GSF58ban01-650

          Urcă încet treptele podiumului, întinse mâna foştilor adversari, îi privi în ochi şi le zâmbi. Acum sunt colegi, dar cu ceva timp în urmă s-au bătut aprig pentru medalie. Fără resentimente, au luptat pentru ceva. Dintre toţi el a câştigat, e pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, e campionul de azi. Mâine poate vor fi ei, dar vor trebui să îl învingă. Au timp, sunt tineri şi puternici.

          Îşi aplecă fruntea, iar oficialul olimpiadei îi trecu peste gât panglica medaliei de aur. Îi strânse mâna şi îi mulţumi pentru premiere. Atinse metalul, îl simţi rece, dar şi cald totodată, e încununarea a zece ani de sacrificii, de zile lungi de antrenamente, de mici accidente care l-au ţinut departe de sală, de colegi, de sport. Văzu totul ca într-o ceaţă, undeva departe, în urmă, în umbra amintirilor. Simţi un fior în întregul corp când realiză că poate este ultima competiţie internaţională importantă la care va participa. Poate că a venit momentul să se retragă, e încă în putere, dar nu va reuşi să-şi înfrunte adversarii peste un an.

          Un an… nu s-a gândit că va veni clipa în care el şi momentul retragerii vor sta faţă în faţă. Închise ochii şi îşi aminti ziua în care, la numai șapte ani a trecut pentru prima dată pragul sălii de sport adus de mamă-sa. De fapt, el o rugase să îl aducă, iar ea, pentru a-i mai stăvili energia, a acceptat imediat. Poate că a văzut în el potenţialul dovedit mai târziu, peste ani, sau poate că a vrut ca sportul să îi dea încredere, să îl călească. Sau poate că a vrut să îl ţină cât mai departe de tată.

          Simţi şi acum palma grea primită pe obraz de la el când a aflat că serile urma să şi le petreacă la antrenament: „Sport îţi trebuie ţie, măi băiete? Lasă că îţi dau eu sport…du-te la muncă, ce-o să faci cu atâta școală. Da… şcoală şi sport. Ce… eu câtă şcoală am şi uite, muncesc… Numai să te prind că te mai duci la sală…”. Plecase ochii înfricoşat, dar mama l-a apărat şi i-a dat pe ascuns bani de echipament. Ce oficial sună acum „echipament”…

          Ca mai toţi copiii de vârsta lui, abia avea cu ce să se încalţe şi două perechi de cămăşi de schimb. Găsise cu greu nişte tenişi pe măsura lui şi o pereche de pantaloni mai largi. Zâmbi. În ce condiţii s-au antrenat ei, luptând nu numai cu oboseala fizică a sportului, ci şi cu foamea, frigul pătrunzător din alergările pe zăpadă sau neajunsurile materiale. Au fost ani grei, mulţi dintre colegii săi au renunţat, au părăsit şi şcoala şi sala, au plecat la muncă pe şantiere alături de taţii lor. Puţini au rămas, dar şi mai puţini au făcut performanţă. Numai el, însă, dintre toți, a ajuns aici, pe podium.

          Tatăl i-a stat împotrivă, abia târziu, peste ani, a înţeles că sportul l-a făcut bărbat, că i-a deschis o cale în viaţă. A acceptat cu greu toate acestea, poate că s-a şi bucurat de succesele fiului, dar nu şi-a recunoscut niciodată greşeala şi opoziţia din trecut.

          Privi în jurul său, întreg stadionul îi strigă numele. Toţi sunt ridicaţi în picioare şi îl aclamă. Ridică mâinile cu buchetul de flori, duse medalia la buze şi o sărută, apoi trimise sărutul spre spectatori. Ascultă înfiorat imnul naţional, încremenit cu mâna pe inimă şi pe medalie. O merita, a fost cel mai bun.

          Ceru microfonul să spună câteva cuvinte. Tuşi, îl ciocăni uşor cu degetul arătător, apoi ridică ochii spre steag şi spuse: „Vă mulţumesc… susţinerea voastră azi, aici, înseamnă enorm pentru mine. Sunt acum la capătul unui drum lung, presărat adesea cu neîmpliniri, cu suferinţe, cu sacrificii… Dar dragostea voastră pentru sport şi dăruirea de care aţi dat dovadă pe tot parcursul olimpiadei m-au făcut să trec peste orice şi să-mi doresc victoria mai mult ca oricând. De aceea, dedic această medalie publicului. Dedic cu dragoste medalia şi părinţilor mei, sunt undeva în tribună ca simpli spectatori, în special tatălui meu, care a văzut în mine un campion, care m-a ajutat la greu şi m-a sprijinit cu cel mai bun sfat, ca un adevărat prieten. Dedic medalia antrenorului meu, marelui sportiv, cel care a fost cu mine şi zbir şi al doilea tată, cel alături de care am mâncat de multe ori din aceeaşi conservă de fasole la lumina lămpii. Domnule antrenor, suntem azi în lumina reflectoarelor. Desigur, dedic medalia şi soţiei mele Ana, dar mai ales fiului meu Andrei, ştiu că mă priveşte acum la televizor. Vă mulţumesc tuturor…”.

          Undeva, mai târziu, în faţa unei oglinzi, un băieţel de 7 ani îşi trage pe mâini mănuşile de box ale tatălui. „Mami, nu e aşa că am muşchi? Ia uite, am ridicat de câteva ori halterele alea mici, pe care tata mi le-a dat mie, a zis că nu îi mai trebuie.” Băiatul se încordă, făcu un pas înapoi şi schiţă o fentă cu atac şi apărare, lovi un adversar imaginar, pe care probabil l-a şi doborât dintr-o singură lovitură, cum văzuse de atâtea ori la tatăl său. Sări de pe un picior pe altul, întinse pumnul spre oglindă, aproape să o atingă, fentă din nou şi dădu lovitura decisivă. În spatele lui, tatăl îl prinse de mijloc şi îl ridică: „L-ai învins, Andrei? E jos, l-a numărat arbitrul? Crezi că am curaj să mă înfrunt cu tine în ring?”. Băiatul încolăci mâinile după gâtul tatălui şi-i şopti la ureche: „Da, tati, ai curaj, eşti campion, ai medalie, nu te poate învinge nimeni”.

          Tatăl zâmbi, îl coborî, trecu din nou în spatele lui şi se priviră amândoi în oglindă. „Andrei, medalia e doar o recunoaştere, un simbol. Am muncit şi am luptat pentru ea, dar adevărata mea realizare eşti tu, Andrei, tu eşti campionul meu”.