Cele două persoane în uniformă albastră stăteau mute privind prin geamul dintre încăperi la individul de la masă. Pletele-i blonde se revărsau peste umeri, lucru nemaivăzut în timpurile astea. Cel puţin nimeni de pe Arcă, exceptând femeile, nu avea voie să aibă părul mai lung de doi centimetri. Unul dintre cei doi se uită atent pe tabletă derulând şiruri de nume şi fotografii.

-          Nu înţeleg! spuse aceasta citindu-i-se pe faţă nedumerirea. Nu tu nume, nu tu cod personal, nu tu fotografii… Parcă a apărut de nicăieri!

-          Cum este posibil aşa ceva? întrebă al doilea.

-          Nu ştiu! Poate ne lămuresc cei de la tehnic după ce analizează toate scanările. Avem toată baza de date de pe Pământ, vom afla noi cine e.

-          Da, dar ar fi bine să continuăm procedura! Consiliul vrea să fie executat repede.

-          Bine! aprobă scurt  primul. Urmează protocolul!

Protocolul era simplu: un preot venea să îi dea iertarea, un medic venea şi îl declara apt medical pentru proces şi un psiholog îl declara în deplinătatea facultăţilor mintale. Apoi Consiliul îl judeca urmând să pronunţe sentinţa în funcţie de gravitatea faptelor.

În câteva minute a apărut o persoană în combinezon portocaliu, semnul celor care asigurau serviciile. Guleraşul alb era singurul care îi trăda apropierea de cele sfinte. Cu mişcări calculate, molcome, îşi scoase epitrahilul şi-l îmbrăcă. Apoi deschise Biblia şi începu să cânte un psalm. Ieşi din încăpere la fel cum a intrat, fără a privi la tânărul de la masă. Echipa medicală intră cu trusele lor nenumărate şi scanerele bipăitoare. S-au agitat în jurul lui preţ de cinci minute, apoi au dispărut cu mostrele de sânge cu tot. Doar psihologul se lăsa aşteptat. După mai bine de jumătate de oră îşi făcu apariţia. S-a aşezat la masă, faţă în faţă cu tânărul blond.

-          Bună seara! Eu sunt Jennifer Lehman şi sunt Psiholog Şef pe Arcă!

-          Ştiu cine eşti! spuse tânărul ţintuind-o cu ochii lui de un albastru ireal. Pentru o fracţiune de secundă, Jennifer păru nedumerită. Însă încercă să-ţi ascundă stânjeneala.

-          Înseamnă că deja ai un avantaj, eu nu ştiu cum te numeşti! zise ea schiţând un zâmbet care părea forţat în ciuda eforturilor de mascare a emoţiei. Cum te numeşti?

-          Nu am nume! Sau  mai exact am multe nume, însă niciunul nu mă reprezintă!

Glasul lui baritonal contrasta cu aspectul uşor efeminat. Fără să vrea, Jennifer era intrigată de persoana din faţa sa. Avea un trup foarte bine clădit, umerii laţi, braţele puternice, însă faţa era de o frumuseţe feminină. Glasul îi era masculin, mâinile însă le avea delicate. Deşi îl găsea plăcut la vedere, era total altfel de cum îşi imagina ea ca trebuie să arate un bărbat.

-          Totuşi va trebui să îţi zic cumva! spuse Jennifer care deja nota câte ceva în formularele pe care le adusese.

-          Dacă vrei poţi să îmi spui Călătorul! Zise el zâmbind.

-          Hmmm! Da, ţi se potriveşte! Călătorul Clandestin, după câte am auzit eu vorbindu-se! Cum îţi explici că nu figurezi pe lista pasagerilor?

Nu spera să fie atât de uşor să afle răspunsuri, însă îşi zisese că merită încercat.

-          Şi de ce ai pus bomba în laborator? continuă ea.

-          Toate la timpul lor, Jennifer! Pot să-ţi spun pe nume?

-          Desigur, mi-ar face plăcere, doar prietenii îmi spun aşa, însă, putem spune că suntem prieteni, Călătorule! spuse zâmbind. Timpul e pe cale să se scurgă. Aş vrea totuşi să îmi spui ceea ce vrei despre tine să termin ce am de făcut.

Privirile li s-au întâlnit pentru câteva secunde care ei i s-au părut ceasuri. Ceva din privirea lui parcă îi scana până în suflet. Se simţea dominată şi nu îi plăcea. Ba îi plăcea, dar găsea asta şi mai alarmant.

-          Jennyfer! Pot mult mai mult de atât, însă pentru a înţelege tot, va trebui să asculţi o poveste.

-          Un joc! Zâmbi ea vizibil încântată. De acord. Oricum o să dureze ceva până vor scana baza de date. Să înţeleg că îmi strecori indicii în povestire?

-          Poţi spune şi aşa. E mai mult o încercare de a te face să vezi imaginea de ansamblu. Povestea te va aduce mai aproape de adevăr.

-          Am înţeles! Bine. Sunt atentă!

-          A fost o dată ca niciodată…

*  *  *

Vântul îi biciuieşte faţa. Unimotorul alunecă la câţiva centimetri de sol cu o viteză ameţitoare. Nu poate întârzia. Chiar dacă vine de departe, nu poate să nu fie în locul stabilit, la momentul stabilit. E doar un călător. Nu se mai consideră luptător după ruşinea de la Sangar Kah. Şi după fuga disperată prin toată Ţara Îngheţată. Însă gândul lui este la ea, scumpa lui prinţesă. Un singur nume îi răsună ca o chemare în minte: Dhalina.  Este muzică în mintea lui, este cântec de sirenă care îl vrăjeşte şi îl atrage în vârtejul dragostei fără posibilitate de scăpare, este lumină care îi călăuzeşte paşii spre apus, este putere care îl ţine în şaua unimotorului şi îl determină să gonească nebun. „ Unde eşti, scumpa mea? Lasă un oftat să ajungă la mine! Aleargă desculţă în întâmpinarea mea! Sau mai bine stai locului! O să-mi scot inima din piept cu mâinile goale şi o să o storc de suflet ca pe o rufă spălată în sânge. Sufletul odată scos te va găsi! Că aşa se găsesc sufletele pereche!”

Îşi amintea prima întâlnire de parcă ar fi fost ieri. Nu aveau mai mult de şaptesprezece ani. Lui nici măcar mustaţa nu-i mijise. Era uscat, costeliv, cu părul ciufulit. Ea era înt-o rochie de matase, albastra. Cu părul împletit. L-a privit de la înalţimea rangului, însă nu conta. Era hipnotizat de ea mai ceva ca un fluture de flacăra lumânării. Nu-şi imagina că şi ea îi va arde aripile şi îl va ţine gravitând în jurul ei ani neîntrerupţi. Se întâlneau la marginea lacului, la ruinele vechii mănăstiri, fără să se invite vreodată. Ştiau că se vor găsi acolo de fiecare dată când sunt lunile pline. Nimic nu se compara cu sclipirea lacului atunci când lunile îşi aruncau rugina în el. Iar lacul îi legăna atât de frumos când se tolăneau pe fundul bărcii pentru a privi la stele. Era exasperant de timid de vreme ce abea după patru întâlniri a îndrăznit să o ia de mână. A fost dureros de bine. A simţit efectiv cum sângele îi urcă în obraji şi dă să ţâşnească. Ea a  râs de stângăcia lui cum doar ea ştia să-i râdă. Ca un răsărit.

Şi îşi amintea cum, bărbat fiind după înrolare, nu mai era timid. Şi la început ea s-a  fâstâcit, de parcă era un străin. Şi nu a durat mult până a început să îl îndrăgească aşa. Şi nu a durat mult până piruetele lor zglobi i-au făcut brusc să amuţească. Râsetele ei au devenit brusc sunet de respiraţie. Ochii încă îi râdeau. Doar ochii. A citit dorinţă pe chipul ei şi pentru prima dată a sărutat gura care îl atrăgea ca un magnet. Buzele ei tremurau cerând mai mult. Dinţii lui muşcau dorind parcă să lase dovezi. Iar mâinile? Mâinile aveau voinţă proprie, o explorau fară ruşine. Fiecare rotunjime, fiecare loc care ascundea comori a fost scotocit. A fugit, smulgându-se efectiv din braţele lui.

Şi îşi mai amintea prima dată când au căzut în păcat. „Dacă aşa te simţi când păcătuieşti, atunci merg bucuros în Iad”. Acelaşi lac. Aceleaşi luni ruginite. Aceleaşi ruine. Şi ei aşezaţi pe mantia lui privindu-se. Ei care peste doar zece minute muream pentru a renaşte alte două persoane. Asta au şimţit atunci: că viaţa aşa cum o ştiau s-a sfârşit.

Unimotorul se strecura agil prin labirintul junglei, departe de forfota oraşului. În depărtare, luminile de neon deveneau din ce în ce mai depărtate, mai slabe. Cunoştea jungla ca pe propria casă. Defapt îi fusese casă din momentul în care a ales drumul lui în viaţă.

Nu cu mulţi ani în urmă era un tânăr care avea un viitor luminos în faţă. Se înrolase mânat de dorinţa de a face bine. Mulţi ani se dovedise neîntrecut în tot ceea ce făcea. Până când a deschis ochii cu adevărat. Războaiele dispăruseră de sute de ani, iar ordinea publică era singura menire a armatei. Corpul Clericilor, conducătorii lumii, găsiseră secretul unei societăţi din care violenţa dispăruse. Resursele naturale erau folosite cumpătat, oraşele erau limitate ca dimensiune şi aveau impact asupra mediului care tindea spre zero. Oamenii erau fericiţi. Cel puţin aşa percepuse el lumea. Cu siguranţă firea lui visătoare, idealistă a avut un cuvânt greu de spus asupra percepţiei.

Primul semn de întrebare şi l-a pus în momentul în care a primit misiunea să asigure un transport. Părea o noapte ca oricare alta. Un sigiliu de la unul din bimotoare era rupt. I s-a părut logic să verifice dacă încărcătura este la locul ei. A rămas mut. Sute de cadavre zăceau stivuite. De toate vărstele, sexele… A ieşit tremurând. A pus un sigiliu nou şi nu a spus o vorbă nimănui.

Au urmat luni în care timpul liber îl petrecea urmărind bimotoarele pe tot traseul lor. Părea că nimeni nu ştie exact ce se întâmplă.

Aşa aflase de programul Îngerul Păzitor. Mergând pe fir, ca un veritabil investigator, aflase cum Corpul Clericilor avea drept de viaţă şi de moarte asupra oricui. Dacă plănuiai să faci ceva ilegal, erai omorât, dacă nu credeai în Zei, erai omorât, dacă spuneai că o decizie dată de Clerici, indiferent de rang, este greşită, erai omorât. Oricine venea în contradicţie cu felul în care ei conduceau era eliminat.

Crimele erau săvârşite de Îngerii Păzitori. Nimeni nu îi văzuse, nimeni nu îi ştia, păreau nişte umbre ale morţii, care executau pe oricine. Un pumnal voltaic era tot ce aveau nevoie să curme viaţa. Şi la câte cadavre a văzut se părea că sunt eficienţi. I s-a părut ironic numele ales. De la un înger păzitor te-ai aştepta la protecţie, la grijă, la pază, nu la crime.

Nu după mult timp a găsit şi un grup de opozanţi ai regimului, de rebeli. S-a alăturat lor fără să ezite. Lupta era ciudată. Nu aveau un inamic vizibil. Nu vroiau să  verse alt sânge nevinovat. Prin urmare totul se reducea la acţiuni de sabotaj. Centre energetice, transporturi de produse, dispozitive de propagandă, toate cădeau în mâinile lor sau sub loviturile tunurilor fotonice. Însă nu erau la adăpost. Din când în când găseau cadavrul câte unui rebel. Îngerii Păzitori loveau unde şi când nu te aşteptai.

Acum se întorcea tocmai din Sangar Kah. A condus o lovitură îndrăzneaţă care viza minele de cristalită, esenţiale pentru energia produsă în oraşe. Misiunea a eşuat lamentabil. Mai mult de jumătate din cei plecaţi au fost găsiţi morţi dimineaţa. Îngerii Păzitori se dovedeau a fi nişte adversari teribili.

Ani de zile lupta în ilegalitate l-a uzat, l-a consumat. Doar Dhalina îl consola şi îi alina supărarea. Indiferent de ce parte luptase, ea îi dădea putere. Se vedeau în acelaşi loc. Nu mai mult de cateva ceasuri, pentru a nu da ocazia Îngerilor Păzitori să îl găsească. Diferenţa de statut social era o barieră imensă în calea fericirii lor. Cu atât mai mult cu cât ea era fiică de cleric, iar el un proscris. Însă pentru dragostea lor era gata să facă lucruri neaşteptate.

Întâlnirea din seara asta era ultima lui şansă la fericire. În noapte asta vor fugi în lume, departe de Îngerii Păzitori, departe de societatea bolnavă în care au trăit fericiţi, dar în ignoranţă.

Şi iată-i faţă în faţă! La ruine. Pe marginea lacului. După luni de zbucium departe unul de celălalt, au căzut pradă emoţiei şi dorului. Lacrimile li se împletesc, gurile se găsesc în săruturi lungi.

-          Ce bine că te-am regăsit! suspină el strângând-o în braţe cu putere. Nu putem sta mult, iubirea mea! Trebuie să fugim.

Ea, îzbucneşte în lacrimi, încercând parcă să se afunde mai adânc în braţele lui.

-          Ce este, iubita mea? întreabă el uşor descumpănit.

-          Nu putem fugi împreună! spuse ea printre suspine.

Abea acum observă că ea nu venise cu nici un bagaj. O privi în ochi, neînţelegând ce se întâmplă. Au planificat în detaliu tot, se înţeleseseră asupra fiecărui amănunt.

-          De ce nu putem fugi? o întrebă el ca o tânguire, simţind că pământul îi fuge de sub picioare.

-          Pentru că eu sunt Îngerul tău Păzitor! spuse ea strecurând un pumnal voltaic printre coastele lui, în inimă.

Privirile li s-au întâlnit pentru ultima oară. A ei înlăcrimată, plină de regret, a lui întrebătoare, mirată.

 

*  *  *

Încăperea era cufundată în tăcere. Jennifer părea furată de povestirea Călătorului, dar şi uşor nedumerită.

-          Tristă povestea asta! spuse ea cu privirea pierdută. Dar cum mă face ea să te înţeleg mai  bine?

-          „Rebelul” sunt eu! spuse tânărul.

Jennyfer căscă nişte ochi mari a mirare.

-          Da, continuă tânărul. Viaţa e mai complexă decât o percepeţi voi, oamenii. Aţi intuit bine când aţi realizat că pe lângă materie şi energie, o componentă esenţială este informaţia. Însă informaţia este viaţă. Sufletul, cum îi spuneţi voi, este informaţie. În universul vostru, informaţie este omogen răspândită. Tot ce a existat, tot ce există, tot ce va exista este prezent sub formă de informaţie, peste tot în univers. Sufletul nu este altceva decât un cluster de informaţie. Şi nu există un singur univers, cel pe care-l percepi tu şi oamenii. Sunt o infinitate de alte universuri şi dimensiuni. Găurile negre de care ştiţi au un corespondent antagonic. Să le zicem găuri albe. Ce intră pe o parte, iese pe cealaltă sub formă de informaţie. Astfel există o legătură strânsă între universuri şi dimensiuni. Eu sunt un Călător. Sufletul meu poate călători dintr-o parte în alta. Eu mor într-o lume şi mă materializez în alta. Ca mine sunt mulţi. Pe unii i-aţi cunoscut, fie că le-aţi spus zei, îngeri, profeţi. Unii au trăit printre voi. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Unii îşi pot controla salturile, alţii, asemeni mie, sunt la voia sorţii. În universul ăsta, oamenii sunt singuri. Există viaţă peste tot, dar sunteţi singura specie cu adevărat inteligentă. Iar povestea mea mai spune ceva. Cel mai periculos pentru o specie, implicit pentru univers, este ca o mână de indivizi să instaleze un sistem dictatorial, care să pună interesele personale înaintea celor ale speciei. S-a întâmplat mie pe Kharos şi am zis că nu voi permite să se întâmple altundeva. Laboratorul pe care l-am distrus era destinat clonării. Consiliul vostru clona o armată prin care să domine. Nu puteam permite ca viitorul acestui univers să fie compromis. Mai sunteţi o mână de oameni. Arca trebuie să vă ducă la destinaţie şi să renaşteţi ca specie. Asta se putea întâmpla doar dacă fiecare individ în parte este respectat, fiacare viaţă este preţuită. Şi ştiu ce te frământă acum. Da! Viaţa de pe Terra nu a fost distrusă în totalitate. Vor trece sute de ani, poate mii, dar Terra, leagănul vieţii inteligente din universul vostru, nu şi-a spus ultimul cuvânt.

Avalanşa de informaţii au năucit-o pe Jennifer. Un amestec de uimire, teamă, neîncredere au răvăşit-o. Ar avea mii de întrebări. Dar pe care să le pună? Deşi fantastică, relatarea Călătorului părea plauzibilă.

-          Există Dumnezeu? întrebă ea cu teamă, însă nu putea să nu întrebe.

-          Există! spuse Călătorul. Însă este peste înţelegerea oamenilor.

De pe hol veneau zgomote care marcau apropierea gărzilor. Scanarea se terminase. Jennifer se simţea în criză de timp. Mai avea atâtea de întrebat. Atâtea răspunsuri de primit.

Uşa se deschise şi nenumărate uniforme negre pătrunseseră în încăpere flancându-l pe Călător şi târându-l spre uşă. O uniformă albastră, semn al elitei conducătoare, care părea şef peste gărzi, spuse adresându-se lui Jennifer:

-          Scanarea s-a terminat. Nu apare în bazele noastre de date. Consiliul consideră că nici nu există şi doreşte executarea lui imediată.

„Mai vreau timp” ar fi strigat Jennifer, dar gărzile se îndepărtau.

-          Călătorule, sufletele oamenilor, după moarte, călătoresc? Există viaţă după moarte?

Călătorul era escortat spre locul în care sentinţa urma să fie pusă în aplicare. Uşa se deschise în faţa lor.

-          Sufletele oamenilor…

Uşa se închise în urma lor.

Boca Daniel

Boca Grigore-Daniel
Născut: 15.12.1981, Orăştie, Hunedoara
Absolvent al Academiei Forţelor Terestre “Nicolae Bălcescu” – Sibiu în anul 2004
Adoptat de capitală: 2005, odată cu ieşirea în câmpul muncii
În curând căsătorit.
Pasionat de fenomenul Star Trek.
Îmi place Isaac Asimov.
Daniel Boca

Daniel Boca

Boca Grigore-Daniel Născut: 15.12.1981, Orăştie, Hunedoara Absolvent al Academiei Forţelor Terestre “Nicolae Bălcescu” – Sibiu în anul 2004 A debutat în Gazeta SF cu povestirile "Colonia- Începutul", "Călătorul" şi "Sylva".

More Posts