Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri.

La început n-a fost nimic.

Păi, dacă n-a fost nimic, înseamnă că a fost ceva. Aveţi perfectă dreptate. Dublă negaţie – pour les connaisseurs.

Na c-am sclintit-o chiar de la început.

Să reluăm dară.

La început a fost nimic. Şi nimicul era nimic şi gol.

Să rămână între noi. Cu criza de atunci, nici nu avea cum să fie altfel. Atenţie. Pesimiştii ar putea să deducă de aici că, la început a fost criza. Realiştii ar putea să spună, la rândul lor, că atunci a început criza. Judecaţi şi dumneavostră, prea cinstite feţe.

Sau, iniţial a fost CERN*? Şi ăsta nu este chiar aşa de gol.

Oricum, primordial a fost El. El cu E mare. „Cel făr’ de-nceput, cum au zis proorocii” ( nu vă buricaţi, merge şi cu un singur o). El este veşnic. El este veşnicia. El Demiurgul* lui Platon*. Unii îi spun Particula Primordială*.

Şi El a făcut un mare buuum. Adică baaang. Adică Big Bang*. A nu se confunda cu Big Ben*, că ăsta cântă la o trupă din capitala Perfidului Albion*.

S-a  întâmplat nu demult. Acum vre-o cinsprezece-douăzeci de miliarde de ani.

Sir Roger Penrose*, ăla de la Oxford*, mentorul lui Stephen Hawking*, nu prea e de acord. Cu Big Bangul mai ales. Zice că ar fi fost altfel.

Oricum unora le ţiuie urechile  până în zilele noastre. Cică-l aud şi acum.

Eu zic că acum nu se aude Bang, ci, din păcate, Crunch. Din fericire încă nu Big Crunch*. Pentru cârcotaşi a se citi crah*.  Ştiţi voi; viceversa. Atunci când duduie economia. Părere mea.

Ar mai fi nişte băieţi care susţin teoria că, la început a fost Chaos*, sau, mai neaoş Haos. Să nu credeţi că e vorba de Teoria haosului* mai cunoscută şi ca Teoria sistemelor complexe*. De asta s-a ocupat pe la începutul anilor 60,  meteorologul american Edward Lorenz* care, susţinea sus şi tare că există o ordine ascunsă în orice evoluţie aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. Treabă pe care o intuise, încă de prin secolul 19, franţuzul Henri Poincare*.

Dar nici Chaos nu a fost la început. Cică ar fi avut şi el, ca tot omul, un tată. Chronos* îl chema. Sau, în dulcele grai moldo-vlaho-transilvan Timpul, aşa cum îl ştim cu toţii din filozofia pre-Socratică*. Să nu-l confundaţi cu Cronos titanul*, mezinul lui Uranus* şi al Gaiei*, cel ce şi-a mâncat copii, să stăpânească singur tot Pământul*.

Asta cu timpul, îmi aminteşte de o cimilitură* care sună cam aşa: Omul se teme de timp, iar timpul se teme de piramide. În ultimul timp am aflat că şi pe piramide le-o apucat frica. Cică şi ele s-ar teme. De poluare*. Adică tot de om. Şi-astfel se-nchise cercul.

Alţi flăcăi, uşor tuciurii la chip, de pe undeva  de unde Asia* se scaldă în ape căldicele, de acolo de unde a venit şi o naţionalitate conlocuitoare (era să spun înlocuitoare), mult dragă sufletului nostru şi mult iubitoare de globalizare, au şi ei părerea lor. Ăştia spun cum că timpul nici n-ar exista. Posibil ba chiar probabil ca timpul să le dea şi lor dreptate.

Mai există şi alte păreri. Vre-o câţiva de  la bacul din 2013, primul bac după ultimul sfârşit al lumii, ziceau că la început ar fi fost Einstein*. Sigur îl ştiţi. Cel cu limba scoasă. Ăla care E cu nu ştiu ce pătrat. Şi aici avem un E mare.

Unii, mai telectuali, au băgat în ghiveci şi cuadratura cercului*, chestie aşa cum bine ştiţi – sau nu? – nerezolvabilă. Asta n-o spun eu ci a demonstra-o pe la 1882 Ferdinand von Lindemann*.

Alţii susţin cu tărie că, la început a fost Asimov. Isaac Asimov* cel învinuit de Arthur C. Clarke* că, pentru publicarea vastei sale opere au fost tăiate păduri întregi.

Şi pădurile noastre sunt în pericol. Le-a pus gând rău unul ce-şi zice Vindecătorul*.

Noroc că mai există  arhicunoscuta, la nivel deocamdată galactic, Gazetă SF* şi blogul Domniei sale.

Asta cu Asimov ar fi o variantă aproape plauzibilă dacă n-aş fi eu unicul deţinător al adevărului absolut.

Din acea singularitate*,  unde ecuaţiile îşi pierd sensul, de care vorbeam la începutul disertaţiei noastre, (au dreptate şi cei care spun/scriu dizertaţie) materia, ca muşcată de streche*, a luat-o la fugă în toate părţile. Şi mai fuge şi astăzi. Şi apasă în continuare pe acceleraţie. Unde vrea să ajungă? Om muri şi om vedea.

Un amic, nu spun cine – persoană însemnată -  citind primele pagini ale acestei vaste lucrări şi văzând mulţimea de asteriscuri a exclamat;

Băi frate, da bibliografia lucrării o să fie mai mare de cât lucrarea în sine!

Cu incomensurabila modestie ce mă caracterizează, i-am răspuns;

Ba deloc. Pentru această saga* (are vre-o opt pagini), pentru această capodoperă, bineînţeles exhaustivă, am consultat doar bibliotecile lumilor reale şi virtuale. Din toate universurile posibile şi imposibile. Din trecut, prezent şi viitor. Doar atât.

Sunt tare, nu-i aşa?

Acum, sigur o să fiu întrebat de cei cu ochiul ager şi timpanul alert; ce este această lucrare, capodoperă, disertaţie, lucrare ştiinţifică exhaustivă sau ce altceva. Fiţi liniştiţi dragilor. Sunt toate acestea la un loc. Mai mult, este un eveniment universal unic şi irepetabil. S-au cum spun antarienii; un eveniment indibidiguidibil. Să mă ierte prietenul Cornel Secu*, dar aşa ceva nu s-a mai pomenit nici măcar în Helionul* Domniei sale. Poate doar Moshul SF*, în lungile zile ale lui cuptor, în turnul său de file de poveste (se poate citi şi filme de poveste), în care-i suveran, să fi avut un căpeţel de intuiţie a ceea ce avea să fie.

Dar să revenim la oile noastre. Să fim bine înţeleşi. Ale noastre. N-am nimic cu oile lui Gigi*.

Cum spuneam, materia continuă să gonească prin spaţiu şi timp, fără să se poticnească de anizotropia* continuumului spaţiu-timp* al lui Poincare* şi Minkowski* ori de teoria relativităţii restrânse*, urmând, cu unele mici poticneli, buna şi vechea tradiţie a spaţiului euclidian*.

La aşa o viteză, sunt inevitabile ciocniri, aglomerări şi împrăştieri, dezertări  şi trădări, constituiri şi destituiri, furturi si încarcerări. Ştiţi, sper, că vorbesc de lucrui serioase, la nivel macrocosmic, şi nu despre politica de pe Dâmboviţa*.

Sistemele stelare şi galaxiile se fac şi se desfac, se ciocnesc, se dscompun şi se recompun conform unor legi ce e greu să le-nţelegi. Şi uite aşa, mai ieri alaltăieri, acum aproape patru miliarde şi jumătate de ani, a apărut şi bunul nostrum sistem solar. Precum bine ştiţi, frumoasa noastră planetă albastră ar cam avea tot aţâţia anişori.

Să revenim la Multivers*. Ăla botezat aşa de astronomul britanic Martin Rees* în cartea lui Before and Begining. Our Universe and other*. Pe româneşte ar veni Universuri multiple*.

Deşi pentru unii cestiunea e limpede ca cristalul (cacofonie voluntară), adică Multiversul e poezia aia cu mai multe versuri, iar Universul* e aia cu un singur vers, mărturisesc că pe mine, treaba asta m-a făcut să-mi dau seama că sunt un geniu. Pustiu*.

Îmi amintesc de Mitică, cel ce m-a avut ca ilustrul lui coleg, care, parcă prin clasa a doua,  fiind întrebat la lecţia de mecanică cuantică* ce este vidul, a răspuns că, pentru moment, îl are în cap dar, nu poate să-l definească. O să ziceţi că mecanica cuantică nu are nimic cu vidul. Aveţi dreptate.

Citind cele de mai sus, unii o să spună; Simt că mi s-a făcut capul mare. Nu-i vina mea. E vina lui Jakob Bekenstein*, care a formulat Limita Bekenstein* ca limită superioară a entropiei sau a informaţiei care pote fi conţinută întro regiune finită a spaţiului, care, la rândul ei, are o cantitate finită de energie. Aveţi deja capul mare, nu-i aşa? Ei bine, aflaţi că, în capul Domniilor voastre, ca şi în al meu sper, nu poate încăpea de cât o cantitate de informaţie de zece la puterea a zecea la puterea a şaisprezecea şi nici o virgulă mai mult. Cam atâtica poate percepţia umană. Restul dă pe dinafară.

Dar, unora precum Andrei Linde* şi Vitaly Vanchurin*, de la Universitatea Stanford din California*, nu le-a ajuns. Stipulând că Big Bang-ul ar fi produs mai multe universuri diferite care provin din Universul primordial* intrat într-o stare de inflaţie (că de inflaţie n-am scăpat până azi) , au ajuns la concluzia că în Multivers ar exista zece la puterea a zecea la puterea a zecea la puterea a şaptea universuri. Simplu. Nu-i aşa? Şi, colac peste pupăză, fiecare univers ar avea alte legi ale fizicii (creierul lui Einstein se răsuceşte în borcan). Închipuiţi-vă un univers cu timp negativ*. Sau unul în care legile fizicii încep sub zero absolut*.

Ar mai fi nişte bagatele precum Paradoxul lui Olbers*, Moartea termică a Universului* sau Paradoxul lui Seelinger*, dar pe astea sunt convins că le ştiţi deja.

Dacă nu mă opriţi voi, mă opresc eu.

Aflând că lucrarea de faţă va fi tradusă în principalele limbi ale Universului, inclusiv swahili*, moldoviniească, bantu*, sumeriană*, klingoniană* şi  cele două dialecte vorbite pe Alfa Centauri*, mai multe concerne şi organizaţii suprastatale au ţinut să-şi facă cunoscută prezenţa, rugându-ne să le înserăm în paginile noastre.  De parcă genialele noastre elucubraţii nu ar fi deajuns.

După o avizată şi îndelung dezbătută selecţie, făcută de o comsie ad hoc*, reunită în plen într-o sesiune extraordinară,   bineînţeles prezidată de mine, o facem mai jos cu plăcere.

 

Şi pe această cale, Societatea Anonimă Pentru Protecţia Rotweilerlor Asasini, cunoscută pe mapamond ca SAPPRA, sub înaltul patronaj al prea graţioasei domnişoare Paula Y. – căreia îi urăm încă odată „La mulţi ani” cu ocazia împlinirii a 96 de primăveri acum doi ani şi cinci zile -  mulţumeşte Domniei sale că nu a folosit pentru experiment, fie el chiar şi teoretic, pe unul din protejaţii săi.

Pentru a ne dovedi echidistanţa, precum şi profunda deontologie în care ne complacem, (cum a zis Confucius* sau, parcă nemuritorul Gambetta*), dăm publicităţii şi următorul comunicat.

 

Societatea Anonimă Pisica Blândă Zgârie Cu Iubire, cunoscută de o lume întreagă ca SAPBZCI,  sub înaltul patronaj al prea graţioasei domnişoare Paula Y. – căreia îi urăm încă odată „La mulţi ani” cu ocazia împlinirii a 96 de primăveri acum doi ani şi cinci zile, – protestează vehement împotriva folosirii blândei prietene a tuturor la oribilul experiment, fie el chiar şi cuantic.

 Ne vedem obligaţi ca de aici să excludem, cu vehemenţă şi orice risc, titlul de prieten,  detestatei şi infamei familii Canis lupus familiaris*.

După cum bine v-aţi dat seama cu toţii, cele două mari organizaţii suprastatale, profund antagonice, fac trimitere fără nici un echivoc la fatidicul an 1935 (fatidic pentru pisică) şi la Schrodinger* şi mâţa Domniei sale. Sigur aţi auzi şi de  ăsta. E Erwin, fizicianul austriac nu mâţa. E vorba, precum bine ştiţi, de decoerenţa cuantică*, sau, ca să fiu mai pe înţelesul tuturor, de colapsul funcţiei de undă*. Toate astea se întâmplau doar cu trei ani mai înainte de Anschlunss*, care a fost cu adevărat fatidic. De data asta pentru austrieci, nu pentru mâţe.

Dar să lăsăm cuantica deoparte şi să revenim la patusopt. Mai precis la 1643 când, la vre-o zece kilometri de Grantham*, un orăşel din apropierea ţărmului răsăritean al Angliei, se năştea cel ce avea să inventeze o nouă specie superinteligentă; fizicienii. Cred că, cu această afirmaţie mi-am făcut prieteni pe viaţă. Aţi Ghicit. Este vorba despre Newton. Sir Isaac Newton*.  Vrând să dea dureri de cap unor generaţii întregi de învăţăcei, a scris, printre multe altele, Philosophiae naturalis principia mathematica* unde a formulat cele trei legi care-i poartă numele. Să amintim doar de cel de-al treilea principiu al termodinamicii, şi migrena-i gata. Este vorba de principiul acţiunii şi reacţiunii*, conform căruia, orice şut în fund înseamnă un pas înainte.

Ca să nu-i lase să doarmă pe bieţii şcolari, după ce i-a căzut un măr în cap, (nu ştiu ce soi era, întrebaţi-l pe Miciurin*, grădinarul sovietic), defineşte şi Legea atracţiei universale*.

Şi, dacă în nopţile senine, prin locuri întunecoase, vedeţi niscaiva umbre uitându-se în nişte burlane, tot Newton e de vină. A lucrat vre-o zece ani la unealta asta. Modelul de telescop, cu unele înbunătăţiri aduse de Halley, (Edmund Halley* nu cometa), este cel folosit până în zilele noastre.  A contribuit împreună cu Leibniz*, de data asta nu sir ci von, la fondarea şi dezvoltarea calculului diferenţial*. Pentru conceptul de limită*, cel de derivată* sau mai rău, de integrală*, tot el se face vinovat.

 

Fizicienii, cum vă spuneam băieţi deştepţi, nu s-au mulţumit cu teoriile lui tata Newton. Ei s-au apropiat şi se apropie tot mai mult de momentul creării teoriei tuturor lucrurilor, pentru a încerca să explice existenţa întregului univers, atât în forma lui macro cât şi în micro.

Prin anii 80 au crezut c-au dat lovitura. Cică materia n-ar fi formată din punctişoare ci din firişoare. Profesorul Michio Kaku* spune că universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei super-corzi. Aşa a apărut teoria corzilor* cunoscută şi ca teoria stringurilor*. Dar moartea-i cât capra. A apărut o a doua,  o a treia, şi până la urmă, o a cincea teorie a stringurilor. Nici asta nu-i bună. S-o luăm de la capăt.

Ce ziceţi de super-gravitaţie*. Seamănă puţin cu teoria stringurilor dar, are (ţineţi-vă bine) unsprezece dimensiuni. Noi ne mişcăm în 3D. Einstein a introdus o a patra dimensiune, timpul. Şi tot aşa, dimensiunile au făcut pui până la teoria corzilor care are nouă dimensiuni plus a zecea timpul. Şi iacătă comedie, am ajuns la unsprezece dimensiuni. Astfel a apărut Teoria M* ( M de la membrană).

Nici asta na avut multe zile.

Chercez la femme cum spun cei din Hexagon*. Lisa Randal* de la Universitatea Harward*, pornind de la gravitaţie*, ajunge la o noţiune până atunci paria pentru comunitatea ştiinţifică: universurile paralele*. Ele variază ca formă, dimensiuni şi caracteristici.

În 2001 Burt Ovrut* explică singularitatea ce precede Big Bangul cu ajutorul teoriei M şi a universurilor paralele. Intervine şi astronomul Neil Turok* care afirmă că universurile de tip membrană nu sunt nemişcate. Ele fac un fel de valuri şi, când două universuri se ating, trosc, apare Big Bangul.

Ca să ajungem cu inventarul la zi, cea mai recentă noţiune introdusă de cercetători este cea a universului multiplu, adica a multiversului prin care am bântuit până acum împreună cu dumneavoastră.

Iar mă veţi acuza că v-am făcut capul mare. Mai rău ca mahmureala, nu alta.

Universul care ne interesează pe noi este Universul de tip Bulă*. Acum, dacă e să fim drepţi, această teorie propusă tot prin anii 80 de fizicianul profesor universitar Alan Guth* din Cambridge (SUA)* este un plagiat ordinar. Oare să-i cerem demisia?

Şi aici, noi, românii, avem întâietate absolută. Despre Bulă s-a vorbit şi se vorbeşte în toate păturile societăţii noastre multilateral dezvoltate. De la vlădică până la opincă. Şi iarăşi, noi românii, la fel ca dragul nostru Multivers, avem multe, foarte multe Bule. De toate culorile. Să nu-mi cereţi să le spun pe nume. Le ştiţi voi prea bine.  Cred că în această chestiune nu mai e nevoie să insist.

Astronomii vorbesc şi ei de Bulă, ce-i drept, mai mică de cât Universul de aici sau de aiurea. Este vorba de Bula Locală*. Cea care nu stă degeaba. Emite raze X. Cea care face parte din Braţul Orion* al Căii Lactee* în care se află Soarele* nostru şi stelele apropiate lui.  E mititică. Are abia vre-o 300 de ani lumină în diametru şi o densitate de numai 0,05 atomi de hidroge pe cmc. Cam sărăcuţă nu-i aşa? Cică o supernovă* ar fi făcut curăţenie acum vre-o zece sau două zeci de milioane de ani. Dacă îmi aduc bine aminte, când am fost prin alte părţi ale galaxiei,  îngrămădeala era de vre-o zece ori mai mare. Adevărat e că nici vecinii noştri din blocul răsăritean nu o duc mult mai bine. Mă refer la norul local interstelar*, care, e de abia de două ori mai bogat. Cei care au fost cu mine ştiu despre ce vorbesc.

Aveam în plan să vorbim aici mult mai multe despre timp. Dar sunt atâtea tipuri de timp şi trăim nişte timpuri atât de grele încât am constatat că nu mai prea am timp. Sper să nu se supere timpul pe mine. Va fi timp şi pentru asta. Promit.

 Înainte de a termina ţin să anunţ  un eveniment de excepţie. Publicăm în premieră absolută, traducerea liberă a unei poezii geniale, scrisă într-o limbă necunoscută, nedescoperită încă. Autorul este celebrul Miname sau, în grafie engleză, Myname, academicienii nu s-au pronunţat încă. Iată poezia.

Animal anaerob,

Primul om era microb,

Care creşte şi tot creşte

Transformâdu-se în peşte

Ce continuă să crească

Devenind astfel o broască.

Mai cu voie, mai în silă

Broasca ajunge o reptilă

Care, când se face mare

Se transformă-n zburătoare.

Penele pe dată-i pier

Şi ajunge mamifer

Ce se urcă pe-o crenguţă

Devenind astfel maimuţă.

Asta, cade de-pe un ram

Şi-astfel apăru Adam*

Împăcând; aşa cred eu

Pe Darwin* cu Dumnezeu.

Dar, despre originea omului, când şi cum am apărut, cum şi cine ne-a făcut, când şi de unde ne-am tras, dacă ne-am tras de tot sau nu, asta o să vă povestesc altă dată.

 

Bibliografie

Cât despre asteriscuri – cum bine a spus prietenul meu Sagy* – căutaţi dragilor, căutaţi. Sau, ca să citez un bolşoi titan „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi” cum a spus Lenin* când a văzut carnetul de note a lui Stalin*.

Ediţie aproape finală, revăzută, tunsă şi adăugită de

Mircea Nanu-Muntean

Mircea Nanu-Muntean s-a născut la 13 decembrie 1948 în Bosanci, județul Suceava.

Fondator al cenaclului Cosmos din Suceava, în anii 80, redactor de radio și tv, realizator al emisiunii La frontierele cunoașterii (la postul STV), pentru care, în 1998, a primit Premiul Marian Mihai, pentru productiile TV de profil, Convenţia Naţională În Memoriam Dan Merisc în 1998.

A publicat articole în Gazeta SF, Metamorfoze etc.

Este membru fondator ARCASF (Asociația Română a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction), Societatea Ştiinţifică Cygnus – Centru UNESCO, Clubul SF Cygnus-Quasar (coordonator, membru fondator), Clubul de Iniţiativă Literară (membru fondator).

Blog personal: http://nmmircea.wordpress.com

Mircea Nanu - Muntean

s-a născut la 13 decembrie 1948 în Bosanci, județul Suceava. Fondator al cenaclului Cosmos din Suceava, în anii 80, redactor de radio și tv, realizator al emisiunii La frontierele cunoașterii (la postul STV), pentru care, în 1998, a primit Premiul Marian Mihai, pentru productiile TV de profil, Convenţia Naţională În Memoriam Dan Merisc în 1998. A publicat articole în Gazeta SF, Metamorfoze etc. Este membru ARCASF (Asociația Română a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction), Societatea Ştiinţifică Cygnus – Centru UNESCO, Clubul SF Cygnus-Quasar (coordonator, membru fondator), Clubul de Iniţiativă Literară (membru fondator).

More Posts - Website