GSF58ban01-650          

          Înainte de 1989, Almanahul Anticipaţia a constituit unul dintre refugiile amatorilor de literatură SF&F. Acum, când lucrurile sunt aşezate pe cu totul alte coordonate, el îşi caută locul în peisajul publicistic autohton.

          Ceea ce m-a impresionat încă de la început a fost coperta. Este superbă, exact ceea ce-i trebuie unei publicaţii pentru a atrage privirile. Tudor Popa s-a întrecut pe sine atât aici, cât şi în ilustraţiile interioare ale almanahului, care nu fac decât să ridice standardul.

almanah_anticipatia_2016_site

          Volumul debutează cu trei articole, semnate de Alexandru Mironov, Cătălin Badea-Gheracostea şi Alin Arghira, care aduc în discuţie cum va fi viitorul, lumile fantastice din literatura autohtonă şi răspunsul la întrebarea „ce va deveni literatura?”

          Vechile Almanahuri Anticipaţia includeau o rubrică dedicată unui anume autor, intitulată „Medalion”. Fără a păstra titlul, secţiunea respectivă se regăseşte şi în almanahul de anul acesta, fiindu-i dedicată lui Dănuţ Ungureanu. Alături de un interviu luat de Marian Truţă, rubrica include şi două povestiri: „Lumină lină” şi „Pedala mâncând pământul”. Dacă primul text se situează pe tărâmul unei space opera cu iz de legendă, cel de-a doilea aduce la viaţă legenda unei maşinării antice – păstrând astfel un teritoriu comun, în pofida diferenţelor dintre ele. Dănuţ Ungureanu mi se pare liantul între SF-ul ante-decembrist, plin de simboluri, şi cel actual, mult mai direct.

          „Ultimul jurnal al Lachrimosei” de Alastair Reynolds este cea mai nouă povestire din universul Revelation Space şi tratează un episod din viaţa Ultranauţilor. Îmi place foarte mult seria lui Reynolds, dar mă deranjează faptul că traducătorii nu se obosesc să păstreze o coerenţă a termenilor (de exemplu, până acum cititorul român are de-a face cu trei denumiri: Inelul Sclipitor, Centura Strălucitoare şi Glitter Band).

          În „Telefonia”, Florin Pîtea ne propune un nou text din proiectul steampunk/fantasy Cartea cu scoarţe de argint, ferecate. Am recunoscut şi cu altă ocazie că mi-a plăcut modul în care autorul reuşeşte să îmbine atmosfera de secol al nouăsprezecelea cu starea actuală a omenirii, asezonând produsul cu un umor fin. Povestirea de faţă nu face excepţie, comprimând mai bine de un secol de evoluţie a telefonului în doar câteva zile.

          Alexandru Lamba este una dintre vocile cele mai puternice ale noului val de scriitori. Povestirea Reculul praştiei, apărută în CPSF, o consider una dintre cele mai bune apariţii ale anului 2015. În textul din almanah, „Afaceri murdare”, adaugă o culoare în plus: umorul. Astfel, periplul unui om care se angajează ca gunoier spaţial ne permite să facem o excursie printr-un univers extrem de bine articulat din punct de vedere ştiinţific şi imagistic.

          „Smeritul şi Ocheana atotvăzătoare” a lui Matthew Kressel este o povestire stranie şi surprinzătoare atât prin premise, cât şi prin desfăşurare şi final. În ea, autorul ne face părtaşii periplului a două fiinţe dintr-un viitor îndepărtat, care recuperează conştiinţa unei femei şi încearcă să afle informaţiile pe care le conţine aceasta. Mi-a plăcut foarte mult dezvoltarea acţiunii, care mi-a amintit de Bolero-ul lui Ravel, cu structura lui repetitivă căreia i se adaugă mereu o componentă nouă, până se ajunge la un punct culminant fabulos.

          Sarah Pinsker ne propune în „O şosea pe două benzi” o abordare aparte a ideii protezei bionice. O defecţiune a interfeţei om-proteză duce astfel la halucinaţii care – pentru a păstra abordarea muzicală – m-au transpus în universul celor de la The Doors. Povestirea nu are o miză anume, dar ideea în sine mi s-a părut interesantă, iar execuţia a fost reuşită.

          În „Vânătoare de mutanţi”, Aurel Cărăşel prezintă un viitor post-apocaliptic dominat de roboţi, în care omenirea se află undeva la pragul dintre legendă şi realitate. O distopie scrisă bine, cu o oarecare teatralitate care mi-a amintit de Shakespeare.

          Peste povestirea subsemnatului, „Circarul”, voi trece menţionând doar că se referă la un viitor în care fiecare om readuce la viaţă pe câte o planetă o lume din istoria omenirii, cu ajutorul tehnologiilor.

          „Ziua când lumea s-a întors cu susul în jos” de Thomas Olde Heuvelt mi-a reţinut atenţia încă de la început. Premisele expuse în titlu sunt suficient de complexe pentru a risca un text care să se prăbuşească din cauza neglijenţelor de ordin ştiinţific. Din acest punct de vedere, autorul nu se ridică la înălţimea provocării. Deşi e atent la unele detalii, pe altele le ignoră într-un mod grosolan, ceea ce dărâmă întreg cadrul construit. Ceea ce salvează acest text este, totuşi, cheia simbolistă în care e interpretat. Pentru că întoarcerea lumii cu susul în jos se referă atât la fenomenul fizic de inversare a gravitaţiei, cât şi la faptul că viaţa protagonistului e dată peste cap de evenimente care nu au legătură cu cataclismul. Astfel, povestea lui de viaţă dă o savoare aparte, care mi-a permis s-o privesc ca pe Micul prinţ a lui Saint-Exupery sau Alice în Ţara Minunilor a lui Carroll.

          Alaya Dawn Johnson vorbeşte în „Un ghid al fructelor din Hawai’i” despre un viitor în care Pământul este condus de vampiri. Nu, nu este vorba despre genul care a invadat în ultima vreme piaţa fantasy. Este o povestire interesantă, care aminteşte întrucâtva de SF-ul anilor ’40-’50, când omenirea ajungea să fie subjugată de cine ştie ce creaturi extraterestre.

          Gray Rinehart cu a sa „Ţărâna în ţărână, Pământul în Alluvium” face apel la o recuzită care-mi place extrem de mult: diferenţele dintre două culturi, rase, care ajung să construiască intriga, conflictul. Mai precis, este vorba despre două expediţii – una umană, cealaltă extraterestră – care îşi dispută o planetă din univers. Atât din punct de vedere al intrigii, cât şi stilistic şi la nivel de idei mi s-a părut un text frumos executat.

          În „Precaritatea nivelei cu bulă de aer”, Viorel Pîrligras dă impresia că abordează combinaţia space opera – anchetă poliţistă. E doar o aparenţă, pentru că ancheta reprezintă o simplă formalitate. Umorul autorului merge de la tuşele ironic-amare referitoare la birocraţia care face totul doar de faţadă, până la finalul care – oferind cheia rezolvării – dechide calea şi mai multor întrebări.

          „Blana de iepure” a Ursulei Vernon mi-a amintit de Povestea porcului, dovedindu-mi că, în ziua de azi, basmele pot fi transpuse în texte SFFH credibile. Textul descrie viaţa de pe o planetă pe care oamenii coabitează cu nişte fiinţe asemănătoare unor iepuri încornoraţi, care-şi leapădă blana în timpul nopţii, transformându-se în fiinţe umane. Departe de a continua pe firul clasic al basmului, povestirea coteşte în direcţii care amintesc de exeprienţele şamanilor din America Centrală.

          Ovidiu Petcu ne oferă în „Timpul – final deschis” o expunere care îmbină filosofia cu explicaţia ştiinţifică. Acţiunea în sine are rol secundar. Oarecum, mi-am imaginat-o ca şi cum Odiseea spaţială a lui Kubrick s-ar fi încheiat revenind la oamenii-maimuţă care deschid filmul, demonstrând că totul a fost doar o viziune a viitorul pe care specia lor avea să-l împărtăşească.

          Eugen Cadaru mi-a captat atenţia încă de la volumul de debut, A opta zi e-n fiecare noapte, cu modul în care îmbină realitatea cu fantezia, fără a oferi explicaţii ştiinţifice sau o rezolvare finală. La fel procedează şi în „La statui”, o povestire în care un moment din timp şi spaţiu rămâne (aproape) împietrit, deşi anii trec în mod firesc în jur. Premisa mi-a amintit de o povestire citită demult, în adolescenţă – căreia nu-i mai ştiu titlul şi autorul – în care studiul efectuat timp de decenii asupra unui grup statuar uriaş dovedeşte că reprezintă de fapt nişte fiinţe ale căror gesturi se derulează extrem de încet.

          În „Fericitul viitor”, Balin Feri porneşte de la o ipoteză interesantă – dacă transformarea embrionului uman în pântecele mamei trece de la stadiile primare ale celulelor până la omenirea actuală, nu cumva procesul gestaţiei reprezintă, de fapt, un „film” al evoluţiei? Şi, implicit, dacă aceasta ar fi prelungită, nu s-ar putea afla cum va arăta omul viitorului? Ideea este interesantă şi n-am mai întâlnit-o până acum. Recunosc că am urmărit desfăşurarea acţiunii şi cu un uşor amuzament, deoarece – fiind născut la 10 luni – m-aş încadra în „lotul” vizat de autor.

          Bogdan Cismariu propune în „Sora Nemira” un viitor pragmatic, în care imaginaţia este adusă în faţa justiţiei, singurul lucru acceptabil fiind realitatea demonstrabilă. Povestirea mi s-a părut un text-omagiu, în sensul în care Sora Nemira, protagonista, a deschis poarta către lumi imaginare întocmai cum a făcut editura Nemira prin colecţia Nautius.

          În mod cert, Almanahul Anticipaţia 2016 nu poate fi comparat cu cel de dinainte de 1989. Atunci, el încerca să cuprindă între paginile sale un crâmpei din tot ceea ce nu avea voie să apară. Acum, când condiţionarea a dispărut, acel scop a devenit vetust. Almanahul este o revistă cu apariţie anuală, care cuprinde texte de calitate, într-o prezentare menită să atragă privirea şi cititorii. Şi realizează cu prisosinţă acest demers – pornind de la copertă, continuând cu hârtia de calitate şi prezentarea grafică futuristă a paginilor, apoi cu îmbinarea echilibrată de texte româneşti şi străine.

          Nu cred că este important dacă acest almanah „mai e util”, „se compară/nu se compară cu ce era odată” şi alte discuţii pur teoretice. Concret – Almanahul Anticipaţia 2016 este un volum bun, cu un conţinut de calitate, care merită să stea pe standuri şi în biblioteci. Iar Marian Truţă merită felicitări pentru efortul de a coordona un proiect de această natură.

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts