GSF64 banner1-650

          2016, editura Smart Publishing, 304 pag., ISBN 978-606-94108-6-8

          Deşi prezent de ceva vreme în peisajul SF autohton, Nic Dobre a fost destul de zgârcit cu textele publicate. Am avut ocazia să citesc doar vreo două povestiri scrise de el, dar am fost frapat de un lucru: autorul braşovean reuşea să recreeze atmosfera lecturilor care m-au fascinat în perioada copilăriei şi adolescenţei, acea lume a aventurilor, cu o atmosferă optimistă chiar şi atunci când prezenta lucruri grave. Ştiind că lucrează la „Căldura gheţarilor”, am fost curios să văd cum arată dezvoltate la dimesiunea unui roman acele elemente întrezărite în textele de mai mică întindere.

cgnd          Cartea descrie un viitor în care răcirea accentuată a climei a obligat omenirea să părăsească Pământul, refugiindu-se sub cupolele marţiene. După ce societarea s-a stabilizat în noul cămin, a început munca de recuperare a istoriei – fie că era vorba despre documente, cadavre, tehnologii, ori simpla colectare a unor resurse.

          Personajul principal, John Hooverbart, îşi doreşte încă din copilărie să se facă „pământean”, cu alte cuvinte să se alăture echipelor care operează pe planeta-mamă a omenirii. Dorinţa lui merge însă mai departe – el vrea ca, după terminarea perioadei active, să devină proprietarul unei bucăţi de teren şi să rămână, definitiv, pe Terra.

          Ceea ce reuşeşte să realizeze Nic Dobre este un tablou echilibrat. Iniţial, exodul spre Marte şi încercarea foştilor pământeni de a-şi recupera istoria apar în culori frumoase – iniţiative lăudabile, realizate cu sacrificiul unor eroi. Textul nu pare prea diferit de propaganda socialistă prezentă în romanele est-europene din perioada anilor ’50-’90, în care era glorificată mintea vizionară a omului nou, cel lipsit de păcate, oblăduit de guvernul înţelept. Şi, dacă stăm să ne gândim, diferă asta cu ceva de modul în care capitalismul actual încearcă să-şi justifice chiar şi unele acţiuni controversate?

          Totuşi, autorul are grijă ca, treptat, să sădească îndoiala în mintea cititorului. Un detaliu aici, o inadvertenţă dincolo – tabloul capătă, treptat, tuşe mai întunecate. Salvatorii pământenilor afectaţi de Marea Glaciaţiune se dovedesc a nu fi fost chiar bunii samariteni despre care se credea. Marţienii reveniţi pe Pământul îngheţat pentru a găsi acolo vestigii nu sunt chiar exploratorii cu inima curată. Ideologia societăţii prezintă unele scăpări care, deşi aparent nesemnificative, pot avea consecinţe importante în anumite conjuncturi. Astfel, deşi menţine continuu un ton optimist, o atmosferă luminoasă, romanul rămâne unul realist, prezentând un viitor credibil.

          Dintre plusurile cărţii aş remarca ritmul şi latura ştiinţifică. Deşi textul nu este sărăcăcios din punct de vedere stilistic, Nic Dobre nu este genul care să opteze pentru o atmosferă densă, cu descrieri complexe, nici nu sondează profunzimile psihicului uman, cu psihoze şi filozofii pline de greutate. El optează, în schimb, pentru o prezentare echilibrată şi un ritm alert, ceea ce face lectura una antrenantă, cartea citindu-se uşor. În plus, atenţia la detaliile ştiinţifice ajută romanul să se ridice la nivelul pretenţiei pasionaţilor de SF (cu un S vizibil, nu doar de formă), fără a încărca, însă, cititorul, cu informaţii dificile.

          Încă de pe prima copertă (realizată de bine-cunoscutul Viorel Pîrligras) suntem avertizaţi că romanul face parte dintr-o trilogie, cea a Ancestorilor. Recunosc însă că nu mă aşteptam la surpriza pregătită de autor în ultima parte. El ridică miza atât de sus şi de imprevizibil, încât tot ceea ce prezentase anterior în roman ajunge să fie privit într-o altă lumină. Mai mult, transformă o serie aparent previzibilă de explorare a Pământului îngheţat într-o cu totul altă poveste, cu ambiţii mult mai mari.

          Fireşte, cartea prezintă şi unele puncte slabe. Pe cele legate de unele exprimări stângace, ori chiar erori, le-aş pune pe seama lipsei de exerciţiu. Mâna se formează pe măsură ce scrii. Părerea mea este că un scriitor ar fi bine să experimenteze cât mai mult în schiţe, povestiri şi nuvele înainte de a-şi încerca puterile cu un roman, care presupune o abordare diferită. Cu toate acestea, remarc faptul că acţiunea nu are scăderi în ritm şi intensitate, Nic Dobre reuşind să păstreze un text echilibrat cap-coadă.

          Un alt minus, cel puţin în ceea ce mă priveşte, l-au constituit personajele. Nu am reuşit să empatizez cu ele, iar în unele cazuri replicile şi reacţiile lor mi-au apărut ca fiind naive. Deşi autorul nu şi-a dorit să sondeze profunzimile trăirilor lor (ceea ce, cum am spus mai devreme, a contribuit la obţinerea unui ritm antrenant), cred că în cazul anumitor relaţii amoroase sau drame sentimentale unele personaje ar fi fost normal să se comporte mai… nehotărât, confuz. Mai realist, după părerea mea.

          Există şi unele rezolvări de tipul Deus ex machina. Ţinând cont că este vorba de o serie,  pornesc de la premisa că vor primi explicaţii plauzibile în următoarele volume, prin urmare nu le consider (deocamdată) minusuri.

          Remarc, de asemenea, îndrăzneala autorului de a merge pe drumul self-publishing-ului, într-o perioadă în care se înmulţesc vocile care susţin că acesta este viitorul. Există autori occidentali care au izbândit pe această cale, dar să nu uităm că, în spatele lor, sunt alte mii care au rămas în anonimat. Dacă opţiunea se va dovedi un succes în cazul de faţă, pe piaţa de carte oarecum atipică din România, rămâne de văzut.

          Pentru cei care şi-au petrecut copilăria şi adolecenţa în perioada ante-decembristă, această carte are un iz de Cireşarii, de „Clubul temerarilor”. M-a încântat enorm asta pe atunci, dar sunt curios în ce măsură tinerii din ziua de azi mai sunt atraşi de acest gen literar. Mai ales în condiţiile în care acum este în floare moda textelor sumbre şi/sau post-apocaliptice. În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să salut faptul că mai există autori care să prezinte lumea în culori frumoase, optimiste. În mod cert, Nic Dobre are un stil aparte, uşor recognoscibil în literatura actuală de gen din România, iar asta este un lucru extrem de important.

         

          

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts