul acela, şi el o privi ca şi cum presimţea că vor avea nevoie unul de celălalt în acea noapte.
- Atunci… Pa-pa ! îi spuse fata scoţând mâna înmănuşată din palton şi fluturând-o uşor, dar indiferent. Era furioasă şi dezamăgită de el.
- Pa-pa ! veni şi răspunsul lui Vlad, care o luă pe drumul opus celui pe care trebuia s-o ia Emilia în drumul ei spre casă.
Fata porni agitată prin zăpadă, ridicându-şi greoi picioarele îngheţate.
Utilajele nu mai fuseseră băgate de mult spre a se curăţa străzile. Ningea încontinuu de câteva zile şi străduţa pe care se ducea acasă, nefiind una foarte circulată, era foarte greu de parcurs.
“Doamne… Ai exagerat cu ninsoarea în acest an !” spuse oarecum pe un ton glumeţ, în încercarea de a alunga frica din sinea ei.
Senzaţia că ceva rău plutea în aer, refuzând să dispară. Se gândi că e legat de Vlad şi scoase telefonul din buzunar, uitându-se pentru un moment la ecranul verde al acestuia.
Emiliei i-a luat ceva timp să-şi dea seama că pe străduţa ce ducea în cartierul său nu este lumină; noroc cu luna plină! O cuprinse teama şi grăbi paşii, dar drumul părea că se măreşte pe măsură ce înainta. Simţea că nu mai ajunge acasă.
“Doamne !” exclamă speriată. “E baba cu ochii verzi… Nu te uita în spate ! Nu te uita în ochii ei !” îşi spuse în minte, tremurând de frig şi de teamă în acelaşi timp. Disperarea o cuprindea încet, dar sigur.
Era atât de întuneric ! Se întoarse cu spatele, neştiind ce caută din priviri. Simţise dinainte că gestul o va costa scump, dar nu se putu opri.
În acel moment, observă printre fulgii uriaşi şi deşi de zăpadă o siluetă cocârjată. Deşi era departe, Emilia ştia că e o femeie îmbrăcată într-un cojoc gros şi jerpelit. Purta pe cap un batic negru.
- Baba ! şopti ca pentru sine. Nu te uita în spate… Să nu îi vezi ochii, nu te uita ! încercă să se îmbărbăteze.
Ninsoarea se înteţise şi, bătându-i din faţă, o biciuia pe chip şi în piept, încetinind-o. Foarte agitată în încercarea sa de a-şi controla gesturile, Emilia se întoarse brusc.
Imaginea era de coşmar pentru ea: doi ochi sticloşi şi uriaşi, exact ca ochii verzi de pisică apărută în lumina farurilor maşinii în noapte, îi apărură în faţă. Deja frigul nu mai conta, căci biata fată tremura din toate puterile de frică.
- Eşti blestemată ! urlă acea siluetă după ea. Sunteţi blestemaţi amândoi !
Într-o pornire nebunească, Emilia i-a adresat un cuvânt neortodox, însoţit de un gest pe măsură. Nici măcar ea nu-şi putu explica de unde avusese curajul să facă acel lucru.

Ciudat, dar ninsoarea se oprise fără ca măcar ea să observe. Norocul Emiliei era că zăpada lucea frenetic, oferindu-i lumină de la astrul ceresc. Biata adolescentă nici nu ştiu cum ajunse acasă. Unicul lucru pe care şi-l amintea era faptul că fusese întâmpinată de o beznă de nedescris în cartierul ei.
Avea un singur lucru în cap – ochii verzi ai acelei babe înspăimântătoare.

Cândva, Iaşiul era băntuit de o legendă veche despre o femeie în vârstă, cu nişte ochi uimitor de verzi. Se spunea că ar fi fost vrăjitoare ce nu plăcea deloc adolescenţii, în special pe fete, întrucât logodnicul ei o părăsise pentru o ibovnică, o femeie mai tânără decât ea, în vremuri de demult.
Se zvonea că, dacă cineva o vedea pe baba cu ochii verzi şi i se spunea că “sunt blestemaţi”, se refera la ea şi la perechea sa. Cei “înştiinţaţi” de babă niciodată nu scăpau de furia acesteia.

În apartamentul cufundat în întuneric fetei era linişte deplină. Fără să se mai dezbrace, Emilia încercă să o sune pe mama sa, dar telefonul părea să nu aibă semnal. Devenind agitată, schimbă imediat apelantul – trecu la Vlad, cu speranţa că el îi va răspunde.
Sună de câteva ori, apoi închise. Se gândi ce să facă – putea să se culce şi să nu ştie nimic, baba să vină şi s-o ucidă, sau putea să iasă şi să fugă. Nu stătu prea mult să cugete şi ieşi grăbită din casă, întorcându-se pe străduţa ce o scotea din cartier. Nu ştia unde avea să meargă sau ce avea să facă. Frica o alungase din lăcaşul ei.
Era la fel de întuneric peste tot şi Emiliei începu să i se pară că malefica apariţie făcea totul. Acea femeie, moartă de foarte mult timp, voia să o ucidă şi de aceea crease acea atmosferă terifiantă. Plănuia, credea Emilia, să o înnebunească. Copila scoase telefonul din buzunar şi o apelă pe mama ei din nou. Când, într-un final, femeia răspunse, fata constată că e schimbată. Îşi dădu repede seama că se afla sub influenţa vrăjii femeii cu ochii verzi. Aşadar, nimic nu o putea salva. Poate doar Vlad.
“Am putea fugi…” se gândi ea.
Dar cât să fugă ? La nesfârşit ? Şi unde, ce-ar fi putut ei să facă ? Erau doar nişte copii, probabil că nu s-ar fi putut descurca niciodată într-o lume străină. În plus, fata se gândi că nimic nu-i putea ajuta, cu excepţia apropierii unul de celălalt- În inima fetei apăru brusc dorinţa de a-i demonstra babei că pe Vlad nu i-l poate fura nimeni. Spera ca acest lucru să-i salveze.
Vlad răspunse într-un final:
- Unde eşti ? veni întrebarea agitată a fetei, care-l panică şi pe el.
- Sunt pe Anastasie Panu, răspunse. Beau cafea, fumez. Ce s-a întâmplat ?
Emilia izbucni în plâns.
- Vino să ne întâlnim pe Elena Doamna, te rog ! îi ceru aceasta în culmea disperării, uitându-se agitată când în spate, când în jurul ei. Parcă menit s-o înnebunească, ochii babei o urmăreau peste tot. Trebuie să vii să ne vedem, Vlad, e…
- Ce cauţi tu pe Elena Doamna, nu trebuia să fii acasă la ora asta ? întrebă nervos, pe de-o parte trăgând-o la răspundere, pe de altă parte îngrijorându-se pentru ea. Ştia că Emilia nu ar fi plecat de acasă dacă nu ar fi avut un motiv întemeiat.
- Vlad, am văzut-o pe baba cu ochii verzi şi mi-a strigat că suntem blestemaţi ! Trebuie să vii să ne vedem, mor de frică… Îi văd ochii ăia bolnavi şi sticloşi peste tot !
- Bine, vin imediat, vino spre mine ! sosi rapid şi chemarea lui Vlad.

În mai puţin de cincisprezece minute, Vlad şi Emilia se îndreptau către casa acesteia. Niciun loc nu era sigur pentru ei, dar trebuiau să se ascundă undeva.
- Uite ce e, eu propun să ne împotrivim. Te-ai uitat vreodată la ce trebuie făcut pentru a alunga un spirit ? Eu zic să îi ardem oasele ! sugeră visător Emiliei. Acesteia i se păru o idee nu doar proastă, ci şi smintită. Să iasă afară însemna clar să intre în gura lupului. Vlad însă continuă: Probabil că e fantoma babei ăleia despre care se spune că, după ce a părăsit-o soţul sau cine era ăla, a devenit vrăjitoare şi, până la moarte, ea a urât adolecenţii şi…
- Da, aceea e, îl întrerupse Emilia, prinsă în mrejele agitaţiei.Nu voia să audă continuarea. Dar cum să-i ardem oasele? Nu avem idee nici măcar cum o cheamă, Vlad… Doamne, ce vom face ?! exclamă speriată. Eu chiar nu vreau să mor ! strigă cuprinsă de disperare.
- Nu fi bleagă ! Cum să nu o găsim ? exclamă Vlad, care până în acele momente stătuse la calculator şi citise diferite articole. Fii atentă aici : “Irina Murăşanu, considerată vrăjitoare, a fost ucisă cu sânge rece de doi adolescenţi, o fată şi-un băiat, după ce aceasta le-a spus că sunt blestemaţi”, citi Vlad pe un site. Se pare că e îngropată în cimitirul Sfântul Vasile. Avem ceva de mers… Dar uite, cică oamenii vorbesc despre această babă că ar fi strigoi; nimeni nu o dezgroapă de frica autorităţilor, rosti băiatul, iar ochii îi sticliră. Emilia, haide, trebuie să ajungem la mine !
Emilia se supuse fără să pună prea multe întrebări, deşi era convinsă că sunt pierduţi. Ajunşi acolo, fata începu discuţia:
- Tu ai văzut-o ? întrebă Emilia cu inima cât un purice când se urcă în maşina tatălui lui Vlad. Băiatul porni automobilul şi aşteptă până ce se încălzi puţin, apoi apăsă acceleraţia, scoţând autoturismul din garaj. Rămaseră în aşteptare, motorul trebuia să se încălzească.
- Sincer, Emi ? Mi s-a părut că văd o bătrână când îmi beam cafeaua, dar nu am băgat de seamă. Am crezut că e doar o cerşetoare amărâtă şi ştii ce cred eu despre oamenii ăştia !
Emilia zâmbi, constatând că se simte puţin mai bine. Îi luă mâna cu nesiguranţă într-a sa.
- Ştii, poate erau gânduri de moment, dar chiar voiam să rămân cu tine toată viaţa… Dar se pare că acum nu mai avem ocazia, s-ar putea să ne ucidă pe amândoi !
Era panicată biata fată, iar Vlad îi mângâie părul, ştiind că acest lucru o calma.
- Nu o să permit… ! Emi, de ce nu luăm atitudine ? Doar o minune ne poate salva acum, iar eu cred că minunea o putem săvârşi chiar noi !
Vlad era încrezător în propriile lor puteri. Ştia că aveau o şansă, oricât de mică, şi dorea s-o folosească. Ce aveau de pierdut?! Băiatul credea cu tărie că se pot salva de acea babă într-un fel sau altul.
- Ce vrei să facem ? întrebă fata cu o sclipire de dorinţă în ochi.
- Dezgropăm baba şi o omorâm. Dacă e strigoi, stăm ascunşi, o dezgropăm dimineaţa, când nu e nici dracu treaz, îi înfigem un ţăruş în inimă, o ardem şi gata! Nu ştie nimeni că noi am fost profanatorii mormântului. O să ne mulţumească lumea, dar neştiind că noi am fost. Vlad deja se imagina zâmbind fericit, imaginându-se cum ar fi să audă mulţumiri.
Emilia se bosumflă.
- Ştii tu că va merge?! Şi, în plus, dacă suntem descoperiţi, suntem închişi la nebuni! Nimeni nu ne va crede că am fost blestemaţi de nu ştiu ce fantomă! În fond, ideea cu baba cu ochii verzi e o legendă amărâtă pornită de la cine ştie ce prostie, pentru că acea biată femeie a murit ucisă de nişte… vru să termine fata.
- Emilia! o zgudui Vlad. Ai văzut-o şi m-ai sunat înspăimântată, îţi tremura vocea când îmi spuneai la telefon unde să vin! încercă Vlad să îi explice, ridicând puţin tonul cu câţiva decibeli. Iubito, vrei sau nu să scapi? Ştii că arătarea aia e adevărată, iar eu nu vreau să mor. Mai presus, vreua să trăiesc lângă tine, copilaşul meu… Împreună.
Momentul s-a sfârşit rapid, căci Emilia a tresărit la auzul unor paşi, sau cel puţin aşa crezu atunci. Tremura toată de frică. Totuşi, micul discurs a motivat-o, aşa că, într-un final, încuviinţă.
- Bine. Pentru început, hai să luăm ceva apă sfinţită. Nu ştiu nici eu cum se… omoară, încercă el să explice, un nenorocit de strigoi. Totuşi, piticel, încercăm, bine ?
Fata încuviinţă şi, punându-şi toată încrederea în prietenul ei, coborâră din automobilul ce se încălzea liniştit. Nu le-a luat mult să găsească sticluţa cu pricina. Luară câte o gură amândoi, şi imediat se simţiră mai încrezători în propriile forţe.
“Doamne, ajută-ne, căci numai Tu eşti în măsură să hotărăşti dacă vom răzbi”, se rugă Emilia, gândindu-se la treaba sinistră pe care ea şi Vlad urmau să o facă. “Doamne… Mi-e atât de frică. Dacă nu vom reuşi ? Nu vreau să murim…” rosti ridicându-şi ochii la cer.
Coborându-şi încet privirea, începu să analizeze casa lui Vlad, pe care o cunoştea, oricum, foarte bine.
- Vlăduţ, rosti puţin îngândurată. Uite un cuib de păsărele…
Nu ştiu nici măcar ea de ce făcu remarca aceasta. Nu era momentul pentru copilării, dar Vlad se uită şi el la locul indicat, apoi răspunse:
- E cuibul meu de porumbei. În fiecare vară sunt acolo… Mereu aceeaşi pereche. Ştii că un porumbel are acelaşi partener toată viaţa ? întrebă tânărul zâmbind. Dacă jumătatea sa moare, el încearcă să se sinucidă. Nu pot trăi unul fără celălalt…
Vorbele erau cu subînţeles, iar Emilia ştia. Se refereau la ei doi… Dar aveau să fie, oare, fideli aceluiaşi partener toată viaţa ? Sau viitorul avea să-i despartă ?
Oftă cu un zâmbet şters pe buzele îngheţate. Nu avea niciun rost să se gândească la lucruri de genul în momentele acelea când erau cu un picior în groapă, cum zice vorba românească.
- Eşti gata, Emi ? întrebă acesta, urcându-se în maşină.
Emilia se aşeză fără prea mare grabă în dreapta.
- Cât e ceasul ? întrebă aceasta, iar Vlad îi răspunse scurt, pornind iarăşi automobilul:
- E aproape douăsprezece,
După scurtul schimb de replici, liniştea se aşternu domol.

Începuse să ningă la fel de puternic precum atunci când Emilia o văzuse pe baba cu ochii verzi. Tot drumul, niciunul dintre ei nu scoase un sunet. Nu se priviră. Când şi când, se auzea oftatul unuia dintre ei.
Vlad o acuza pe Emilia în mintea sa că i-a tras în rahatul în care erau. Emilia, la rândul ei, îl acuza pe el că, dacă nu s-ar fi certat, baba nu ar fi fost pe urmele lor.
Maºina de culoare albastrã se opri în faþa cimitirului Sfântul Vasile. Înarmaþi cu apã sfinþitã ºi câte o lopatã, Emilia ºi Vlad au intrat cu sfială, încercând să nu deranjeze.
Macabru! Pe cine ar fi putut deranja într-un cimitir?!
La lumina lanternelor, copiii îşi roteau ochii după mormântul pe care trebuia să scrie Irina Murăşanu.
Era o atmosferã stranie în acel loc al veciei. Vântul sufla cu putere, ninsoarea bãtea parcã din toate pãrþile. Sunete inumane se auzeau din toate pãrþile. Emilia era îngrozitã, în timp ce Vlad se stãpânea cu greu să nu-şi arate frica. Uitându-se în toate părţile, fata crezu de câteva ori că o vede pe baba cu ochii verzi. Imaginea femeii aceleia malefice îi rămăsese adânc întipărită în minte.
- S-o fi întors înapoi în mormântul ei ? întrebă îngrijorată. Dacă dăm peste ea suntem ca şi morţi, am venit direct în gura lupului… mormăi privind agitată în toate părţile. Simt că se apropie ceva, Vlad… E ceva aici, aproape de noi, ne urmăreşte, ne vrea răul…

Dar Emilia vorbea singură, căci Vlad nu mai era în preajma ei.

În urmă cu câteva momente fusese lângă ea. Dispăruse fără urmă, paşii pe zăpadă erau şterşi rapid de ninsoarea ce cădea cu abundenţă din cer. Înnebunită, biata copilă începu să plângă. Se roti în cerc de câteva ori, fără să mai citească vreun nume de pe cruci. Singurul lucru pe care-l voia era să-l găsească pe Vlad.
Începu să-l strige, deşi ştia că nu e cea mai înţeleaptă mişcare. Spera ca Vlad să răsară de undeva şi să o liniştească, dar acest lucru nu s-a întâmplat o bună bucată de timp, cât ea îl căută.
Se uită în întuneric şi văzu doi ochi sticloşi precum cei de pisică. Ţipă înnebunită şi o luă la fugă în partea opusă, strigând după ajutor. Rămânând în aşteptarea unui răspuns, Emilia se ascunse într-o capelă micuţă, în care se ţineau ultimele slujbe pentru cei conduşi pe ultimul drum. Se consideră norocoasă că găsi uşa deschisă şi intră în grabă.
În capelă era un altar mic, în spatele căruia erau pictate icoane de diferite mărimi. Maica Domnului, Mântuitorul şi Duhul Sfânt vegheau asupra micii încăperi, motiv pentru care Emilia se consideră în siguranţă. Deşi ar fi trebuit să iasă şi să-l caute pe Vlad, alese ceea ce credea că e cea mai înţeleaptă opţiune – să rămână la adăpostul icoanelor sfinţilor.
Tânăra se ascunse după altar, rămânând în tăcere. Ascultă cu atenţie cum sufla vântul, sperând că va aduce cu el şi strigătele lui Vlad. Zadarnic speră; nu auzi nimic. În schimb, auzi o trosnitură.
Cuprinsă treptat de frică, îşi aduse aminte că proptise un scăunel în uşă. Oricine ar fi încercat să intre, l-ar fi trântit. Mult timp, nu se auzise nimic în încăpere, în afară de respiraţia ei sacadată.
Minutele se scurgeau şi singurul lucru la care se putea gândi nu era viaţa ei, ci a prietenului. Oare Vlad unde era? Îi făcuse oare baba cu ochii verzi ceva?
“Doamne… Doamne, ajută-l, te rog! Ajută-l să scape de blestemul ăsta… E un om bun, nu merită să sufere!” se rugă Emilia, închinându-se cu mâna tremurândă.
Venea curent de undeva. Fata îşi ridică privirea şi văzu că un geam era spart. Cum de nu remarcase până în acel moment… ? Dacă se făcea curent, însemna că mai este încă o ieşire către exterior…
Gândul o îngrozi pe biata fată, care începu să plângă şi să suspine. Zadarnic încercase să îşi păstreze stăpânirea de sine. Groaza puse în scurt timp ghearele ascuţite pe mintea ei.
“Vlad… Te rog să fii bine!” ceru, apoi îşi ridică ochii către tavan, rugându-se la Dumnezeu. Doar că, deasupra capului ei, nu Dumnezeu era cel care o aştepta.

Doi ochi mari, verzi şi sticloşi se profilau la orizont. O priveau cu atenţie. Chipul acela purta un zâmbet mârşav, inuman. Baba cu ochii verzi avea o figură monstruoasă, mâncată de putreziciune. Exact ca un cadavru.
Emilia ţipă cât putu de tare numele lui Vlad, înainte ca baba să o apuce de păr şi să o tragă în sus cu putere, peste altar. O izbi de podeaua rece, în mijlocul micii capele, apoi ghearele-i ascuţite şi putrezite i se înfipseră fetei în gât. Fără să schiţeze vreun gest, femeia îi sfâşie hainele de pe ea, apoi îi scrijeli pe piele fără pic de milă, cu unghia de la degetul arătător : “Ai fost blestemată ! “.
Biata fată ţipa îngrozită pe tot timpul actului, încercând zadarnic să opună rezistenţă. O zgârie la rândul ei pe babă, îşi prinse mâinile în părul ei. Cuvintele nu au cum să fie de ajuns pentru a descrie teroarea bietei copile în momentul când se afla în ghearele monstrului aceluia nemilos.
Baba cu ochii verzi îşi înfipse mâna în pântecele copilei fără să clipească măcar. Îi scormoni măruntaiele, în timp ce aceasta ţipa în culmea durerii. Simţi vlaga cum i se risipeşte fără întoarcere; era prea slăbită să mai poată reacţiona. Doar ţipa şi vărsa lacrimi de durere de fiecare dată când simţea ghearele în pântece.
Calvarul dura de foarte puţin timp, dar Emiliei i se părură decenii până ce durerea o trase încet în calmul provizoriu al leşinului.

Se trezi capie, cu senzaţia că avusese un coşmar. Nu deschise ochii. Puse mâna în jurul ei, sperând să găsească plapuma cu care se învelea seară de seară, dar suprafaţa peste care dădu nu era nici pe departe la fel de moale ca patul ei, ci dură şi rece, exact ca… Podeaua din capelă!
Amăgirea că totul fusese doar un coşmar se sfârşi mai repede decât şi-ar fi dorit.
Deschise ochii brusc şi se uită în jur speriată. O văzu pe babă îngenuchiând lângă ea. Dădu să se ridice, să fugă departe de coşmarul mai mult decât real, dar nu putu nici măcar să se ridice în şezut cu burta sa spintecată. Privi podeaua capelei şi văzu, pe lângă balta de sânge în care stătea, propriile intestine întinse pe jos.
Imaginea de coşmar şi durerea pe măsură aproape că o făcură să leşine din nou. Ar fi făcut-o dacă baba i-ar fi permis, dar femeia îi prinse părul în mâinile însângerate şi, cu o mişcare scurtă, îi reteză capul pe care-l azvârli la mică distanţă de corp.

Vlad găsi mormântul babei după multă căutare migăloasă. Lacrimi fierbinţi îi curgeau pe obraji, căci o pierduse pe Emilia. Nu-şi putea explica modul cum se întâmplase acest lucru. Cu câteva momente înainte, fata fusese lângă el, vorbeau. Când s-a uitat în spate, dispăruse fără urmă, de parcă se evaporase. De parcă fusese luată de lângă el.
“Probabil ăsta e planul ei, să rămânem singuri pentru a ne putea extermina unul câte unul” se gândi Vlad îngrozit de propriile gânduri. A avut în acel moment un sentiment ciudat de goliciune sufletească. Era pierdut, nu?
O căutase zadarnic pe prietena lui, în acelaşi timp atent şi la numele de pe cruci. Dădu în scurt timp peste mormântul cu pricina şi gândul la scăzu în intensitate până ce dispăru complet. Singura prioritate era uciderea spiritului malefic.
Dar oare un spirit putea fi ucis ?

Se trezi gândindu-se prosteşte la faptul că Emilia nu era pregătită să facă faţă unei lupte. Se condamnă că, în loc să se grăbească, se gândea la porcării. Fata era cel mai important lucru pentru el, persoana care-l adusese cu picioarele pe pământ şi-i schimbase viaţa în bine.
Neştiind pentru care motiv, Vlad simţi nevoia să se ascundă. Nu mai stătu pe gânduri, ci acţionă – se urcă pe crengile cele mai înalte ale unui copac din apropierea mormântului. Rămase în linişte acolo, fără a-şi piardă cumpătul. O simţea pe babă cum se apropia.
Vedea mormântul perfect printre ramurile parţial acoperite cu zăpadă.
Silueta cocârjată, acoperită de sânge proaspăt, se apropie în linişte de mormânt. El săpase zadarnic, căci nu avuse sorţi de izbândă; pământul era mult prea îngheţat. Ninsoarea astupase orice urmă a prezenţei sale în acel loc.
Înarmat cu ţăruşul, Vlad sări din copac exact la câţiva centimetri de baba cu ochii verzi. Femeia se întoarse spre el cu figura-i monstrouasă, predominată de furie amestecată cu surprindere.
Nu exista o a doua şansă. Fără să aştepte prea mult, Vlad o izbi pe aceasta cu putere în inimă. Nici el nu ştiu de unde căpătase acea forţă, dar reuşi să o trântească la pământ pe femeie. Se năpusti asupra ei, împingând cu forţă arma în pieptul care ceda treptat pe măsură ce el împingea.
Baba ţipa înnebunită. Strigătul inuman era din ce în ce mai îndepărtat, dar Vlad simţea că-i inundă urechile cu o sete copleşitoare. Neputând rezista prea mult torturii aceleia, căzu la pământ.

Se trezi cu junghiuri groaznice din cauza urechilor câteva zeci de minute mai târziu. Se uită la baba ce zăcea plină de sânge lângă el, cu ţăruşul înfipt în inimă. Zăpada din jurul lor era înroşită de sânge. Hainele lui Vlad erau şi ele îmbibate. Avea sânge murdar chiar şi în gură. Vlad ştiu cumva că lichidul fierbinte provenea de la babă şi i se făcu greaţă.
Vãrsã. Evenimentele neplãcute, dar ºi efortul depus îi provocarã o senzaþie groaznicã de rãu. Se întoarse către baba ce zăcea pe jos, ştergând-se cu mâneca gecii la gură. Femeia nu mai avea mutra aceea malefică. Avea chipul unui om trecut în nefiinţă, cu acea linişte a parcurgerii morţii. Culoarea pământie predomina în acele momente, iar Vlad ştiu că e moartă.
Privind către cer, băiatul observă cum se crăpa de ziuă. Ştia unde se afla şi ceea ce făcuse. El şi Emilia ar fi putut fi închişi la nebuni pentru fapta lor.

“Trebuie să o găsesc pe Emi! am reuşit să o omor pe babă ! Sper că blestemul a fost ridicat… !” îşi spuse fericit în intimitatea propriilor gânduri. Cumva, în adâncul său, exista o oarecare îndoială. Ceva lipsea.
O căută minute, apoi zeci de minut. Abia în ultimul moment se gândi la capela micuţă din centrul cimitirului ca fiind un loc unde s-ar fi putut ascunde prietena lui.
Se apropie cu paşi repezi de construcţia a cărei uşă o găsi deschisă. Şovăi puţin inainte de a intra… Dar îşi luă inima în dinţi şi o făcu. Ceea ce văzu era atât de terifiant, încât făcu un şoc – trupul Emileii era spintecat. Zăcea într-o baltă de sânge, în timp ce capul era la o distanţă considerabilă de trup.
Izbucnind în plâns, băiatul se apropie fără să ştie ce să facă. Nu vru să-i atingă cadavrul, era mult prea târziu pentru ea. Se abţinea cu mare greutate să nu plângă. Cuprins de disperare, Vlad ieşi din capelă în fugă, îndreptându-se către porţile cimitirului.
Blestemă în minte momentul când Emilia o văzu pe babă, momentul când hotărâră împreună să o înfrunte. Poate c-ar fi fost mai bine să moară amândoi decât astfel, unul să rămână, purtând în suflet vina morţii celuilalt…
Se urcă în maşina veche şi dispăru. Trebuia să ajungă inainte ca mama lui să îi observe dispariţia. Tot ce spera era ca aceasta să nu intre în garaj după ce el va lăsa maşina, sau ca motorul să se răcească înainte ca ea să descopere.
Ciudat, dar moartea Emiliei era ultima lui grijă !

Vlad a zăcut zile în şir, copleşit de teama de a nu fi acuzat de uciderea prietenei sale. Vinovăţia morţii fetei revenea constant în mintea lui, chinuindu-l. Îi vedea imaginea peste tot.
Nimeni nu îi văzuse împreună în acea noapte, după ce Emilia ajunsese acasă. Mai mult, nimeni nu o văzuse pe fată plecând din bloc, aşa că, din lipsă de probe, Vlad nu putu fi acuzat.
S-a albit de tot la faţă când mama lui a venit şocată cu ziarul într-o zi:

“Emilia Durnea, în vârstă de 18 ani, a fost găsită moartă în capela din cimitirul Sfântul Vasile. Se pare că cel care a realizat cu sadism această crimă este de negăsit. Poliţia nu are niciun indiciu, în timp ce populaţia este revoltată. Cum poate cineva să ucidă cu atâta cruzime o copilă care nu a făcut rău nimănui ? Autorităţile au declarat că se va face tot posibilul să-l prindă pe făptaş. Medicii legişti afirmă că fata a murit în jurul orei 2:00, în data de 16 ianuarie 1999. Decesul a survenit în urma extragerii măruntaielor, dar agresorul i-a retezat, pe deasupra, şi capul fetei.”

- Poliţia vrea să discute cu tine… îl informă mama pe Vlad. Spune-mi că nu ai niciun amestec în această poveste ! ceru femeia.
- Nu am, mamă, rosti Vlad citind şi recitind articolul din ziar. Cum putea cineva să o ucidă ?! izbucni în lacrimi tânărul. Mamă, Emilia nu a făcut niciun rău nimănui, niciodată ! strigă la femeie, disperat.
În scurt timp, Vlad a dat declaraţii peste declaraţii, a discutat cu fel şi fel de persoane. Atunci când se afişa, băiatul era răvăşit, cu cearcăne adânci de plâns şi de nesomn. Nu a fost luat în calcul drept martor, dar nici suspectul adevărat nu a fost găsit niciodată…

*

Vlăduţ, uite un cuib de păsărele… i-a spus Emilia atunci.
Vlad s-a uitat şi el atunci la cuibul de păsărele cu atenţie. Era acolo de foarte mult timp, fusese populat în fiecare an de colocatarii lor.
- E cuibul meu de porumbei. În fiecare vară sunt acolo… Mereu aceeaşi pereche. Ştii că un porumbel are acelaşi partener toată viaţa ? întrebă tânărul zâmbind. Dacă jumătatea sa moare, el încearcă să se sinucidă. Nu pot trăi unul fără celălalt…

*

Vlad simţea că nu mai rezistă. Îşi aducea aminte de fiecare dată de Emilia, îi vedea chipul blând peste tot, îi auzea vocea oriunde mergea. Tremura la fiecare sunet pe care-l auzea şi blestema cu fiecare ocazie pe femeia aceea care i-a furat iubirea vieţii. Era în prag de disperare.
“Nu pot… Nu pot să trăiesc fără ea !” îşi spuse de nenumărate ori. În decurs de trei zile, Vlad s-a închis de trei ori în baie. De trei ori tatăl lui a spart uşa şi l-a dus la spital. Prima data, tânărul şi-a tăiat venele. A doua oară, a băut o cantitate substanţială de clor, iar a treia oară a luat un pumn de pastile. De fiecare dată, medicii l-au salvat în ultimul moment, admirându-l pentru rezistenţa pe care o avea.
Exact ca un porumbel ce încearcă să se sinucidă când perechea sa moare…

*

La înmormântarea Emiliei, Vlad a fost terminat de-a dreptul. Nu mai era tânărul de altă dată, vigilent, energic, frumos – era o epavă obosită, cu cearcăne adânci şi o faţă îmbătrânită cu câţiva ani. I-a fost greu să se ţină pe picioare, dar şi mai greu să vadă sicriul închis…
Cel mai greu i-a fost să nu-i poată lua mâna iubitei în propria mână, să i-o sărute şi să-i spună că o iubeşte şi că o va urma pe drumul morţii în curând.
A fost un calvar pentru el să ştie ce se află în interiorul cutiei aceleia morbide. Nu era un trup… Erau măruntaie, bucăţi de trup. El ştia, o văzuse, şi imaginea era veşnic acolo, în capul lui, bântuindu-l.

*

Trecuseră câteva săptămâni de la moartea Emiliei. Vlad încetase să mai încerce să se sinucidă, văzuse că nu are rost. Se detaşă încetul cu încetul. Se obişnui cu ideea că e blestemat să trăiască singur toată viaţa.
“Totuşi, n-am încercat cu trenul…” se gândea când şi când, dar nu mai simţea că trebuie să moară.
De fiecare dată când se uita în oglindă, vedea că umerii lui erau îngreunaţi de povara babei cu ochii verzi. Nu doar mintea şi sufletul său purtau în ele întâlnirea cu acel spirit diavolesc, ci şi ochii. Zi după zi, irişii lui Vlad deveneau, de la albastrul său spălăcit, verzi – o culoare crudă, sticloasă, aproape inumană.
Odată cu această schimbare, simţi cum altcineva punea stăpânire pe el şi-şi făcea cuib în inima sa plină de tristeţe. Se simţea, pe zi ce trecea, mai dat la o parte din propriul trup, izgonit ca un vagabond. Striga după ajutor, dar nu se mai putea controla, nu ieşea niciun cuvânt. Era un calvar să fie închis în propriul corp care nu mai răspunde comenzilor minţii.
Se simţea în plus acolo, ca un mucos plângăcios ce urlă după moartea iubitei, pe când o fiinţă superioară îi luase locul. Vedea în acelaşi timp, prin proprii ochi, în oglindă, cum devine el “cel cu ochi verzi ca de pisică”. Era o arătare diavolească cu o privire plină de ură.

*

Într-o noapte, Vlad nu mai putu dormi. Se ridică din pat şi merse la baie, deşi nu simţea că are nevoie. Nu aprinse luminile, ci doar se ghidă prin întuneric până la chiuvetă. Noroc cu o rază de lună ce pătrundea prin fereastră.
Băiatul îşi putu privi ochii datorită unui fascicul de lumină. Nu mai erau ca de obicei: în întuneric erau exact ca ai babei, fioroşi, sticloşi, de un verde provenit din altă lume.
“O… Ochii mei”, rosti apropiindu-se şi ducându-şi mâna pe pleopă.” Ce s-a întâmplat cu ochii mei? De ce sunt ca ai creaturii ăleia? Am omorât-o, blestemul trebuia ridicat…”
Încerca zadarnic să îşi alunge teama din minte, dar în capul său îşi făceau loc imaginile morţii Emiliei, doar că nu aşa cum o găsise el, ci în modul cum crima fusese înfăptuită. De parcă… îi era arătat.
Teoretic, el nu avea de unde sã ºtie cum se întâmplase totul, doar îºi putea imagina. Dar imaginile erau mult prea bogate în detalii pentru a fi pură imaginaţie. Copilul avea sentimentul straniu că acelea nu erau propriile lui amintiri, ci îi erau insuflate. Probabil baba se legase în vreun fel de el… ?
De fapt, de ce se întreba aceste lucruri? Răspunsul era evident, din moment ce ochii erau cei ai babei.
Era îngrozit de gândurile sale. Nu mai simţea dor pentru Emilia, nu era înduioşat de nimic din jur, era distant şi indiferent la orice. Nu mai era el. Era altfel decât îl ştiuse oricine până în acel moment… Chiar şi pentru sine era un străin.
Celălalt era străinul. Celălalt înseamnă o altă persoană aflată acolo, în acelaşi trup, o persoană necunoscută lui, dar care îl ducea la capătul puterilor. Pe zi ce trecea, intrusul îl împingea mai departe din propriul trup, aruncându-l în neant.
Încă de atunci, Vlad fu sigur că cealaltă prezenţă din trupul său era baba. Ce nu ştia era motivul pentru care aceasta nu murise.

- Cine eşti ? întrebă în şoaptă, aşezându-se pe podeaua băii pe care o încuiase cu cheia.
- Aşa-zisa “babă cu ochii verzi”, mormăi în capul său o voce răguşită. Râse scurt după ce o spuse. Vlad se simţi mic, neajutorat în faţa unei fiinţe ce-l putea devora.
Groaza puse stăpânire pe el când bănuielile începură a se confirma.
“Nu poate fi baba cu ochii verzi, chiar eu am ucis-o şi…” începu tânărul, dar se auzi din nou acea voce cum îl întrerupe:
- De fapt, ceea ce ai văzut tu era doar un trup amărât. Puştiule, pot să-ţi spun un mic secret ? întrebă pe un ton ironic, apoi adăugă: De fapt, bineînţeles că pot! Nu ai unde să fugi şi cui să-i spui. Oricum te voi măcina rapid şi voi deveni tu, îţi voi lua viaţa. Ştii că e bine să fii viu ? întrebă vocea căruia Vlad îi atribuia o imagine grotească. Trupul ăla… era groaznic acolo.
- Spune cine eşti, rosti resemnat, cu o voce care aducea aminte de chierlălăitul ascuţit al unui câine.
- Nu sunt un strigoi, aşa cum ai crezut tu, amărâtule. Şi pot să-ţi aud gândurile, folosim acelaşi creier acum. Oare să-ţi explic ţie, un mucos de om, de ce am pus stăpânire pe tine, de ce ucid, care-mi sunt motivele?Hm… Spiritul făcu o pauză îndelungă. Vlad crezu că plecase, dar vocea continuă: Nu sunt un strigoi, aşa cum îţi spuneam. Sunt un spirit. Nu aveam nicio legătură cu aşa-zisa Irina Murăşanu. Femeia aia a fost doar nefericita de care m-am legat întâia oară după foarte, foarte mult timp. Ce pot să zic? A cerut ajutorul…
Se auzi iarăşi un râset grotesc. Vlad se ghemui în propria sa minte ce semăna cu o cameră cu pereţii căptuşiţi cu piele albă, ca cele de la spitalele de nebuni periculoşi.
- Şi… De ce m-ai ales tocmai pe mine să-ţi fiu papiţoi ?
Vlad privi cerul prin fereastră. Văzu o stea căzătoare şi se gândi la Emilia fără să vrea. Uneori, spiritul acela nu era atât de puternic, încât să-i înfrâneze emoţiile. Când nu o făcea, bietul copil cădea într-o stare de depresie, până când celălalt îl aducea înapoi în stadiul de indiferenţă fără margini.
- De ce te-am ales pe tine ? Cine te-a pus să vânezi baba ? Lumea o credea strigoi, până ai venit tu şi mi-ai distrus manechinul pe care exersam crima perfectă. În plus, nu te gândi că Emilia era nevinovată. Tu erai cel nevinovat!
Vlad rãmase surprins. Erau vorbele acelui spirit cu subînþeles? Ce voia sã spunã?!
- Emilia i-a dat bunicului ei, când era copil, o doză grozavă de otravă. Cică-i era milă de bătrâneţile sale, îi explică acea prezenţă fără prea mult efort. Vlad rămase şocat, dar înţelegea într-un fel disperarea Emiliei când îi spusese de baba cu ochii verzi. Dacă ar fi fost nevinovată, nu s-ar fi temut…
- Dar eu ?
- Trebuie să mă distrez şi eu din când în când, nu ? Tu m-ai văzut doar fugitiv, nu ţi-am zis că eşti blestemat. Nu te-aş fi căutat, nu ai făcut rău vreunui bătrân… Dar ai venit tu singurel la mine, cu scopul de a mă termina. Cine te-a terminat acum ? râse acea prezenţă. Tu ai fi scăpat dacă o lăsai pe nenorocită să moară cum merita ! Dar mi-ai distrus corpul şi erai disperat că ai pierdut-o. Mi-a fost aşa de uşor să pun stăpânire pe tine ! Recunoaşte, ţâcă, eu te ţin pe picioare, altfel erai mort de mult.
- Ce… Ce vrei de fapt ?! întrbă copilul sperând că l-ar putea alunga pe străin din corpul său dacă trăgea de timp.
- Sunt un spirit, puştiule. Unul furios, care se răzbună pentru că a fost ucis, tras în piept şi ucis ! Eram deja bătrână când un nenorocit de vârsta ta, cred, m-a violat şi m-a ucis cu cruzime, chinuindu-mă. Ai idee cât de greu mi-a fost ? întrebă dramatizând. Oricum, băbuţa asta îmi serveşte ca răzbunare de ani de zile. Îmi servea, căci ai avut tu grijă de acoperirea mea, rosti iritată vocea. O găsisem într-un moment de răstrişte când m-a chemat prima oară… Apoi i-am luat trupul.
Lucrurile pe care le spunea celălalt nu erau foarte clare pentru Vlad. Într-un fel, vorbea fără vreo noimă în capul său cu o persoană necunoscută. Ajunse în curând să-şi pună întrebări cu privire la adevărata sa sănătate mintală. Nici măcar nu ştia dacă e adevărată acea discuţie.
Atât părinţii, cât şi cei din jur vedeau transformarea copilului din rău în mai rău. În minţile tuturor stătea ideea că Vlad înnebunise pentru că o pierduse pe Emilia.
- De ce… ? întrebă Vlad cu inima bătându-i nebuneşte în piept. De ce ai ucis-o pe Emi… ?
Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei. Începu să se legene în faţă şi în spate ca şi cum ar fi fost nebun cu adevărat. Sau poate chiar era…
- Pe Emilia ? repetă celălalt după el. Emilia a fost slabă, iar cei slabi nu rezistă, mă înţelegi ? râse batjocoritor. Erai nebun după ea, bietul de tine. Ştii, pot realiza multe cu tine, eşti camuflarea mea perfectă, dar nu ai fi făcut nimic atâta timp cât era acea femeie lângă tine. Era prea credincioasă! Dacă ar fi fost după ea, s-ar fi căsătorit cu tine pe la 25 de ani, după ce termina facultatea nu-ştiu-care, încă feciorică. Şi tu, puştiule, ai fi aşteptat ca un idiot după ea. Ţi-am făcut un bine! Când ai înnebunit de furie şi disperare că am omorât-o pe micuţa de ea, ai devenit vulnerabil şi am profitat – te-am urmărit, am fost în spatele tău tot timpul. Când ai suferit acel şoc, copile, te-am posedat ! Nu mă condamna, îşi continuă acea voce monologul. De fapt, condamnă-mă, dar nu puteam să ratez cărniţa ta fragedă şi sufleţelul nepângărit.
Vlad nu ştiu ce să zică…
Posedat de o fantomă ? Exista aşa ceva ?

Copilul rămase mult timp în starea aceea. Începuse să nu mai iasă din camera lui. Vlad simţea pe zi ce trece că se stinge. Tot ce dorea în momentele sale de luciditate era să se întoarcă în noaptea aceea, să-i spună Emiliei că doarme la ea, să petreacă noaptea ca de obicei, la un film, cu nişte floricele…
Băiatul se izolase complet.

Într-o seară, Vlad le-a spus părinţilor că va ieşi în club cu nişte prieteni. Cu toţii au sperat că trecuse peste moartea Emiliei.
În dimineaţa următoare, mama lui Vlad primi un telefon pe telefonul fix. Răspunse rapid, cu gândul că e mătuşa sa:
- Doamna Bejinariu ? întrebă o voce bărbătească. Femeia confirmă şi ascultă : Ofiţer Scăiceanu Gheorghe vă deranjează. Am veşti proaste…
“Doamne, cu cine s-a mai bătut ?” întrebă femeia făcându-i-se pielea de găină. Copilul ei fusese greu de controlat înainte să înceapă să iasă cu Emilia. Imediat ce primi telefonul, se gândi că fiul ei o lua iarăşi pe aceleaşi căi din trecut.
- Vă ascult, spuse femeia calmă, dar inima îi bătea nebuneşte la gândul că Vlad a făcut rău altei persoane.
- Fiul dumneavoastră, Vlad Bejinariu, a făcut accident cu automobilul. A… ezită bărbatul. Tuşi, găsindu-şi cu greu cuvintele, şi formulă propoziţia ce urmă: A făcut făcut un atac de cord şi a murit pe loc. Singurul lucru pe care medicii l-au putut face a fost să-i constate decesul. Îmi pare rău, doamnă…
Inima femeii se rupse în acel moment la gândul că, pe lângă Emilia, pe care o iubise ca pe o fiică, avea să-l îngroape şi pe băiatul ei. Discuţia a continuat până ce poliţistul i-a spus totul detaliat, după care a pornit într-un suflet către locul accidentului.
Preferă să nu verse lacrimi. Trebuia să se convingă că era adevărat. Inima bătea să-i spargă pieptul, dar încerca să se stăpânească.
La locul accidentului, vorbele poliţistului au fost confirmate. Oricât de mult a sperat că era o greşeală, s-a dovedit a nu fi. Vlad murise…

Trei zile mai târziu, Vlad a fost înmormântat creştineşte, dar lumea a început să vorbească. După ce a fost băgat în biserică, faţa lui a prins o grimasă drăcească; părea fericit. Nu avea nici pe departe aspectul unui mort, ba chiar vânătăile căpătate din accidentul de maşină păreau a se vindeca.
Copiii se dădeau la o parte din faţa sicriului tânărului şi femeile bătrâne îşi făceau cruce şi aruncau cu grâu în urma mortului.
La scurt timp după, rudele lui Vlad au început să moară unul câte unul, iar babele superstiţioase şi copiii naivi au început să vorbească pe la colţuri despre strigoiul cu ochii verzi…

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice MOISESCU s-a născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Este elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria. A început să scrie când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scria povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scrie basme. A debutat în 2010, în ziarul Teleormanul, cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse primite de la viaţă, continuând ulterior să publice în revista online Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea, Revista de Suspans şi Gazeta SF.

More Posts