Splendid. Absolut genial.

Maude privea reactorul din faţa ei cu un aer exasperat. Era a nu mai ştia câta oară când bobinele de la baza lui aveau depuneri parazitare.

Şi am dat cu prostia aia de spray de m-am săturat… atâta reclamă pentru o asemenea porcărie ineficientă…

Nu putea să înţeleagă de unde şi până unde tot apăreau puricii ăia duhnind a corpuri încărcate electrostatic, dar izul caustic pe care îl emanau, combinat cu mirosul tipic al reacţiilor chimice din hală (profesorul îi spusese la un moment dat că, după toate aparenţele, izul cu pricina era o variantă mai densă a parfumului de mult dispărutei Titan Arum) părea de-ajuns pentru a face să îi dea lacrimile aproape instantaneu când îl simţea. Noroc cu ochelarii de lucru ce îi izolau perfect ochii – sarea din glandele ei lacrimale mai lipsea acolo, ca să se combine cu vaporii de sulf şi sarmiziu şi să dea motiv tuturor tehnicienilor să îi cunoască adevărata „culoare interioară”. Aşa se exprimase lectorul chimic, încercând să glumească, cu un rânjet cretin, atunci când le vorbise, ei şi altora, despre reacţiile exoterme extrem de rapide care puteau avea loc între diverse elemente prezente în hala aia. Proastă glumă.

Oftând resemnată, Maude îşi desfăcu încet instrumentarul, punând cu grijă fiecare ustensilă pe rastel, trăgând parcă de timp pe măsură ce aşeza toate periuţele, pensetele, cleştii şi restul lucrurilor cu precizie milimetrică, de parcă s-ar fi pregătit de meditaţie şi nu de intervenţii tehnice la nenorocirea aia de reactor.

Asta e, n-ai ce să-i faci. Şi pun pariu că Darj a văzut şi el depunerile, dar s-a făcut că plouă până a ieşit din tură, lua-l-ar naiba…

S-a făcut că plouă. Expresia îi mută gândul deodată către ploile terestre. Îi era dor să se simtă biciuită de stropii furioşi ai unei ploi de vară. Aici nu ploua niciodată. Micile cantităţi de apă din atmosfera planetei ajungeau înapoi pe suprafaţa acesteia sub forma unor ceţuri dense, ce deveneau mai întâi un soi de mâzgă lăptoasă întinzându-se pe unde nimerea, fiind apoi absorbită de sol şi abia după aceea realimentând, prin cine ştie ce canale subterane, puţinele rezervoare naturale din care oamenii se alimentau cu zgârcenie.

Trecuse prea mult timp de când acceptase de bună voie exilul pe Rhessus în schimbul eliberării condiţionate a fratelui ei. Mulţi ziseseră că Serge nu meritase sacrificiul făcut de ea, dar ceea ce nu ştiuse nimeni era că de fapt Maude abia aştepta un pretext ca să plece definitiv de pe planetă, nemaigăsindu-şi locul nicăieri după…

Ca o alarmă silenţioasă, pulsul i se acceleră brusc, iar femeia făcu eforturi serioase să nu îşi continue gândul. Acum avea nevoie să se concentreze asupra bobinelor şi să le cureţe naibii de puricii ăia care parcă deveneau din ce în ce mai rezistenţi la toate spray-urile şi compuşii folosiţi pentru sterilizare. Lacrimile de nostalgie nu erau indicate. Nu acum. Nu aici. Nu de alta, dar îşi dorise prea mult să părăsească Pământul ca să o dea în bară în felul ăsta.

Pensă. Clips. Retractor. Deionizant. Pensă. Perie.

Tata ar fi mândru. Sau cam aşa ceva. Tot voia el un chirurg în familie – ce mi-e bisturiul, ce mi-e rezectorul. Mama voastră de paraziţi…

— Haide odată, Maude, tre’ să dau drumul la reactor din nou, auzi femeia în cască vocea gâlgâind că o fântână a colegului de tură.

Zâmbind strâmb către fereastra de la etaj, ridică vârful rezectorului la tâmplă, într-un fel de salut zeflemitor, apoi îşi văzu mai departe de treabă, murmurând printre dinţi:

— O să dai drumul la reactor când o să fiu eu sigură că am luat şi ultima particulă de pe bobine, Zeq. Nicio secundă mai devreme.

Chicoti apoi înfundat când îi pătrunse în ureche mârâitul nemulţumit al lui Ezequiel. Ştia că mârâia doar de formă, până acum nu reuşise nimeni să cureţe bobinele mai repede decât ea, şi mai ştia şi că pariurile privind depăşirea diferitelor recorduri de pe lumea aia îndepărtată nu întârziau niciodată să îşi facă apariţia – Ezequiel probabil iar pariase un număr mare de credite pe spinarea ei, şi acum nu făcea decât să dea bice calului. Sau, ca să respectăm genul, iepei.

Nu peste mult timp, Maude reuşi să încheie migăloasa operaţiune şi, judecând după sunetul de satisfacţie care urmă comenzii de recuplare a circuitelor, îşi putu da seama că probabil îşi doborâse vechiul record.

— Ia spune, Zeq, îmi merit cubul de zahăr? îşi tachină ea cu tandreţe „jocheul”.

Privind-o strâmb (în mare parte şi datorită strabismului necorectat), Zeq se mulţumi să dea din umeri şi îi răspunse:

— N-ai decât să râzi cât vrei, Maude. Creditele sunt credite, şi oricum, nu e ca şi cum am avea parte de prea multe alte distracţii aici. Acasă, pe Pământ, aveam cursele de melci. Aici… mai suspină el, iar Maude nu-şi putu înfrâna un hohot, imaginându-şi-l deodată pe bietul Ezequiel biciuind verbal un melc.

— Da, bine, reuşi ea să îngâne împăciuitoare după ce se opri din râs. Promit să nu te dezamăgesc… prea curând, oricum. Iar acum, pentru că ştiu că n-ai nevoie de mine ca să dai drumul din nou reactorului, te las singur, iapa asta bătrână are nevoie de un duş ca să scape de duhoarea puricilor ălora nenorociţi, rânji femeia către el, azvârlind trusa de instrumente în lada de sterilizare şi ieşind din încăpere fără să se grăbească, mişcându-şi alene şoldurile generoase.

Nu se considerase niciodată vreo frumuseţe, dar era suficient pentru orice bărbat să o privească mergând ca să îşi dea seama că ştia al naibii de bine ce avea de făcut în pat.

Ezequiel se uită după ea şi mai suspină o dată, înghiţind în sec, imaginându-şi cum ar fi fost să o călărească la propriu, apoi se întoarse resemnat către panoul de comenzi. N-avea să afle niciodată plăcerea unei asemenea curse, şi nu pentru că era grăsun sau pentru că avea strabism sau pentru că Maude ar fi avut pe altcineva (oricum relaţiile erau foarte volatile aici, pe Rhessus), ci pur şi simplu pentru că mama natură îl făcuse eunuc din naştere şi, în mod dureros de ironic, incompatibil cu metodele de corectare a acestei situaţii. Maude ştia asta şi îl mai tachina prieteneşte când erau doar ei doi, dar niciodată nu îl batjocorise, spre deosebire de alţii, iar el îi era recunoscător pentru acest lucru mai mult decât o puteau exprima cuvintele. Din cauza asta (şi de asemenea deoarece contul lui de credite se tot îngrăşa după diversele pariuri pe care i le câştiga priceperea ei tehnică) bărbatul de patruzeci şi opt de ani nu şi-ar fi schimbat pentru nimic în lume colega.

Femeia se îndreptă către duşul de serviciu, anticipând plăcerea apei curgându-i pe piele şi sporind-o prin încetineala cu care îşi dădu jos combinezonul duhnind de-a dreptul a tot soiul de chestii. Transpiraţia ei, pe lângă acestea, părea un adevărat parfum de roze. Când, într-un final, dădu drumul la robinet şi simţi şiroaiele de apă pe corp, o străbătu un fior atât de puternic încât o zgudui cu totul, şi se agaţă de bara de inox de lângă ea ca să nu cadă. Singurul lucru ce îi plăcea mai mult decât duşul era ciocolata, dar aia era mai greu de obţinut aici. Aşa că acum, cu un zâmbet larg, îşi lăsă capul pe spate şi privi cerul prin plafonul transparent în timp ce ignora toate legile economiei de apă. Oricum aici toate legile păreau să existe doar pentru a fi ignorate. Începând cu planeta unde se aflau.

Rhessus era o planetă cu doi sori. Până aici nimic prea neobişnuit. Dar Rhessus executa o orbită amplă în forma cifrei opt, nenatural de precisă, între cei doi sori, şi aici începea toată distracţia. Conform fizicii standard învăţate la Academie, ceea ce se întâmpla în sistemul ăsta n-avea nicio logică, indiferent că te gândeai la puncte Lagrange sau la alte reguli şi legi. Şi nu atât orbita propriu-zisă fusese lucrul ce îi lăsase multă vreme perplecşi pe cercetători, ci stabilitatea incredibilă a acestui ansamblu, începând cu distanţele şi dimensiunile fizice ale sorilor şi ale planetei şi terminând cu structura chimică a mediului înconjurător, permiţând existenţa acestei planete unde aproape jumătate din timp era ziuă continuă oriunde te-ai fi aflat. Fizic, sistemul ăsta nu avea cum să existe. Era imposibil. Şi totuşi exista, iar oamenii se apucaseră să îl disece în speranţa descoperirii „rotiţelor” ce îl făceau să funcţioneze. Mulţi ziceau că era doar o chestie de statistică şi de postulat al excepţiei. În tot universul ăsta TREBUIA să existe şi un asemenea model care să nu se conformeze cunoştinţelor rudimentare despre fizică ale pământenilor. Dar mintea umană nu se mulţumea cu statistici şi cu excepţii.

Ansamblul de aici era foarte simplu – două stele suficient de mari, identice fizico-chimic, la o distanţă ideală una de alta şi o planetă ce părea să fi găsit exact muchia de echilibru permiţându-i să orbiteze alternativ, uniform şi constant în jurul lor, folosindu-se, în afara gravitaţiei individuale a fiecărei stele, de naiba ştie ce altă forţă încă nedescoperită de către oameni. Analizând modelul orbitei, ai fi zis că cele două stele joacă tenis, azvârlindu-şi mingea pe rând, de la una la alta, cu o încetinire insesizabilă a mişcării la trecerea barierei dintre cele două gravitaţii, în timp de planeta rămânea mereu într-un echilibru constant, dureros de fragil, pe care prezenţa oamenilor veniţi ca exploratori şi colonizatori nu reuşea să îl perturbe. Sau nu reuşise încă.

Întinzându-şi cu un aer visător spuma dezinfectantă pe tot corpul, Maude admiră irizaţiile căpătate de acoperişul de sticlă sub razele Sayei, unul dintre cei doi sori. Rhessus se afla aproape de punctul de schimbare a orbitei, şi în perioada asta lumina amestecată a celor două stele aberant de apropiate în ciuda dimensiunilor lor părea să oblige ochiul omenesc să vadă mai multe culori decât se credea posibil. Saya şi Roya. Habar n-avea cine dăduse numele alea sorilor, dar cumva urechea femeii încuviinţa sonoritatea lor. Saya şi Roya. Şi Rhessus. Ménage à trois.

Maude începu să se clătească, oftând pe de-o parte satisfăcută de senzaţia de curăţenie şi pe de altă parte resemnată de ceea ce avea de făcut în continuare. Trebuia să afle odată pentru totdeauna cauza datorită căreia tot apăreau puricii ăia. Altfel restul vieţii ei pe planeta asta urma să se rezume la ture tehnice şi rezecţii de paraziţi de pe bobinele alea tâmpite. Habar n-avea cum putea să afle motivul, dar în privinţa asta primul ei profesor de fizică avusese o replică genială la un moment dat. Când nu ştii ce anume provoacă un fenomen, mergi pe firul lui până la începuturi. Până la hidrogen şi la euglena verde. Până la motivele pentru care un dumnezeu, oricare ar fi el, a decis la un moment dat că amărâtul ăla de carbon poate da naştere atât diamantului cât şi grafitului. Şi, mai presus de toate, vieţii.

Meh. Iar filosofii ordinare.

Oricum, un lucru era sigur. Pe Darj (numele lui complet era Darjeeling, dar până şi el era de acord că părinţii lui nu putuseră avea o idee mai proastă de nume, aşa că toată lumea folosea acea prescurtare) nu se putea baza ca ajutor. Maude avusese şansa să înţeleagă ce monument de inteligenţă era pe vremea când fuseseră transplantaţi cu tot nucleul coloniei pe Rhessus, şi deşi iniţial păruse a fi un individ fermecător, unele evenimente ulterioare îl aduseseră în postura de persona non-grata nu doar pentru ea, ci şi pentru mulţi alţii.

În plus, în ciuda cunoştinţelor sale vaste, idiotul era de-o lene incuantificabilă, iar atunci când îi mai reproşa careva lucrul ăsta se mulţumea să privească persoana în cauză într-un mod superior, peste ochelarii cu rame aurii (Darj încă mai purta ochelari după modelul vechi, refuzase cu îndârjire să se opereze sau să treacă la lentile de contact, aşa cum făcuseră toţi cei cu probleme oftalmologice, sub pretextul că vechiturile alea îi evidenţiau mai bine trăsăturile feţei) şi să replice „Ascultă, tu înţelegi conceptul de gestionare eficientă a resurselor limitate? Crezi că există o resursă mai limitată decât viaţa?! Primeşti doar una, mon cher”.

Franceza cu care îşi împroşca interlocutorii îi oferea o alură oarecum pedantă, şi trei sferturi dintre colonişti l-ar fi strâns bucuroşi de gât, numai să nu îl mai audă cum se chinuia să pronunţe cuvintele cu accentul corespunzător. Restul, incluzând-o pe Maude, se resemnaseră cu prezenţa lui, făcând tot posibilul să nu dea nas în nas cu el decât în cazuri de absolută necesitate. Şi, cumva, Maude ştia că n-avea de gând să facă din studiul paraziţilor un caz de absolută necesitate a prezenţei lui Darj lângă ea.

Relaxată de duşul care durase scandalos de mult (era conştientă că urma să îi fie uşurat contul de credite cu o sumă usturătoare drept penalitate, dar să-i ia dracu, atâta plăcere avea şi ea pe planeta asta şi n-aveau decât s-o penalizeze cât voiau) Maude luă din vestiar un combinezon curat, inodor, îşi pulveriză un puf de parfum între sâni şi apoi se îndreptă spre laborator. Ştia că paraziţii neutralizaţi fuseseră preluaţi cu grijă de sistem, ca de obicei, şi transferaţi acolo pentru studiu, la cererea ei – unii spuneau că era un timp pierdut, dar Maude era prea hotărâtă să afle ce naiba genera puricii aia.

Partea bună era că, odată neutralizaţi, mirosul ăla specific al lor dispărea, aşa că n-avea nevoie să reziste vreunui atac olfactiv din partea lor. Deschizând uşa laboratorului, însă, Maude se văzu nevoită să reziste unui atac de nervi – Darj era deja în laborator, instalat comod în faţa unui monitor, cu picioarele ridicate pe un scăunel şi cu o cană de cafea în mână.

Nevrând să pară prost-crescută, femeia mormăi un fel de salut la care el nu-i răspunse, părând chiar s-o ignore, absorbit de o înşiruire de date curgând de zor pe monitorul din faţa lui. Enervată mai tare de lipsa lui de reacţie, Maude îşi puse o mască pe faţă, mănuşi pe mâini şi dădu să se îndrepte spre zona ei de lucru, când bărbatul, devenind brusc conştient de prezenţa ei, tresări din gândurile în care era cufundat şi întoarse chipul. Maude, şocată să îi vadă cearcănele din jurul ochilor, uită cu totul de nervii de adineauri, întrebându-l realmente îngrijorată:

— Eşti bine? S-a întâmplat ceva?

După câteva clipe de tăcere, Darj se uită către monitor şi spuse cu voce neutră:

— Rhessus şi-a modificat lungimea orbitei în jurul Royei cu un micron.

Maude îl privi fără să zică nimic, dar nici nu era nevoie de vorbe. Amândoi ştiau că asta urma să genereze o adevărată reacţie în lanţ. Într-un sistem care depindea atât de mult de echilibru, micronul ăla, deşi părea ceva infim, avea să crească exponenţial. Era doar o chestiune de timp până ce planeta urma fie să se lovească de unul din sori, fie să fie azvârlită în spaţiu, în funcţie de şansă. Sau de neşansă. Tot aia, în cazul de faţă.

Nu aveau ce face. Instrucţiunile spuneau clar că, în caz de orice perturbare a sistemului, oricât de mică, populaţia colonială trebuia să evacueze locul.

Cuprinsă brusc de un acces de frustrare, Maude bătu din călcai şi scoase un sunet nedefinit urmat de un şir de invective la adresa umanităţii. Nu era corect. Sistemul ăsta, care putea să fie unic în univers, era dintr-o dată pe cale de dispariţie, şi cumva Maude simţea că era vina oamenilor. Darj îşi dădu jos ochelarii şi vorbi cu voce obosită:

— Nu ştiu dacă noi suntem de vină, Maude. Poate că Rhessus şi-ar fi modificat oricum traiectoria în timp. Poate că, de fapt, prezenţa noastră a încetinit cumva procesul. Oricum, asta nu face decât să demonstreze că un asemenea sistem n-are şanse să reziste.

— Dar a rezistat, fir-ar să fie… a rezistat atât de mult timp până să îl descoperim noi… protestă Maude.

— Tocmai aia e, că nu ştim cu exactitate CÂT a rezistat. Poate că în momentul în care l-am descoperit, sistemul tocmai intrase într-o fază temporară de echilibru. Atâta vreme cât nu ştim ce alte forţe au influenţat orbita atipică a planetei în afara gravitaţiei celor două stele, nu avem de unde să ştim dacă suntem sau nu vinovaţi pentru că planeta asta e pe ducă.

— Darj, suntem în colţul ăsta uitat de lume de doisprezece ani tereştri. Ai venit aici odată cu mine, atunci când au trimis misiunea de colonizare. Iar înainte de trimiterea misiunii, sistemul a fost observat continuu timp de cinci ani. Dacă mai pui şi durata călătoriei… Zeci de oameni de ştiinţă au spus că este stabil. Nu poţi să îmi spui că un sistem a avut un moment de echilibru de douăzeci de ani şi după aia, ca din senin, o ia razna.

Bărbatul o privi cu o blândeţe neobişnuită pentru el. Cumva dispăruseră şi atitudinea lui franţuzită, şi snobismul, şi pedanteria, şi tot. Maude avea impresia că îl vedea pentru prima dată.

— Ba tocmai asta îţi spun. Zeci de oameni de ştiinţă au spus că PARE stabil. Nu e acelaşi lucru. Este la fel de normal ca sistemul ăsta să o ia razna pe cât de anormal ca structură era când l-am descoperit noi. Maude, uite ce e, nu o să mă ascund după deget şi să susţin sfinţenia rasei umane. Am făcut prea multe gafe de-a lungul timpului ca specie ca să nu fim conştienţi de toate lucrurile pe care le-am distrus pe Pământ din pură prostie. Dar ce se întâmplă în sistemul ăsta nu are – după părerea mea – nicio legătură cu faptul că am ajuns noi aici. Cred…

Darj se opri o secundă, apoi trase aer adânc în piept şi continuă:

— Cred că pur şi simplu am avut norocul să putem fi martorii manifestării unei excepţii temporare deosebite din domeniul astrofizicii – şi atât. Specia umană a fost destul de norocoasă să descopere acest sistem, iar noi – tu şi cu mine şi cu ceilalţi din această colonie – am avut atâta baftă încât să ajungem să îl vedem la propriu. Nu e puţin lucru. Ceea ce se întâmplă acum nu e cu nimic mai neobişnuit, oricât ar fi de frustrant – aparent, şi alte colţuri ale universului sunt supuse curgerii timpului. Panta rhei, ma chère,  et tempus fugit.

Buza de jos a gurii lui Maude începu să tremure.

— Când…

— Când am observat deviaţia? Ieri seară. De ce crezi că nu m-am mai chinuit să curăţ prostiile alea de bobine?

— Am zis că poate…

— Da, ştiu că am o comoditate proverbială, dar am şi eu momentele mele. Iar aseară nu aveam în minte decât să ies mai repede din tură şi să vin să verific din nou datele.

Oftă, frecându-şi cu două degete rădăcina nasului. Femeia simţi deodată o tandreţe sfâşietoare legată de gestul lui şi de implicaţiile acestuia. Apoi vocea lui se făcu auzită din nou:

— Sunt obosit. Nici tu nu arăţi prea bine după cele ce ţi-am zis. Am verificat de patru ori deja datele, am resetat satelitul, am refăcut măsurătorile… Da, sunt sigur. Deviaţia este infinitezimală în acest moment, dar părerea mea este că e suficientă pentru a provoca degenerarea echilibrului integral al sistemului. Nu ştiu cât o să mai dureze – presupun că o să apară nişte elemente mai clare cu privire la asta după ce traversăm bariera intergravitaţională. O să vedem… În fine, trebuie să recunoşti că e oarecum poetică toată situaţia asta – optul infinitului pe cale să se destrame… mai zise bărbatul pe un ton visător.

— Dă-o dracului de poezie şi de filosofie, răbufni Maude. Avem deci şase zile să sperăm că totul va reveni la normal?

— Nu ştiu ce înţelegi tu prin revenire la normal, dar dacă te referi la faptul că o forţă necunoscută ar putea corecta această deviaţie ca să ne lase să mai rămânem aici… da. Cam atât avem.

— Înţeleg…

Brusc, lui Maude îi pieri cheful să mai analizeze puricii. Îşi scoase cu mişcări lente mănuşile şi masca şi le azvârli într-un colţ, apoi se trânti pe un scaun şi îşi puse coatele pe masă, cu pumnii strânşi lângă tâmple. Creierul ei refuza să funcţioneze în clipa aceea, şi orice activitate părea de prisos.

— Ai anunţat consiliul despre schimbare? scânci ea către Darj.

— Încă nu. Ar trebui s-o fac cât mai curând, ca să poată lua măsurile necesare.

— Nu poţi să mai amâni cu câteva zile anunţul? Poate totuşi se întâmplă vreo minune…

— Eu am încetat să mai cred în miracole de multă vreme, zâmbi amar bărbatul. Presupun însă că şase zile terestre cu o deviaţie de traiectorie atât de mică n-o să ne omoare. O să încerc să amân cât pot anunţul – însă nu îţi promit nimic. Dacă se găseşte altcineva care să…

Uşa laboratorului se deschise uşor în acel moment şi văzură amândoi în acelaşi timp figura lui Ezequiel pătrunzând înăuntru. Era suficient de palid ca să înţeleagă şi Maude şi Darj că auzise exact cum stăteau lucrurile. Zeq închise uşa în spatele lui şi se sprijini de ea, respirând greu. Când deschise gura într-un final ca să vorbească, vocea lui era răguşită şi joasă:

— Şi cu noi ce-o să se întâmple?

— Ce să se întâmple? Mai întâi o să pierdem o vreme strângând de aici tot ce se poate strânge. Apoi va începe evacuarea şi, în funcţie de accelerarea pe care o va dobândi fenomenul în timp, vom rămâne tot mai puţini pe Rhessus. Sunt convins că ultima echipă va părăsi planeta doar în cea din urmă clipă, consiliul va vrea să monitorizeze cât mai mult şi cât mai îndeaproape întreaga situaţie. În rest… Darj ridică din umeri. Presupun că vom fi alocaţi altor misiuni. În fond, nu ştiu câţi dintre noi vor într-adevăr să se întoarcă pe Pământ, încheie el privind-o fix pe Maude.

Femeia se simţi deodată goală pe interior. Rhessus fusese pentru ea, sub aparenţele acelui exil impus, o reală evadare. Viaţa ei se dusese de râpă de mult pe Pământ, şi chiar dacă nu s-ar fi dus, toţi anii ăia petrecuţi la o asemenea distanţă cu siguranţă că dăduseră naştere unei bariere între ea şi trecutul ei pe care nu avea cum s-o depăşească. Darj avea dreptate. Ea cel puţin nu voia să se întoarcă pe Terra. Şi brusc înăuntrul ei nevoia unui miracol se născu atât de puternică încât îi dădură lacrimile. Înţelegându-i greşit reacţia,  Ezequiel se uită strâmb la Darj:

— Şi ce e aşa de rău dacă vrem să plecăm înapoi pe Pământ?! Eu, de exemplu…

— Nu vorbeam despre tine, espèce d’idiot, replică plictisit Darj. Nici eu, nici Maude nu ne dăm în vânt după întoarcerea pe „planeta mamă”. Nu mai e nimic pentru noi acolo.

— De ce vorbeşti în numele ei?

— Taci, Zeq, şopti Maude. Are dreptate.

Ezequiel holbă ochii către femeie, care continuă:

— Dacă Rhessus nu îşi revine printr-o minune la traiectoria originală, adică aceea cu care l-am descoperit noi, pentru mine cel puţin totul s-a sfârşit.

— Păi da, dar… tu ai fost exilată în schimbul eliberării lui Serge…

— Oficial, da… neoficial… vezi tu, Zeq, plecarea mea de pe Pământ m-a salvat de la colaps. Eram în prag de depresie, iar aşa-zisul exil pe care l-am acceptat pentru Serge a venit de fapt ca o salvare. În fine, nu mai contează… Ideea e, însă, că eu chiar nu am la ce să mă întorc. Nici măcar cursele de melci nu îmi plac. Lasă, îţi explic altă dată, murmură ea zâmbind anemic către Darj, care ridicase sprâncenele la auzul expresiei „curse de melci”.

În laborator se făcu linişte. După câteva minute, Darj fu cel care rupse tăcerea, vorbind rar:

— Ştii Maude, chiar dacă s-ar întâmplă miracolul ăla pe care ţi-l doreşti, tot trebuie să anunţ consiliul cu privire la anomalia asta – dacă, într-adevăr, e o anomalie. Sau poate cu atât mai mult trebuie să îl anunţ, dacă ţi se îndeplineşte dorinţa.

— Ştiu, mestecă Maude cu greu cuvântul.

— Da’ de ce? întreba Zeq. Dacă se întâmplă o minune şi traiectoria lui Rhessus se reechilibrează…

— … dacă se întâmplă o minune şi traiectoria lui Rhessus se reechilibrează înseamnă că trebuie să luăm în considerare faptul că deviaţia asta de un micron s-ar putea să nu fie o excepţie, iar următoarea deviaţie să nu fie doar de un micron, îl lămuri Maude sub privirea recunoscătoare a lui Darj, care n-avea chef să mai intre în detalii. Şi nu putem risca să dezvoltăm colonia asta până la un nivel la care pierderile în caz de eşec să devină incalculabile. Singura soluţie ar fi să avem parte de acel miracol şi să înţelegem naibii ce alte forţe acţionează asupra sistemului, în speranţa că am reuşi să îl echilibrăm definitiv în mod artificial. Ceea ce însă este destul de improbabil.

— Cu alte cuvinte…

— Cu alte cuvinte, ar fi de preferat să nu îmi primesc miracolul, încheie cu amărăciune Maude. Ar complica lucrurile degeaba. Fă ce crezi de cuviinţă, Darj. Asta e. Mă duc să îmi înec finalul de tură într-un surogat de ceai, apoi, având în vedere că nu ştiu ce timp o să mai am de petrecut pe aici, o să mă întorc să analizez puricii aia nenorociţi. Măcar asta o să îmi ia gândul de la situaţia reală a planetei.

Ezequiel înghiţi în sec în urma ei – a doua oară pe ziua respectivă – şi spuse doar:

— Mă duc să fac schimbul de tură. Mă descurc singur…

Apoi ieşi.

Rămas singur, Darj privi monitorul din faţa lui şi oftă resemnat. Soarta îşi bătea joc de el în cel mai nesuferit mod cu putinţă. Când o cunoscuse pe Maude, cu ani în urmă, fusese cucerit de felul ei de-a fi, dar datorită unor neînţelegeri de moment, sentimentele ei faţă de el deveniseră total opuse. Ani de zile construise strategii peste strategii ca să o cucerească, iar acum totul îi era dat peste cap de un lucru atât de mărunt precum… o deviaţie de un micron a traiectoriei unei planete. Şi să mai zici că Dumnezeu n-are umor…

Maude intră din nou în laborator cu o cană de ceai aburind în mână, îşi puse fără chef mănuşile şi masca şi se îndreptă spre masa ei de lucru, unde începu să îşi pregătească instrumentarul de analiză şi scanerul. Darj o privi în linişte o vreme, apoi spuse, întorcându-se cu spatele la ea:

— Nu te mai chinui. Eu sunt de vină.

— Tu eşti de vină că Rhessus şi-a modificat traiectoria? murmură Maude fiind atentă doar pe jumătate la ce spunea el în timp ce se zgâia prin microscop la chestiile alea nesuferite.

— Nu. Eu sunt de vină pentru puricii ăia.

— Da, ştiu… nu îi cureţi niciodată cum trebuie…

— A, nu. Nu doar că nu îi curăţ cum trebuie. Eu îi plantez acolo.

— Tu îi…

Maude ridică privirea de la ce făcea, apoi se întoarse încet către el. Parcă nu reuşea să înţeleagă exact ce auzise.

— Cum adică „tu îi plantezi”?!

— Eh, aşa cum ai auzit, dădu Darj din mâna a lehamite. De atâta amar de vreme încerc să găsesc o soluţie ca să te aduc să lucrezi cu mine, şi n-am reuşit. Ţi-a intrat în cap că sunt aşa şi pe dincolo, aşa că singura chestie la care m-a dus capul acu’ aproape un an a fost să inventez nenorociţii ăia de paraziţi ca să te forţez într-un final să îmi ceri să te ajut să îi extermini definitiv. Am fi lucrat împreună o perioadă al cărei scop ascuns ar fi fost să te îndrăgosteşti de mine. După ce te-ai fi îndrăgostit de mine încetam pur şi simplu să îi mai plantez pe bobine – ştii, fluxul electric îi alimentează, îl sug ca viţeii laptele de vacă şi cresc, şi cresc… Da, ştiu, scenariu idiot. Aparent nu sunt capabil de unul mai inteligent, încheie el.

— Dar de ce ai vrea să mă îndrăgostesc de tine?! întrebă uimită Maude.

— Pentru un motiv relativ simplu, ma chère… orice om îndrăgostit vrea să fie iubit la rândul lui. Dar acum nu mai contează. Nu-ţi mai irosi timpul cu nenorociţii aia. N-o să îi mai plantez la reactor. Aparent karma mea e o curvă nenorocită. Când, într-un final, te-ai hotărât să îmi ajungi în preajmă, s-a dus dracului orbita planetei. Pam-pam! Ironie neagră.

— Păi şi spray-urile, şi toate minunile pe care mi le recomandai ca să le folosesc contra lor…

— Produse autohtone, honey. Chestii realizate de subsemnatul. Oricum deveniseşi excesiv de eficientă împotriva lor. Mama lor de pariuri. Lasă, nu vrei să ştii cu cât mi-a uşurat contul colegul tău de fiecare dată, completă el ca urmare a privirii ei întrebătoare.

Maude îl privi lung, fără să ştie dacă să râdă sau să plângă. Atâta timp irosit… hidrogenul şi euglena ta de bărbat tâmpit… Apoi, cu un calm desăvârşit, îşi scoase masca şi mănuşile, se apropie de Darj, care aştepta resemnat o izbucnire de furie din partea ei, şi fixându-l cu o umbră de amuzament în ochi, îi zise pe un ton plin de demnitate:

Mon cher, îmi place ciocolata. O ador. Sunt absolut îndrăgostită de ea, sunt sclava ei. Dar va trebui să găseşti o soluţie să produci al dracului de multă sau de bună ca să îţi iert nu scenariul idiot sau comportamentul de băieţandru, ci mai cu seamă duhoarea pestilenţială a puricilor pe care am suportat-o de-atâtea şi atâtea ori din vina ta. Asta în primul rând. Iar în al doilea rând, să faci bine să te asiguri că vom face parte din ultima echipă care va părăsi Rhessus, indiferent când o fi asta.

Apoi, zâmbind neîncrederii din privirea lui obosită, încheie în timp ce ieşea din laborator:

— Ştii care e camera mea. După ce anunţi consiliul cu privire la deviaţia de traiectorie te aştept să vii să începi să îţi răscumperi vina. Şi-o să ţi-o răscumperi atât, dar ATÂT de mult timp de-acum înainte…

Tonul vocii ei nu lăsa loc de îndoieli, iar oboseala bărbatului dispăru ca prin farmec. Niciodată nu i se mişcaseră mai repede degetele compunând un mesaj, mai ales unul oficial, blestemând printre dinţi când mai greşea câte un caracter şi era nevoit să îl corecteze. În clipa când apăsă tasta de trimitere se simţi deodată atât de înviorat de parcă i-ar fi injectat cineva cafeină concentrată în vene. Apoi vru să plece direct spre camera lui Maude, însă, izbindu-i nările izul propriei transpiraţii, se văzu nevoit să trecă mai întâi pe la duşuri. În oricare alte circumstanţe ar fi ignorat acel miros cu desăvârşire, dar acum, din cauza nesperatei răsturnări de situaţie, voia ca totul să fie perfect, şi nasul lui foarte sensibil îi dădea de înţeles că aşa nu avea cum să fie perfect. În special după ce Maude îi reproşase… cum o numise?!… duhoarea pestilenţială a puricilor… da, da, adevărul e că în cazul lor am cam exagerat cu extractul de Aramae, prea puţeau de la o poştă…

Minute mai târziu, dezinfectat, dezodorizat şi sperând să fie cât de curând şi dezbrăcat cu alte scopuri decât cele pur igienice, Darj se îndrepta cu paşi iuţi spre leagănul visurilor lui, când se pomeni în faţa lui cu Maude, care, alergând din sens invers, aproape că dădu peste el.

— Drace, Maude, nu ştiam că eşti atât de ne…, remarcă el pe un ton amuzat, fără să apuce să termine ultimul cuvânt.

Maude însă îl ignoră cu desăvârşire şi, după ce îl evită din scurt, îşi continuă fuga spre laborator.

— … răbdătoare, încheie Darj uimit, apoi se luă după ea cu repeziciune, neînţelegându-i atitudinea.

Odată ajunsă în laborator, Maude îşi puse echipamentul de protecţie şi îşi lipi ochii de microscopul unde rămăsese fixată mostra parazitică.

— Darj, mormăi ea fără să îl privească, paraziţii tăi sunt organici, nu?

— Da.

— Şi cum naiba ai creat minunile astea?

— Păi na, începu Darj pe un ton nonşalant, chestii elementare, un pic de carbon, cu un vârf de cuţit de silicon, un praf de magneziu şi fosfor, stropit din abundenţă cu amoniu şi extracte din Aramae şi Xaeniu. Se lasă la crescut în prezenţa luminii. Poate conţine urme de clor, că nu ştiu dacă am dezinfectat bine cuva în care am făcut „aluatul”, şi înainte fusese nişte clor rezidual în ea. Asta poate să fi contribuit la duhoarea aia de care ziceai…

— Du-te dracului cu ironiile tale cu tot, eu vorbesc serios!

— Păi şi eu! Aia conţin puricii.

— Adică tu te-ai jucat de-a biochimia pe o planetă unde totul e atipic?

— Asta nu e biochimie, asta e doar prosteală, comentă Darj cu o umbră de plictis în glas. Şi hai să fim serioşi, cunosc suficientă biologie şi chimie ca să fiu în stare să nu arunc în aer baza coloniei. Nu înţeleg ce ţi-a venit aşa, deodată… Parcă trebuia să vin să îmi „răscumpăr vina”… continuă el neutru, urmărind reacţiile femeii.

Aceasta însă continuă să se zgâiască prin microscop la eşantionul prelevat, şi doar într-un târziu, când Darj îşi consumase şi ultima rezervă de răbdare, îşi îndreptă spatele cu un gest obosit şi se întoarse spre el.

— Ţi-au reacţionat în prezenţa oxigenului?

Bărbatul o privi câteva clipe fără să îi răspundă, încercând să înţeleagă unde bate, apoi răspunse sec:

— Evident.

Făcu o pauză, apoi completă:

— Dar numai atunci când au fost expuşi la lumină.

— Darj, de unde ai luat carbonul pe care l-ai folosit?

— Păi nu prea aveam cum să folosesc rezervele terestre, normal. Am extras din solul planetei o cantitate mică, doar atât cât să pot declanşa procesul biochimic.

— Şi n-ai folosit niciun alt element în afară de ceea ce ai înşirat mai înainte?

— Nu.

Maude se lăsă moale pe un scaun, privindu-l lung.

— Ştii ce e planeta asta pe care stăm noi acum?

— Ce?

— Un fel de polenizator.

Darj o privi lung, întrebându-se dacă nu cumva Maude o luase razna după toate cele câte se întâmplaseră în ultimele ore. Femeia, însă, îi luă tăcerea prelungită drept semn că voia să audă mai multe despre teoria ei, aşa că vorbi mai departe:

— Ştii cum sunt polenizate florile cu ajutorul insectelor?

— Da, o parte din polenul unei flori ajunge la alta purtat de picioarele insectelor. Şi ce-i cu asta?

— Ai spus că ai folosit carbon indigen. Ei, dacă te uiţi atent la microscop, o să vezi că atomii de carbon sunt uşor diferiţi de cei de pe Pământ. Fiecare e conectat la încă o particulă, care nu este nimic din ce ai adăugat tu în timpul creării puricilor.

— Îţi dai seama că sună aberant ceea ce spui, nu? Carbonul e carbon peste tot în univers. Ce altceva să fie? S-o fi petrecut vreo reacţie chimică aparte între carbon şi vreunul din celelalte elemente când le-am folosit iniţial şi apoi s-a perpetuat în generaţiile următoare de purici.

— Nu, Darj, zâmbi Maude. Uite, îmi pun la bătaie creditele pe o lună întreagă că dacă te apuci şi verifici ecuaţiile biochimice şi catenele, o să descoperi că toate elementele adăugate de tine sunt neatinse. Carbonul ăla pe care l-ai folosit e ceva nou, e altceva decât am mai întâlnit până acum. E un fel de carbon cu marsupiu… carbon marsupial… În fine, trecând peste chestia asta, ce vreau să spun e că, după părerea mea, carbonul ăla preia ceva de la una din stele în timpul revoluţiei în jurul ei şi îl reflectă spre cealaltă stea în timpul celeilalte revoluţii, preluând în schimb ceva de la steaua a doua şi ducând înapoi la prima stea la revoluţia următoare… şi tot aşa. Ca o polenizare încrucişată. Chestia aia legată de atomii de carbon din puricii tăi este probabil ceea ce planeta a preluat de la Roya. Când ai luat cele câteva particule de carbon ai micşorat capacitatea de stocare a elementului, oricum s-o fi numind el, pe care planeta îl poartă spre cealaltă stea. A fost o diferenţă infimă – de-aici şi alungirea cu doar un micron a traiectoriei, planeta a avut nevoie de un pic mai mult timp ca să preia exact cantitatea necesară de, să-i zicem, „polen”. Planeta asta e insecta, dintr-un oarecare motiv cele două stele nu pot face schimb direct de „polen” între ele, ci doar prin intermediul insectei.

— OK, să presupunem pentru o secundă că ai dreptate, deşi recunosc că sună halucinant. Cum anume e transportat „polenul” ăla, cum îi zici tu?!

— Cred că prin intermediul fotonilor, dragul meu… şi mai cred că atomii din carbonul ăsta special depozitează şi reflectă cumva înapoi „polenul”. Problema e acum cum naiba reuşim să restabilim echilibrul?! Carbonul din paraziţii tăi e compromis, nu mai poate fi folosit. Va trebui să găsim o soluţie să îl înlocuim în structura planetară, şi asta cât se poate de repede, dacă vrem ca sistemul să revină la normal. Să sperăm însă că sistemul MAI POATE să revină la normal…

Darj dădu din cap, încă bulversat de toată teoria lui Maude, apoi murmură cu o voce nesigură:

— Şi când te gândeşti că în tot timpul ăsta am presupus că traiectoria lui Rhessus era un efect al unui echilibru de origine necunoscută… când de fapt, dacă ai dreptate, ea ar putea fi cauza principală a acestuia… Află însă că tocmai m-a izbit o altă idee: asta înseamnă că undeva, la nivel atomic sau molecular, există inteligenţă. Sau, mă rog, ceva care să fi început şi ghidat tot procesul ăsta…

Maude îl privi câteva secunde, apoi spuse încet:

— Tu-ţi dai seama ce spui? Asta înseamnă că orbita lui Rhessus e cumva prestabilită. Sau că există undeva, în planeta asta, un mecanism de ajustare a ei pentru a compensa eventualele situaţii de genul celei provocate de tine. Da, ştiu că nu ai provocat-o voluntar, continuă ea repede atunci când bărbatul făcu o mişcare de apărare cu mâinile.

— Inteligenţă artificială?

— Nu, tocmai că nu e artificială. E naturală. Sau, mă rog, imprimată de o formă de viaţă naturală. Mă frustrează însă faptul că, dacă e aşa, înseamnă că toată teoria aia cu excepţia de la regulă şi cu apariţia întâmplătoare a sistemului ăstuia cade… fir-ar…

Lovit deodată de un gând, Darj o întrerupse şi începu să teoretizeze, plimbându-se încoace şi încolo, încercând parcă să îşi lămurească sieşi situaţia:

— Stai puţin. În primul rând, este evident faptul că aşa-zisa „polenizare” n-are nicio legătură cu suprafaţa liberă efectivă a planetei, altfel ar fi început să apară modificări încă de la data când a fost iniţiată colonia, or problemele au apărut strict de când am luat eu particulele din solul planetei. E ca şi cum un burete ar reţine mai puţină apă pentru că nu mai are toate alveolele absorbante.

— Exact, îl aprobă Maude.

— În al doilea rând, se pune întrebarea: putem elimina integral existanţa oricărei influenţe externe asupra planetei într-un interval atât de mare de timp precum cel de la dobândirea poziţiei de echilibru şi până în prezent? Nu. Ipoteza ca în naiba ştie câte milioane sau miliarde de ani să nu fi intervenit nicio forţă externă care să afecteze echilibrul planetei nu prea are cum să fie valabilă. Sunt suficiente elemente şi corpuri în derivă prin univers ce ar putea avea un impact măcar indirect (praf cosmic, curenţi, vânturi solare, particule de tot soiul) dacă nu chiar direct asupra stării de fapt a lucrurilor. Corect?

Femeia încuviinţă din cap, iar el continuă:

— Asta înseamnă că sistemul trebuie să fi fost nevoit să se mai adapteze şi cu alte ocazii pentru a reveni la varianta echilibrului perfect. Pentru că, nu mă înţelege greşit, sunt sigur că situaţia în care era sistemul când l-am găsit noi este varianta echilibrului perfect. Au calculat toţi, inclusiv tu, ce se întâmplă dacă orbitele se modifică în vreun fel, fie din cauza gravitaţiei, fie a forţei centrifuge, fie din alte motive. Nu. Poziţia lui Rhessus când am găsit-o noi este unica poziţie de echilibru. Mă urmăreşti?

— Da, răspunse pe un ton nesigur femeia.

— Concluzia ta de mai devreme, privind rolul îndeplinit de atomii de carbon, mă duce cu gândul la o altă idee, şi anume faptul că numărul de atomi de carbon din-ăsta special trebuie să fi rămas cumva constant de-a lungul timpului. Intervenţiile externe au mai modificat şi în alte dăţi probabil numărul de „alveole polenizatoare de carbon”, aşa că mai rămâne o singură concluzie: că planeta, sau poate întregul sistem, are un mecanism bine pus la punct de autoreglare, de compensare a eventualelor dezechilibre apărute în timp, cu alte cuvinte atomii trebuie să fi fost înlocuiţi, reproduşi.

— Păi da, dar dacă în cazul de faţă ansamblul nu se echilibrează automat, atunci trebuie să înţelegem cum şi de unde ar putea planeta sau întregul sistem să mai facă rost de asemenea atomi. Nu tu erai ăla care susţinea teoria „resurselor limitate”?

— Asta nu are legătură cu teoria „resurselor limitate”! Tu nu înţelegi frumuseţea situaţiei? izbucni bărbatul cu o figură radioasă. Sistemul TREBUIE să se echilibreze singur! Câţiva atomi prelevaţi de mine din solul planetei nu au cum să se compare, ca nivel de afectare, cu, să zicem, un meteorit lovind accidental planeta. Sau cu alte forţe externe. Nu, Maude, noi nu trebuie de fapt să facem nimic. Dacă intervenim, încercând să „ajutăm” sistemul, riscăm să îl dezechilibrăm complet. Tot ansamblul ăsta de aici are în el, undeva, cumva, resursele necesare pentru a-şi corecta problemele survenite. Noi nu trebuie decât să îl lăsăm să îşi „lingă rănile”. Fără antiseptic sau antibiotic de origine terestră.

— Şi dacă totuşi…, mai aruncă Maude o tentativă slabă de protest.

— Nu e niciun „şi dacă”, adăugă calm Darj. Nu are CUM să fie. Sunt sigur că evoluţia situaţiei în zilele următoare îmi va da dreptate.

— Nu ar trebui să discutăm teoria asta cu Consiliul de pe Pământ?

— Nu aş face asta pentru următoarele motive: unu, noi deocamdată nu avem nicio dovadă că ar fi ceva adevărat, în afara celor discutate între noi aici, nu poţi prezenta Consiliului o teorie care sună nebuneşte, şi doi, recunoaşte, nu ţi-ar plăcea şi ţie să se evacueze baza asta şi să rămânem singuri aici ca Adam şi Eva în Rai? râse Darj când femeia scoase limba la el, apoi continuă, redevenind serios: Maude, gândeşte-te niţel, tot ce avem sunt supoziţii, plecând de la analiza microscopică a unor paraziţi pe care i-a creat subsemnatul pentru a sabota, în interese sentimentale proprii, funcţionarea reactorului de aici. Chiar crezi că ar fi cazul ca Pairii din Consiliu să afle asemenea detalii?

— Şi atunci? întrebă Maude cu o umbră de înfrigurare în glas.

— Şi atunci… deocamdată aşteptăm şi observăm.

Şi sperăm, arăugă femeia în sinea ei, fără însă a o spune cu voce tare. Apoi se îndreptă încet spre Darj, îl luă în braţe şi zise, lipindu-şi capul de pieptul lui:

— Mi-e frică…

— Nu-ţi fie, zâmbi bărbatul. Am o presimţire că o să rămânem aici mult şi bine. Sau, dacă asta o să te ţină lipită de mine o vreme mai îndelungată, atunci poate să îţi fie, mai adăugă el cu un rânjet, icnind amuzat când femeia îi dădu un ghiont în coaste. Închise apoi ochii şi trase adânc în piept parfumul discret care se ridica dinspre trupul ei.

Maude oftă. Luând asta ca pe o încurajare, Darj o strânse uşor în braţe şi întrebă cu un aer visător:

— Deci, ia zi, îmi pot începe penitenţa acum, dacă tot am lămurit, oarecum, situaţia? Sau vrei să ţii post până se dovedeşte clar dacă am sau nu dreptate?

Fără să mai zică vreun cuvânt, Maude îşi lipi gura de a lui, şi, după ce îl lăsă fără răsuflare mais quelle mort parfaite!… o luă înainte spre camera ei, făcându-i semn din degete să o urmeze, iar el nu se lăsă invitat de două ori.

Zilele care urmară (impropriu spus zile, întrucât durata unei mişcări de rotaţie a lui Rhessus fiind de vreo 31 de ore terestre, iar în perioada de tranziţie orbitală suprafaţa planetei fiind luminată aproape în permanenţă, coloniştii fuseseră nevoiţi să recurgă la un sistem de întunecare artificială a cupolelor, urmând graficul orar terestru) fură ca un vârtej de senzaţii şi gânduri. Întreaga colonie demarase deja protocolul de retragere, mulţi erau prinşi cu pregătirile, şi în febra organizărilor nimeni părea să nu bage de seamă că Maude şi Darj făceau ce făceau şi dispăreau din raza vizuală a tuturor sub orice pretext posibil.

Atunci când nu erau ocupaţi cu „răscumpărarea” păcatelor lui Darj, cei doi urmăreau cu sufletul la gură evoluţia situaţiei planetei. Cum măsurătorile şi calculele nu păreau să se schimbe de nicio culoare, în sufletul lui Maude începuse să se strecoare o senzaţie acută de disperare, şi chiar şi Darj dădea semne că l-ar părăsi optimismul, dar se agăţa cu toată puterea de ideea că era vorba totuşi de vindecarea unei planete, nu a vreunui afurisit de guturai. Însă zilele treceau, devenind săptămâni, şi lucrurile nu păreau că ar avea de gând să urmeze altă desfăşurare.

La ceva mai bine de o lună după ce Rhessus traversase deja bariera intergravitaţională, într-una din dimineţile ei libere, Maude încă mai lenevea melancolică în pat, rumegând cu resemnare ideea că poate totuşi planeta nu avea să îşi mai revină niciodată. O primă serie de colonişti părăsise deja locul, procesul de abandonare a proiectului era în plină desfăşurare, iar Darj reuşise cumva să se includă pe sine şi pe ea în ultima echipă ce avea să plece de pe Rhessus. Asta însă nu reprezenta decât o amânare a inevitabilului – mai devreme sau mai târziu, Maude şi Darj şi oricine-o mai fi fost pe lista aia aveau să fie nevoiţi să se urce la bordul navei şi să părăsească sistemul acesta. Mama lor de purici…

În timp ce femeia privea nostalgică prin geamul concav razele Royei, în jurul căreia Rhessus orbitase în ultimul an şi ceva şi de care se îndepărta acum aproape imperceptibil, auzi o bătaie uşoară în uşă şi imediat după aceea prin deschizătura acesteia îşi făcu apariţia Darj, ţinând în mână o cutie. Se aşeză pe marginea patului lângă Maude, iar aceasta se mulţumi să îl privească în tăcere, zâmbindu-i. După câteva secunde însă bărbatul rupse liniştea, spunând:

— Hai, ridică-te, dragostea vieţii mele, bucură-te, am o veste bună.

Învinsă de curiozitate, Maude abandonă moliciunea confortabilă a saltelei şi privi spre cutia din mâna lui Darj.

— Ce e acolo?

— Eh, nimic deosebit, un amestec de chestii mai mult sau mai puţin sintetice, care să dea impresia de ceva bun, comentă el pe un ton aparent nepăsător.

Smulsă de-a binelea acum din starea de melancolie de dinainte, femeia întinse mâna spre cutie, dornică să vadă despre ce e vorba. Bărbatul însă trase cutia înapoi, întrebând-o ca un copil mofturos:

— Ce-mi dai ca să-ţi arăt?

— Bătaie, răspunse Maude uitându-se strâmb la el, apoi îl sărută apăsat şi, prefăcându-se că vrea să îl ia în braţe, îi fură cutia.

— Femeile tot femei, murmură Darj, prefăcându-se trist. Asta e, mă dau bătut, poţi să mă prosteşti pe faţă cu un singur sărut… hai ma chère, deschide-o acum, ce mai aştepţi?

Chicotind amuzată de teatrul lui, Maude deschise cutia şi rămase cu gura căscată la vederea cuburilor de o culoare cafenie închisă care aşteptau cuminţi înăuntru.

Darj luă un cub şi i-l strecură în gură, împingându-i apoi barba pentru a o obliga să mestece. Faţa femeii însă, simţind gustul catifelat al ciocolatei împrăştiindu-i-se pe limbă, era de nedescris, iar Darj nu se putu abţine să nu bombănească:

— Păi da, nici în clipele noastre cele mai bune nu ai fost aşa de extaziată cum eşti acum din cauza nenorocitei ăsteia de ciocolate…

Ar fi vrut el să mai zică ceva, dar Maude îi închise gura cu un sărut atât de pasional încât bărbatul nu mai fu în stare să comenteze nimic.

— Bărbaţii tot bărbaţi, replică ea cu un zâmbet angelic pe faţă. Nu e ca şi cum n-ai fi ştiut cât de disperată sunt după ciocolată, mai adăugă, muşcând cu încetineală din alt cub şi savurându-l pe îndelete.

Darj o privi cu răsuflarea pe jumătate tăiată după sărutul de mai devreme, apoi zâmbi şi spuse:

— Sigur că ştiam. Ciocolata, însă, trebuia să fie mijlocul de a sărbători vestea cea bună. Mă rog, presupun că merge şi în ordine inversă…

— Vestea cea bună?!… murmură Maude cu gura plină, neînţelegând, sau mai bine zis, fiindu-i frică să înţeleagă.

Lăsând-o să fiarbă câteva secunde, bărbatul îşi scoase ochelarii şi se făcu că îi şterge meticulos de nişte fire de praf inexistente. Apoi, punându-şi-i la loc, spuse numai atât:

— Rhessus şi-a revenit la normal.

Dacă ar fi avut vreodată pretenţia la vreo recompensă pentru orice, lacrimile de bucurie care ţâşniră instantaneu din ochii femeii erau mai presus de aceea. Emoţionat deodată de efectul pe care îl avuseseră cuvintele lui, Darj încercă să îi şteargă lacrimile cu stângăcie, murmurând:

— Hai, gata, linişteşte-te, e totul bine acum…

Reuşind să depăşească momentul de sentimentalism, Maude ridică spre el nişte ochi strălucitori care reflectau tangenţial razele Royei şi, dându-i un ghiont cu mâna murdară de ciocolată, şopti:

— Da, acum e bine… mama lui de carbon…

— Recunoaşte, până la urmă puricii ăia ne-au purtat noroc… noi suntem împreună, am descoperit ceva extraordinar despre planetă…

— Să te pună naiba să te mai joci vreodată de-a puricii pe planeta asta… sau pe oricare altă planetă om ajunge… că te bat până scot tot carbonul din tine, Darjeeling Rao!

Auzindu-i tonul ameninţător, bărbatul izbucni într-un hohot domol de râs, molipsind-o în cele din urmă şi pe ea. Întreaga tensiune acumulată în ultima lună şi ceva ieşea în cele din urmă prin porii lor. Când reuşiră să se liniştească, ea îl întrebă serioasă:

— Şi-acum ce facem? Anunţăm Consiliul că lucrurile au revenit la normal?

— Mmmnu. Sau da, dar oricum, îl anunţăm cu recomandarea ca procedura de retragere a populaţiei coloniale majoritare de aici să continue, ca metodă de prevenţie a unei potenţiale catastrofe ulterioare… bla-bla-bla… Înţelegi tu, nu putem da mai departe secretul planetei ăsteia… nu se ştie ce-ar încerca omenirea să facă în viitor…

Maude dădu din cap cu gravitate.

— Şi-atunci rămâne secretul nostru?

— Rămâne secretul nostru. Şi, evident, al sistemului ăsta.

Femeia zâmbi, încuviinţând. Prin geam, răsăritul invers al Sayei îşi împletea razele cu cele ale Royei apunând.

***

Carbonul a ajuns în siguranţă, cu tot ce trebuie în marsupiu. Am primit confirmarea, comunicară fotonii Sayei către partenera ei prin cuante luminoase.

Ştiu, am primit şi eu. Am mai fertilizat o planetă, ciclul vieţii a pornit deja acolo, răspunse Roya. Iar Rhessus e bine, şi-a revenit.

— Ce facem cu oamenii?

— Nu facem nimic, lasă-i în pace. Oricum n-au şanse să vadă prea curând legătura genetică dintre ADN-ul lor şi carbonul lui Rhessus. Şi-apoi, zi şi tu, nu e plăcut să te viziteze copiii după atâta timp?