Fortunato și cu mine eram amândoi membri ai unor familii italiene foarte vechi și importante. Obișnuiam să ne jucăm împreună când eram copii.
Fortunato era mai mare, mai bogat și mai arătos decât mine. Și-i plăcea să mă facă să par prost. M-a jignit de o mie de ori în anii copilăriei mele. Eu însă niciodată nu m-am arătat furios. Așa că el credea că suntem prieteni buni. Dar mi-am promis că într-o zi îl voi pedepsi pentru toate insultele sale.
Au trecut mulți ani. Fortunato s-a însurat cu o femeie bogată și frumoasă, care i-a dăruit fii. În adâncul inimii mele, îl uram, dar n-am spus sau făcut niciodată ceva ca să-i arăt sentimentele mele adevărate. Când îi zâmbeam, credea că o fac pentru că suntem prieteni.
Nu știa că ceea ce mă făcea să zâmbesc era gândul la moartea lui.
Toată lumea din orașul nostru îl respecta pe Fortunato. Unii bărbați se temeau de el pentru că era atât de bogat și de puternic. Avea totuși și o slăbiciune. Se credea un fin cunoscător într-ale vinurilor. Și eu eram expert în vinuri. Am cheltuit sume mari pe vinuri rare și prețioase. Le păstram în camerele întunecate de dedesubtul conacului familiei.
Edificiul nostru este una dintre cele mai vechi clădiri din oraș. Familia Montresor locuise acolo de sute de ani. Ne îngropasem chiar și morții în unele dintre camerele de sub conac. Aceste cripte erau locuri scufundate în liniște și întuneric și nimeni înafară de mine nu le vizita vreodată.
Târziu, într-una dintre serile din timpul carnavalului, se întâmplă să-l întâlnesc pe Fortunato pe stradă. Se întorcea singur acasă după o petrecere. Era frumos în costumul său de mătase, croit în multe culori: galben, verde, violet și roșu. Pe cap purta o pălărie portocalie, acoperită cu clopoței mici argintii. Îmi era clar că băuse prea mult vin. Își aruncă mâinile în jurul meu. Spuse că se bucura mult că mă vedea.
I-am spus că și eu mă bucuram să-l văd, pentru că aveam o mică problemă.
— Ce anume? mă întrebă punându-și capul masiv pe umărul meu.
— Dragul meu Fortunato, am spus, mă tem c-am fost fraierit. Negustorul care-mi vinde vinuri mi-a spus că avea un butoi de vin Amontillado rar. L-am crezut și i l-am cumpărat, dar acum nu sunt atât de sigur că vinul chiar este Amontillado.
— Ce? spuse. Un butoi de Amontillado în luna asta? Un butoi întreg? Imposibil!
— Da, am fost un mare prost. I-am plătit omului prețul întreg pe care l-a cerut, fără să te rog și pe tine să-l guști înainte. Dar n-am reușit să te găsesc și m-am temut să nu-l vândă altcuiva. Așa că l-am cumpărat.
— Un butoi de Amontillado, repetă Fortunato, unde se află?
M-am prefăcut că nu-i auzisem întrebarea, ci i-am spus că mă duceam să-l vizitez pe prietenul nostru Lucresi.
— El va fi în stare să-mi spună dacă vinul chiar e Amontillado, i-am spus.
Fortunato îmi râse în nas.
— Lucresi nu-i în stare să deosebească vinul Amontillado de oțet.
Mi-am zâmbit în sinea mea și-am spus:
— Dar unii oameni găsesc că e un degustător de vinuri la fel de bun ca tine.
Fortunato mă înșfăcă de braț.
— Du-mă la el, spuse. Voi degusta eu vinul Amontillado pentru tine.
— Dar, prietene, am protestat, e târziu. Butoiul e în pivnița mea de vinuri, dedesubtul conacului. Încăperile acelea sunt foarte reci și umede, iar pe pereți picură apa.
— Nu-mi pasă, spuse. Eu sunt singurul care te poate lămuri dacă negustorul de vinuri te-a înșelat sau nu. Lucresi nu e în stare.
Fortunato se întoarse și, încă strângându-mă de braț, mă conduse de-a lungul străzii până la mine acasă. Clădirea era goală. Servitorii se bucurau și ei de carnaval. Știam că vor fi plecați toată noaptea.
Am luat două lumânări mari, le-am aprins și i-am dat una lui Fortunato. Am pornit-o în jos pe scara întunecată și răsucită cu Fortunato ținându-se aproape în spatele meu. Ajunși la baza scărilor, aerul umed se lipi de trupurile noastre.
— Unde suntem? întrebă Fortunato. Parcă ai spus că vinul Amontillado e în pivnița ta de vinuri.
— Acolo este, i-am răspuns. Pivnița de vinuri e chiar dincolo de aceste cripte în care sunt păstrați morții familiei mele. Doar nu ți-e frică să mergi printre cavouri?
Se întoarse și mă privi în ochi:
— Cavouri? întrebă.
Începu să tușească. Clopoțeii de argint de pe pălăria sa răsunară.
— Sărmanul meu prieten, am spus, de când ai tusea asta?
— Nu e mare lucru, spuse, dar nu se putu opri din tușit.
— Vino, i-am spus ferm. Să mergem înapoi sus. Sănătatea ta e prețioasă. Ești bogat, respectat, admirat și iubit. Ai soție și copii. Mulți oameni ți-ar duce dorul dacă ai muri. Ne vom întoarce înainte să te îmbolnăvești serios. Pot merge la Lucresi să mă ajute cu vinul.
— Nu! strigă. Tusea asta nu-i nimic. Nu mă va ucide. Nu voi muri de la o tuse.
— Asta așa e, am acceptat. Dar trebuie să ai grijă.
M-a apucat de braț și am început să străbatem camerele întunecate și reci. Ne-am afundat tot mai adânc în pivniță.
În sfârșit, am ajuns într-o cameră mică. Un morman de oase fusese împins spre un perete. O ușă într-un alt perete se deschidea spre o încăpere încă și mai mică de cam un metru lățime și doi metri înălțime. Pereții ei erau din stâncă.
— Iată-ne, am spus, acolo am ascuns butoiul de Amontillado.
Am arătat spre încăperea cea strâmtă. Fortunato își ridică lumânarea și intră în camera mică. L-am urmat imediat. Rămase uitându-se ca prostul la două cătușe de fier prinse cu lanțuri de un perete al încăperii micuțe. I-am înșfăcat mâinile și i le-am prins în cătușele metalice. Mi-a luat doar o clipă. El era prea surprins ca să îmi riposteze.
Am ieșit din încăperea cea mică.
— Unde e vinul Amontillado? strigă.
— A, da, i-am răspuns, butoiul de Amontillado.
M-am aplecat și-am început să dau la o parte grămada de oase de lângă perete. Sub oase era un coș cu bolovani, puțin ciment și o lopată mică. Ascunsesem aceste materiale acolo mai devreme. Am început să astup ușa camerei celei minuscule cu pietre și ciment.
Până am așezat primul strat de bolovani, Fortunato se trezise din beție. L-am auzit gemând înăuntru zece minute. Apoi se așternu o liniște lungă.
Am terminat al doilea și al treilea rând de pietre. Când l-am început pe al patrulea, l-am auzit pe Fortunato cum începe să scuture de lanțurile care-l legau de perete. Încerca să le smulgă din granit.
Mi-am zâmbit în sinea mea și m-am oprit din muncă pentru a putea să mă desfăt ascultând zgomotele. După câteva minute se opri. Am terminat al cincilea, al șaselea și al șaptelea rând de pietre. Zidul pe care-l construiam în ușă îmi venea acum aproape până la umeri.
Deodată, strigăte puternice izbucniră din gâtlejul omului înlănțuit. Pentru o clipă mi-am făcut griji. Dacă-l auzise cineva? Apoi mi-am așezat capul pe piatra dură și m-am simțit în siguranță. Am privit înăuntrul camerei mici în care el încă urla. Și am început și eu să urlu. Răcnetele mele le acoperiră pe ale sale, iar el încetă.
Se făcuse aproape miezul nopții. Am terminat al optulea, al nouălea și al zecelea rând de pietre. Nu mai rămăsese decât un bolovan pentru ultima breșă din zid. Tocmai mă pregăteam să o împing la locul ei când am auzit un râs gutural de dincolo.
Râsul acela mi-a ridicat părul în cap. Apoi Fortunato vorbi cu o voce care nu-i mai semăna deloc. Zise:
— Măi, să fie, mi-ai jucat o festă bună. Vom râde de asta în curând, la un pahar de Amontillado. Dar nu e oare cam târziu? Soția și prietenii mei ne vor fi așteptat. Să mergem!
— Da, i-am răspuns. Să mergem!
— Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor!
— Da, pentru numele lui Dumnezeu.
Am așteptat să mai spună ceva. Mi-am auzit doar propria respirație.
— Fortunato! am strigat.
Niciun răspuns. Doar zgomotul clopoțeilor. Am strigat din nou:
— Fortunato!
Tot nimic.
M-am grăbit să pun ultima piatră în perete și să o cimentuiesc. Apoi am așezat grămăjoara de oase în fața noului perete pe care tocmai îl înălțasem.
Asta s-a întâmplat acum cincizeci de ani. De jumătate de secol nimeni nu a atins oasele acelea. Odihnească-se în pace!

=în traducerea lui Alexandru Lamba=
Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. A dus o viață boemă, marcată de alcoolism și dependenţă de opiu şi a sfârşit în mizerie, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare.

More Posts