GSF54 banner01-650

          Se spune că nu trebuie să judecăm un volum după copertă.

          Obişnuiesc să cumpăr cărţi din anticariate. În majoritatea covârşitoare a situaţiilor, aspectul lor este fad. Coperta nu e lucioasă, iar ilustraţia – dacă există – este, în cel mai fericit caz, un amestec abstract de linii, sau un colaj al cărui sens mă depăşeşte.

          Totuşi, pasiunea pentru grafică şi pictură mă îndeamnă să rămân fascinat în faţa unora dintre copertele actuale, ale căror ilustraţii mi se par deosebite. Rotiţele interioare se pun în mişcare şi încearcă să mă convingă să cumpăr cartea pur şi simplu pentru imaginea superbă care-mi apare în faţă. Raţiunea mă îndeamnă să răsfoiesc, totuşi, volumul, pentru a vedea dacă interiorul se ridică la nivelul ambalajului.

          Aşadar, judec cărţile după conţinut, dar o copertă reuşită mă poate atrage. Şi, atunci când în raft se înghesuie zeci de volume, asta oferă un avantaj. Căci, odată ce am pus mâna pe o carte şi am deschis-o, am făcut un prim pas care poate duce la cumpărarea ei în dauna alteia – poate mai bună, dar peste care am trecut cu privirea.

          Dintre revistele autohtone, numărul 7 din Galileo m-a impresionat în ceea ce priveşte acest aspect. Acum i s-a adăugat şi ultimul număr al revistei CPSF Anticipaţia. Coperta realizată de Tudor Popa m-a trimis înapoi în timp, în vremea în care devoram romanele lui Jules Verne, călătorind alături de eroii săi în lumi care mi-au rămas pe vecie în suflet. Chiar şi numai pentru asta şi mi-aş fi dorit să intru în posesia numărului dublu al revistei.

          Ilustraţia nu este întâmplătoare. În nuanţe sepia, ea aduce la viaţă prima povestire – de fapt, o nuvelă – care-i aparţine lui Florin Pîtea. „În serviciul Maiestăţii Sale Imperiale” face parte dintr-o lume zugrăvită de autor şi în alte texte, toate reunite în ceea ce va fi – sper, cât mai curând – „Cartea cu scoarţe de argint, ferecate”. În nota aceea de secol al nouăsprezecelea specifică steampunkului, nuvela se concentrează pe misiunea unui agent secret care trebuie să împiedice cu orice preţ izbucnirea unui război.

          Autorul riscă foarte mult. Agentul Bon d’Age, filmele fraţilor Marx şi Engels, Pălărierul Sănătos readus la viaţă de Victor Rammstein, sau contele de Sandwich cu Ton – pentru a da numai câteva exemple – sunt elemente care pot fi interpretate atât ca dovadă de neseriozitate, cât şi ca jocuri de cuvinte geniale. În contextul unei naraţiuni solide, cu mare atenţie la detalii şi un dozaj perfect în ceea ce presupune ca un autor să se ia în serios când glumeşte, eu consider că avem de-a face cu a doua categorie. Singurul reproş pe care i l-aş putea aduce acestui text care mi-a plăcut extrem de mult este finalul, în care rezolvarea intrigii s-a produs fără a se mai pune accentul pe detaliile ce au constituit deliciul restului lecturii.

          Următoarele trei texte aparţin unor autori străini şi au fost traduse – foarte frumos, după părerea mea – de Antuza Genescu. „În avarie” de David D. Levine descrie un episod al războiului spaţial purtat între Pământ şi Centura Asteroizilor. Ambele tabere deţin nave comandate de inteligenţe artificiale capabile de sentimente. Una dintre ele are chiar şi amintirea morţii celor două vehicule din resturile cărora a fost asamblată, iar acest amănunt îi face misiunea mult mai complexă, mai problematică. O abordare atractivă, chiar dacă nu e originală, tratată foarte frumos din punct de vedere stilistic.

          „Pe câmpia spiritelor” de Lou Antonelli relatează povestea unei specii extraterestre capabile să comunice cu spiritele strămoşilor decedaţi. Iar atunci când survine moartea unuia dintre membrii expediţiei umane sosite pe planeta acelor fiinţe, lucrurile devin cu adevărat interesante. Mi-au plăcut ideea, stilul şi problemele morale ridicate.

          Robert Charles Wilson propune în textul „Despărţiţi de infinitate” ipoteza unor lumi infinite între care pendulează conştiinţele noastre în funcţie de linii de probabilitate. Astfel, moartea ar fi imposibilă, deoarece conştiinţa suprimată într-o lume posibilă trăieşte mai departe în celelalte. Ipoteza este interesantă, dar, din păcate, aprecierile mele se opresc la jumătatea povestiri. Partea a doua mi se pare excesiv de fragmentată şi, chiar dacă procedeul este justificat de rimul acţiunii, m-a îndepărtat. La final, lucrurile ajung într-o cu totul altă gamă decât restul povestirii, ceea ce a constituit un motiv în plus a simţi că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ea – deşi am admirat ideea.

          „Zona de est”, banda desenată a lui Viorel Pîrligras, continuă cu stabilirea contactului între călători şi locuitorii aşezării, precum şi cu punerea la punct a unui plan prin care aceştia din urmă să scape de asuprirea oamenilor de fier de la castel.

          

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts