GSF64 banner1-650

          Nu mai știu cui i-a venit ideea să-l facem pe Lacul Morii. Poate că tradiţia a existat dintotdeauna. Mereu aceleaşi costume şi aceleaşi măşti au circulat de la unul la altul. Aceleaşi bărci pentru fiecare, din acelaşi lemn ascuns sub luciul argintiu al vopselei. Aceeaşi barcă multiplicată din nou, şi din nou până la refuz. În nopţile fără lună eram toţi la fel, nişte umbre rătăcite pe bărcile argintii care pluteau neliniştite în toate părţile. În primul joc pe care l-am inițiat ne duelam cu vâslele până când adversarul cădea în apă. Acum ştim că-i o prostie, dar la vremea respectivă părea cel mai bun lucru pe care-l aveam de făcut. Ce nu ştiam noi era că apa îngheţa noaptea câteodată mult mai rapid decât credeam, uneori chiar şi în câteva clipe după ce aruncai un om în ea. Aşa l-am pierdut pe Juan, chiar cel care inventase jocul.

          Cu anii ne-am dat seama când îngheaţă lacul. Duceam câte o pisică rătăcită, care nu făcea decât să ne tulbure nopţile. O fugăream pe străzi cu o zi înainte, până când o încolţeam pe câte o uliţă fără ieşire, împrejmuită doar de garduri din spatele cărora lătrau câinii de pază. O luam cu noi în barcă, de obicei Santiago era răspunzător pentru ea, şi o aruncam chiar în mijlocul jocului. Lacul se preschimba în patinoar, iar noi ne scoteam patinele, ne dădeam jos din bărci şi alunecam printre ele, toţi, conţi, marchizi, ducese, contese, dame de companie. Aşa ne-a venit ideea celui de-al doilea joc, în care ne izbeam unii pe alţii de bărci în raiduri rapide. Purtam măşti, niciodată nu ştiam pe cine băgăm în spital şi aici era tot farmecul. Sigur, unii eram mai înalţi, alţii mai scunzi, unii mai graşi, alţii mai slabi, dar eram întotdeauna atât de numeroşi, iar lumina lunii era atât de palidă, încât de multe ori nici nu mai avea importanţă dacă purtam sau nu măştile. 

          În timpul unui joc m-am îndrăgostit de Lia. Am încercat s-o arunc într-o barcă, dar ea s-a ferit şi m-a împins pe jos. Am urmărit-o tot restul nopţii, dar am pierdut-o în mulţimea entuziastă. De unde ştiu cum o chema? Nu-mi dau seama. Dar numele i se potrivea de minune, era masca albă a unei contese tinere, însoţită întotdeauna de un costum purpuriu. Costumul trecea de la o femeie la alta în aceeaşi noapte, dar ea rămânea mereu aceeaşi, veşnic tânără şi isteaţă, de neînvins la orice joc. Tresăream de fiecare dată când o vedeam şi o urmăream ore în şir printre patinatorii răzleţi cu speranţa că odată şi-odată tot o voi trânti într-o barcă.

          Conta şi costumul pe care-l purtam eu. Dacă-mi pica baronul bătrân cu mustaţă, Lia mă ocolea toată noaptea. Foarte rar am reuşit măcar s-o zăresc în timp ce purtam costumul ăsta. Şi atunci când, în sfârşit, o vedeam, nu reuşeam s-o ajung. Nu ştiu de ce, dar costumul mă încetinea. Nu era greoi, pur şi simplu nu mă lăsa să patinez prea repede. Alteori aveam ducele tânăr şi blond, care patina binişor, şi cu care am reuşit de câteva ori chiar s-o ating în treacăt, dar niciodată s-o împing sau s-o prind în braţe. Cel mai mare succes îl aveam însă cu costumul muschetarului. Niciodată n-am ştiut dacă sunt două sau trei costume. Toate erau la fel, poate câteva mici deosebiri pe ici, pe colo, pe care greu le mai sesizam pe întuneric. Costumul de muschetar îmi convenea de minune, fiindcă prindeam viteză şi vâjâiam prin mulţime de parcă m-ar fi suflat vântul ca pe o frunză rătăcită, vântul rece de pe Lacul Morii, niciodată acelaşi, întotdeauna violent.

          Şi într-o noapte s-a întâmplat. Purtam costumul lui Porthos, sau cel puţin aşa mă gândeam eu, că era Porthos, şi nu Aramis, fiindcă aveam impresia că mă văd toţi ca pe un individ masiv de care se sperie din prima clipă. Am dat ocol mulţimii de câteva ori. Am alunecat printre ei, m-am uitat în stânga şi-n dreapta, atât cât îmi permitea masca alburie sub care-mi ascundeam fața. Atunci am văzut-o, la lumina lunii pline, care părea mai mare decât în nopţile trecute, așa o vedeam noi toţi, tulburaţi de aburii aromaţi ai vinului trandafiriu pe care-l băusem ceva mai devreme. Lia stătea cu spatele şi se târa pe patinele ei albe în zig-zag, fugea de ceva sau se-ndrepta spre cineva, nu înţelegeam prea bine. Am privit în jur cu precauţie şi am alunecat către ea în tăcere, pregătindu-mă să-i retez picioarele graţioase şi s-o zdrobesc de cea mai apropiată barcă. Eram atât de aproape de ea, încât răsuflarea se lovea de gluga ei și revenea spre mine ca un ecou.

          Şi atunci am auzit cum se sparge gheaţa.

          Undeva, chiar în mijlocul lacului, nu la mare distanţă de noi, apa se furişa printr-o spărtură prin care căzuse Regele. Gheaţa era subţire în mijloc, o ştia toată lumea, păstraserăm însă toţi informaţia atâţia ani, fiindcă nu mai credea nimeni c-o să avem vreodată nevoie de ea. De ce ne-am fi oprit acolo, în mijlocul Lacului? Cineva o făcuse însă, şi era chiar Regele – nu că asta ar fi avut vreo importanţă, totuşi el era întotdeauna cel mai greu – şi era tocmai miezul nopţii. Cel mai grav era însă faptul că apa, care clocotise atâta vreme neliniştită sub noi, sub stratul gros de gheaţă, zvâcnea prin spărtură şi se răspândea în toate direcţiile, ameninţând să ne inunde. Am uitat de Lia, ea a uitat de mine, şi ne-am grăbit către malurile Lacului, mişcându-ne cu greutate picioarele. Am scăpat toţi, mai puţin Regele. L-am găsit în următoarea noapte în care ne-am continuat jocul, era acoperit de o pojghiţă subţire de gheaţă străvezie. I-am înmormântat costumul cu toate onorurile cuvenite undeva pe un mal îndepărtat al Lacului, la marginea pădurii. Tot atunci am venit cu ideea de a aprinde din când în când luminile morii. Morarul a fost şi el de acord, căci în nopţile fără lună n-avem cum să vedem nici ce-i la o lungime de braț, darămite dacă-i vreun om sau cu totul altceva. Aveam şanse mai mari s-o găsesc pe Lia şi ea ştia asta la fel de bine ca mine. Îşi dăduse seama, cred, că o urmăream de multă vreme, încă din primele zile.

          Sunt unele perioade din care nu-mi amintesc nimic, toate jocurile se pierd într-o masă amorfă şi cenuşie. Poate, pentru că în toată acea perioadă Lia îmi lipsea, ştiam cumva, nu-mi explicam de ce, că e acolo cu mine pe acelaşi lac neted şi lucios, dar ştiu că luni întregi n-am reuşit s-o văd. Eram mereu prins cu altceva, ori eram atacat, ori atacam eu pe alţii pentru a nu părea slab şi neajutorat. Nu o să uit ȋnsă momentul în care ni s-a făcut cald, gheaţa s-a subţiat treptat fiindcă Lacul nu avea de gând să ne nenorocească pe toţi într-o singură noapte, voia să se amuze cu noi, înghiţind unul câte unul cu fiecare ocazie, altminteri n-ar mai fi venit nimeni la el. Era 21 martie, solstiţiul de primăvară, şi se făcea dimineaţă. Asta însemna că Lacul nu va mai îngheţa decât atunci când va vrea el şi asta nu oricum, ci doar dacă lumina stelelor nu îl ardea prea tare. Ne-am dat seama că vom înlocui din nou patinele cu bărcile, şi ne vom duela iar cu vâslele. Morarul a promis că va pune moara în funcţiune şi s-a ţinut de cuvânt. Lacul s-a preschimbat într-un vârtej care ne purta cu iuţeală pe spirale neaşteptate. Atunci când vâsleam într-o direcţie nu ştiam dacă vârtejurile nu ne vor duce cumva în altă parte şi asta făcea ca jocul nostru să devină tot mai puţin previzibil. Am încetat să mai încerc s-o dărâm cu vâsla pe Lia, fiindcă îmi era tot mai clar că nu voi reuşi decât dacă se ameţeşte cu o seară ȋnainte de la aburii trandafirii ai vinului. Mă mulţumeam să lovesc cu vâsla prin apă şi s-o stropesc de fiecare dată când bănuiam măcar că se află prin preajmă. A trecut primul an, a trecut şi al doilea, şi ne-am dat seama că jocul ne îmbătrânea mai repede.

          Costumele se schimbaseră. Nu toate, poate nici măcar jumătate dintre ele, dar în orice caz peisajul de toamna trecută nu mai era acelaşi ca acum câţiva ani. Nu mai ştiam cine purta costumul contesei Lia care, deşi părea încă tânără, avea şi câteva riduri pe mască, iar sub costum sânii, altădată proaspeţi, păreau obosiţi de atâtea încercări. Nu mai ştiam cine-i sub costumul Liei şi nici de ce. Poate că nici nu mai avea importanţă. Am prins-o în braţe şi am învârtit-o de câteva ori deasupra capului până când am ameţit, lacul îngheţase din nou, vedeam stelele cum se rotesc deasupra mea într-un cerc imens şi am lăsat-o jos. Şi am rămas aşa la lumina lunii, sperând că gheaţa de sub noi nu există, că lacul nu există nici el, că luna, de fapt, nu e nici ea pe cer, iar cerul nu e deasupra noastră, ci în altă parte. Nu suntem decât noi, bătrânii uitaţi şi măştile noastre, mereu aceleaşi, care-şi schimbă doar purtătorul din când în când, nu prea des, dar mereu pe neașteptate.

 

          

Andrei Panțu

Andrei Panțu

Andrei Panţu (n. 1983) a studiat ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la AUBG, și a obţinut diploma de masterat ȋn filozofie politică la Universitatea din Leiden. Ȋn prezent lucrează ca editor la Revista Romȃnă de Științe Politice. A publicat pȃnă acum ȋn revistele “Biserica de Lemn,” “Revista de Povestiri,” “ARGOS,” precum și ȋn antologiile “ARGOS DOI” și “Eroi fără voie.”

More Posts