steampunkwp-3840-2352-wallpaper         

          Gândesc! Din nefericire, asta-i tot ce mai pot face: să gândesc. Şi nu sunt nici două ceasuri de când puteam face orice altceva. Două ceasuri care m-au transformat, m-au reconstruit, separând pe vecie tot ce-am fost de orice-aş mai putea fi vreodată. Deşi îmi păstrez neştirbită memoria, oricât m-aş strădui să-mi amintesc ceva de ieri sau de-acum un an, nu-mi pot muta gândul de la cele două ceasuri în care n-am fost nici ce eram şi nici ce sunt sau ce voi fi. Cele două ceasuri fatidice care-au început când…

          …mă căţăram cu îndârjire pe peretele abrupt, străbătând asimptotic traseul către custura ce părea atât de accesibilă azi-dimineaţă, privită de jos, de la baza muntelui. Înaintam la limita epuizări, sabotat de soarele amiezii care-şi arunca razele perpendicular pe falia pe care-o escaladam, micşorând umbrele până la dispariţie şi ascunzând proeminenţele în griul uniform al stâncii, împiedicându-mă astfel să zăresc prizele tot mai rare pe măsură ce urcam. Rucsacul se transformase într-un lest variabil, îngreunându-se parcă şi îndemnându-mă să caut explicaţii logice pentru câştigul lui în greutate: rarefierea aerului la înălţime micşorase forţa arhimedică în detrimentul gravitaţiei (aiurea), transpiraţia mea transferată pânzei rucsacului îi crescuse masa (!?).

          Mă opream des şi comparam distanţa parcursă cu cea rămasă până la muchia custurii. Evaluarea părea foarte avantajoasă gândind matematic, însă o singură privire aruncată-n sus era suficientă să-mi anuleze iarăşi optimismul. Ceasul arăta ora două. După calculele făcute la plecare, trebuia să fiu sus deja, dar eu ştiam că nu voi ajunge pe muchie până-n ora trei. Am găsit, săpată-n stâncă, o treaptă care mi-a permis un scurt răgaz. Pentru prima dată de la începutul escaladei mi-am aşezat ambele tălpi în acelaşi plan, permiţându-mi o pauză binemeritată. După câteva minute de odihnă, distanţa până pe creastă se micşorase considerabil – psihologic vorbind. Am întrerupt pauza şi am pornit mai departe, animat de competiţia cu mine însumi şi hotărât să nu-mi stric recordul de anul trecut.

          Am simţit deodată o arsură în palma stângă, cea cu care apucasem o priză aparent netedă. Picioarele-mi erau încă pe treapta unde făcusem popasul, aşa că mi-am putut retrage mâna să văd în ce m-am zgâriat. Piatra de care mă prinsesem era într-adevăr lipsită de asperităţi, n-ar fi putut să mă rănească, probabil mă muşcase vreo insectă. M-am uitat în palmă şi n-am văzut urma niciunei muşcături, pielea era intactă, deşi simţeam în continuare usturimea puternică. Asemenea unui animal rănit, mi-am lins palma pentru a ostoi durerea şi-am constatat că nu simt niciun gust, nici măcar gustul pe care ştiam că-l are pielea mea. Intrigat, am dus la nas palma suferindă şi-am inspirat în mod repetat, uimit de faptul că, aparent, îmi pierdusem şi simţul mirosului. Mi-am căutat o poziţie mai bună şi m-am apropiat de proeminenţa care mă intriga acum şi mai mult. Privită de aproape, era într-adevăr deosebit de circumspectă, dar nu în sensul în care mă aşteptam. Nu numai că n-avea asperităţi, dimpotrivă, era perfect lucioasă, precum o marmură polişată cu cel mai fin abraziv. Se reliefa din munte ca orice altă proeminenţă, însă nu făcea parte din ansamblu. Camuflată de la distanţă de culoarea gri pepit, ieşea în evidenţă la o privire mai atentă, separându-se de muntele care-o încastra, asemenea perlei îngropate în metalul unei bijuterii. Am fost tentat s-o pipăi, dar am simţit iarăşi usturimea din palmă şi mi-am retras mâna temător, mulţumindu-mă în continuare s-o privesc curios.

          Poziţia incomodă m-a obligat destul de repede să revin cu picioarele pe treapta de sub mine. Abia atunci am realizat că-n jurul meu se lăsase o linişte nefirească, lipsită de orice zgomot de fond, o linişte care-mi afecta echilibrul, impunându-mi un nou popas. Mi-am scos anevoie rucsacul şi l-am aşezat lângă mine, pe treapta suficient de lată. M-am întors cu faţa spre hău şi m-am sprijinit cu spatele de stâncă, asigurându-mă împotriva ameţelii ce se prefigura. Noua poziţie mi-a alungat instantaneu durerea de picioare. De fapt, nu mai simţeam nici oboseala, nu mai simţeam absolut nimic, nici măcar usturimea din palmă.

          Privirea mi-a coborât involuntar către bolovănişul de la baza muntelui, sortat de gravitaţia care-l aranjase în cădere: împrăştiate neuniform pe suprafaţa orizontală şi înierbată, ajungând la distanţe apreciabile, tronau câteva stânci uriaşe; mai aproape de baza muntelui urmau grupări de roci ţăndărite, din ce în ce mai mici şi din ce în ce mai dese, până când se uneau toate într-un covor aproape vertical de grohotiş acoperit în partea de sus cu un val de nisip. Toate astea le mai văzusem şi înainte, însă privirea mi-a fost atrasă acum de altceva. Dincolo de stâncile mari, mult mai departe de baza muntelui, acoperiţi în mare parte de jnepeniş, se iţeau câţiva bolovani aparte. Atât cât reuşeam să-i zăresc printre jnepeni, aveau toţi cam aceeaşi mărime, aceeaşi culoare şi aceeaşi formă. Adică, formele variau de la unul la altul, dar îi asemuiam eu prin faptul că toţi erau diferiţi de rocile de la baza muntelui. Erau bolovani rotunjiţi, fără colţuri sau muchii, ce nu păreau desprinşi din munte asemenea celorlalţi, ci aduceau mai degrabă cu pietrele de râu şlefuite de-a lungul anilor de apă şi nisip. Şi, deodată, am înţeles de ce mi-au atras atenţia abia acum: văzuţi de aici, de la înălţime, semănau la formă şi culoare cu proeminenţa lucioasă care-mi provocase usturimea din palmă. Probabil de asta-i ignorasem înainte, pentru că nu avusesem cu ce-i compara. Aşa cum se ascundeau acolo, iţindu-se vag dintre jnepeni, era greu să-i remarci fără să-i cauţi. Iar eu îi căutasem, inconştient, abia după ce mă incitase piatra lucioasă.

          Gândindu-mă iarăşi la piatră, mi s-a părut suspectă dispariţia subită a arsurii din palmă şi mi-am strâns pumnul cu putere, încercând să mai găsesc ceva din usturimea care-mi întrerupsese escalada. Cu un calm nefiresc pentru situaţia în care mă găseam, am constatat că-mi dispăruse şi simţul tactil: nu mai simţeam presiunea pumnului strâns. Mi-am privit curios mâna şi am văzut, în podul palmei, patru găuri lăsate de apăsarea degetelor. Nedumerit, am întins palma, răşchirându-mi degetele pentru a face pielea să revină la forma iniţială. Spre surprinderea mea, în podul palmei s-au păstrat perfect cele patru găuri. Mi-am mutat privirea pe vârfurile degetelor şi le-am descoperit turtite, ca şi cum apăsarea le-ar fi modelat asemenea unor degete de plastilină. Le-am comparat cu cele de la mâna dreaptă şi m-am convins că nu-i o iluzie, strângerea pumnului îmi deformase şi degetele odată cu podul palmei. Curiozitatea mi-a învins spaima care-ncepuse să se înfiripe şi m-am trezit încercând să refac forma degetelor, roluindu-le cu mâna dreaptă asemenea unui modelator în lut. În ciuda legilor bunului simţ, am reuşit. Vârfurile degetelor mi s-au alungit fără să simt vreo durere, comportându-se ca o cocă şi rămânând în final la forma pe care le-am dat-o. Am conştientizat fără mirare absurditatea faptului şi, împins de-o curiozitate bolnavă, am continuat operaţia, alungindu-mi degetele până când s-au transformat în nişte gheare diforme. Privirea mi-a alunecat atunci către palma dreaptă şi am constatat că aceasta se deformase la rândul ei, necontrolat, dovedindu-se la fel de moale şi nerespectându-şi rolul de instrument de modelaj. Mâinile mele se comportau ca două bucăţi de lut cu acelaşi indice de plasticitate.

          În sfârşit, m-a cuprins teama! Mi-am pierdut curiozitatea de mai devreme şi am înţeles tardiv ceea ce pot face cu mine însumi. Corpul meu căpătase proprietăţi plastice, iar eu, lipsit de judecată, îl foloseam ca pe un calup de plastilină. O spaimă din ce în ce mai mare îmi creiona în minte, una după alta, posibile finaluri ale coşmarului în care mă descoperisem, împiedicându-mă să întrezăresc vreo şansă de scăpare. Curând am înţeles că, oricum, nu mai pot influenţa destinul grotesc care-mi fusese hărăzit: încercări zadarnice mi-au dovedit că nu-mi mai puteam controla membrele. Puteam doar să privesc. La un moment dat, gâtul meu a cedat şi capul mi-a alunecat până când bărbia mi s-a proptit în piept. Abia atunci mi-am văzut picioarele şi am realizat cu groază că, sub greutatea propriului corp, acestea se deformaseră, turtindu-se şi îngroşându-se, arătând acum precum doi butuci informi, grosimea lor depăşind deja lăţimea treptei pe care stăteam. Şi bustul mi se scurtase, construindu-mi o burtă de obez, iar mâinile îmi atârnau mai subţiri şi mai lungi ca niciodată, palmele ajungându-mi acum la nivelul tălpilor. Capul nu mi-l puteam vedea, însă, judecând după noua lege care-mi guverna întreg corpul, nu cred să fi rămas nici el neafectat.

          Minutele se scurgeau implacabil, iar eu priveam neputincios cum corpul mi se deformează asemenea unei lumânări ce stă la soare. Am realizat că, foarte curând, centrul meu de greutate va trece dincolo de marginea treptei de piatră. Deja nu-mi mai vedeam palmele, care atârnau mai jos de bocanci, dincolo de limita mea de vizibilitate. Ultimul gând pe care l-am avut sus, pe munte, s-a îndreptat către piatra şlefuită care iniţiase coşmarul meu din ultimele două ceasuri.

          Apoi am început să mă rostogolesc. Mai întâi poticnit, mâinile mele alungite opunându-se mişcării de rotaţie, apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce izbiturile căderii modelau masa corpului meu, apropiind-o treptat de forma sferică. Ajungând spre baza muntelui, sferoidul în care mă transformasem a început să înglobeze nisip şi bucăţi de rocă din grămada de grohotiş adunată la marginea poienii înierbate. Dincolo de stâncile uriaşe, viteza de rostogolire a scăzut simţitor, până când tufele de jnepeni mi-au oprit complet rotirea, fixându-mă cu privirea spre pământ şi lipsindu-mă, probabil pentru totdeauna, de simţul văzului. Cum celelalte simţuri le pierdusem încă dinainte, acum nu mai sunt decât o masă amorfă, lipsită de orice simţire. Mi-am imaginat forma pe care-o căpătasem şi am înţeles că nu pot fi altfel decât bolovanii rotunjiţi pe care-i văzusem de sus, printre jnepeni. Aşa, deci! Acum sunt şi eu un bolovan. Un bolovan gânditor…

          …Pentru că, după cum vă spuneam, gândesc! Şi asta-i tot ce mai pot face.

         

           

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts