GSF51 banner-650

         

          Acum douăzeci de ani, într-o primăvară, mai exact pe 18 aprilie 1954, s-a născut Patrik Russell, adică eu.

          Trebuie să recunosc că am un chip prea puţin atrăgător şi numai ochelaristele cu multe dioptrii îmi căută uneori compania în lipsă de ceva mai bun. Mai sunt şi fetele care au primit de curând papucii şi care se afişează cu mine pesemne ca să dovedească cuiva nu ştiu ce.

          Cu inteligenţa şi creativitatea stau ceva mai bine, iar terminarea facultăţii de ştiinţe economice pe care o urmez nu este un obiectiv greu de atins.

          Acum doi ani, pe când aveam optsprezece ani, ambii părinţii au murit într-un grav accident de circulaţie şi de atunci stau împreună cu unchiul meu, Gary Russell.

          Gary, pentru a-i alina suferinţa ultimelor clipe, îi jurase tatălui meu că va avea grijă de mine ca de propriul lui copil.

          Unchiul Gary era un tânăr pensionar, veteran de război, care se ţinea bine pe picioare şi doar în zilele lui proaste, când îl copleşea tristeţea, îşi arăta vârsta.

          Mătuşa Amanda a murit acum un an în urma unui atac fulgerător de cord, astfel că viaţa nu mai avusese timp să i se deruleze prin faţa ochilor.

          De atunci unchiul Gary se ocupa singur de gospodărie, iar mâncărurile lui prea puţin variate nu erau mai rele decât cele ale unui restaurant de mâna a doua.

          Faptul că îşi asumase şi responsabilitatea aprovizionării constituia pentru el un bun prilej ca de două, trei ori pe săptămână să mai iasă din casă şi preţ de câteva ore să hoinărească prin parcurile din oraş.

          Plăcut surprins, am constatat la un moment dat că de bună seamă îşi făcuse prieten vreun patruped fără stăpân, căci numai aşa se explica conştiinciozitatea cu care aduna oasele, le depozita într-o pungă, iar punga dispărea fără urmă la fiecare escapadă.

          În ceea ce priveşte ţinerea curăţeniei, unchiul Gary angajase o menajeră destul de conştiincioasă, care o dată pe săptămână, de regulă joia, venea să şteargă praful şi să pună aspiratorul.

          Menajera, doamna Emma Green, putea fi încadrată în categoria celor de vârsta a treia timpurie, dar memoria începuse deja să-i joace feste.

          De câteva ori a uitat să facă curat la mine în cameră, sau în biroul unchiului; cârpele de praf şi mopul le lăsa prin locuri în care te aşteptai să le găseşti cel mai puţin.

          În schimb curiozitatea de femeie o împingea să cotrobăie prin toate cotloanele şi sertarele, astfel că nu era exclus să ştie până şi numărul de ciorapi ai unchiului Gary.

          Unchiul Gary nu avea prieteni şi nici nu socializa cu vecinii.

          Din când în când mai dădea câte un telefon sau primea câte unul şi depăna amintiri cu vechii camarazi de arme răspândiţi prin toată America.

          Mătuşa Amanda şi unchiul Gary nu au avut copii, fapt ce mă transforma în singurul lor moştenitor.

          De pe urma părinţilor mei nu a rămas aproape nimic deoarece pasiunea lor pentru concedii şi călătorii exotice s-a arătat a fi una foarte costisitoare.

          Acest lucru îl resimţeam în extrasezon, în viaţa de zi cu zi, când banii nu ajungeau decât pentru strictul necesar şi pentru chirie, ei neavând niciodată o casă a lor.

          În schimb, atunci când părinţii  discutau despre unchiul Gary, cu oarecare invidie, nu uitau să pomenească de casă, de economiile din bănci şi de acţiunile pe care le deţinea la diferite companii foarte profitabile.

          Unchiul Gary era un tip de treabă cu care mă înţelegeam destul de bine, deşi diferenţa de vârstă făcea ca subiectele pe baza cărora puteam închega un dialog să fie foarte puţine.

          În ultima vreme accesele de tristeţe ale unchiului se îndesiseră, momente pe care bătrânul încerca să le depăşească cu puţin mai mult alcool decât de obicei, băut în general spre seară.

          Fără a ieşi din limitele unei atitudini civilizate, Gary devenea tot mai rigid şi amprenta pe care anii petrecuţi în armată o pusese cândva pe comportamentul său ieşea tot mai des la iveală.

          În aceste momente, cu un ton ceva mai ridicat, începea să-mi reproşeze tot felul de nimicuri, nimicuri cărora nu le acordasem nici o importanţă la momentul săvârşirii lor.

          A doua zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, lucrurile intrau în normal şi viaţa îşi continua cursul obişnuit.

          Îmi aduc aminte de unul dintre incidente, cândam uitat, mai bine zis neglijasem, să spăl vasele rămase de la cină şi pe care le spălase el a doua zi.

          În seara zilei următoare, care făcea parte din seria acelora în care tristeţea îl copleşea, după ce băuse câteva pahare în plus, pe nepusă masa, mi se adresă pe un ton plin de reproş:

          ―Tinere, sustragerea de la îndeplinirea îndatoririlor precis că ai însuşit-o de la guru ăla al vostru, cum dracu îl cheamă… John Lennon, acel scripcar lipsit de talent.

          Că militarii de carieră nu l-au înghiţit pe John Lennon era un lucru bine cunoscut, dar să spui că a fost un ,,scripcar lipsit de talent” pentru mine era un caz de lezmaiestate, aşa că i-am răspuns:

          ―Acest guru, cum îi spui tu, s-a opus ca tinerii să fie trimişi de ăia de la Pentagon şi de guvernanţi în Vietnam drept carne de tun şi să fie măcelăriţi pentru o cauză care nu era a lor.

          Ce a răspuns Gary, ce am zis eu, nu mai ţin minte pentru că lucrurile au scăpat de sub control şi totul s-a încheiat cu urlete şi uşi trântite.

          Acest gen de confruntare avea loc cam o dată pe lună, însă după ultima scenă în minte a început să-mi încolţească un gând, la început de nemărturisit, dar care, pe măsura trecerii timpului, mă acapara tot mai mult.

          Dictonul ,,carpe diem” devenise filozofia mea de viaţă şi nu ezitam să îl repet în cadrul câte unei conversaţii, dacă contextul îmi permitea.

          Ştiam că fetele frumoase, maşinile sport scumpe şi accesul în anturajele selecte nu se puteau obţine fără bani, iar puşculiţa mea era moştenirea de la unchiul Gary şi cu cât unchiul Gary ,,dădea colţul” mai repede, cu atât visele mele aveau să se îndeplinească mai curând.

          Ideea mi-a venit într-o seară când mi-am amintit de nişte desene care mă marcaseră în timpul anilor de liceu.

          Desenele descriau diferitele metode de tortură folosite de călăii inchiziţiei pentru a mai tempera zelul unora care căutau cu tot dinadinsul adevărul, punând la îndoială cuvintele Sfintei Scripturi.

          Dintre desene cel mai mult m-a impresionat cel în care călăul turna cu o pâlnie apă pe gâtul victimei până ce stomacul i se umfla, fiind gata să-i plesnească.

          În acel moment am realizat că în urma cercetării cadavrului unchiului, sigurul diagnostic pe care medicii legişti vor trebui să-l dea va fi: ,,comă alcoolică”.

          Planul ,,crimei perfecte” pe care o concepusem trebuia să se întindă pe parcursul a circa patru luni calendaristice, acesta urmând să fie declanşat în prima jumătate a lunii mai.

          Încă de acum ştiam totul despre actul final: va avea loc la mijlocul lui septembrie, într-o miercuri; aproape de amurg, înainte de cină, când căldura de peste zi avea să se mai domolească şi răcoarea serii ce se apropia îşi va face simţită prezenţa; când vecinii vor începe să-şi deschidă ferestrele, iar unii dintre ei vor ieşi să-şi plimbe câinii.

          Pregătirea urma să o desfăşor pe două fronturi simultan: influenţarea conştien- tului şi subconştientului eventualilor martori care ar putea fi anchetaţi de poliţie şi documentarea temeinică pe plan tehnic, medical şi juridic.

          Aveam puţini prieteni, dar David, colegul meu de an era singurul pe care mă puteam baza în orice situaţie, fapt de altfel reciproc valabil.

          David locuia împreună cu părinţii într-un cartier rezidenţial de la marginea oraşului şi ocupa singur întreaga mansardă a unei case foarte spaţioase. Distanţa ce ne despărţea nu era prea mare, deoarece dacă grăbeam pasul puteam ajunge pe jos în patruzeci şi cinci de minute.

          Prima victimă a planului de intoxicare a fost prietenul meu cel mai bun, David.

          În mai, care era prima lună din calendarul planului întocmit, în una din întâlnirile noastre, i-am povestit de micile accese de furie ale unchiului Gary, provocate pe fondul consumului de alcool şi care începuseră să se repete cam la două săptămâni. I-am mai spus că aceste ieşiri erau în limitele suportabilităţii, mai ales că a doua zi totul era dat uitării, fără ranchiună şi fără resentimente, bătrânul fiind în fond un om foarte de treabă.

          Aceste episoade neplăcute din viaţa mea aveam să le relatez cu totul întâmplător şi pe parcursul celei de a doua luni în timpul ieşirilor cu colegii sau la vreo petrecere mai deocheată cu ,,iarbă” şi fetişcane teribiliste care făceau orice pentru a dovedi până unde pot merge cu emanciparea.

          Tot în luna a doua, în prima săptămână, într-o seară de vineri, cu o voce agitată i-am dat telefon lui David să-l rog, dacă putea, să mă găzduiască pentru o noapte pentru că voiam să evit un conflict major cu Gary, care mă ameninţase cu alungarea din casă şi să profităm de acest incident pentru a pregăti împreună lucrarea a cărei predare bătea la uşă.

          Aşa cum mă aşteptam, David s-a arătat chiar fericit de propunerea pe care i-o făcusem.

          A doua zi dimineaţa, de faţă cu David, pe un ton smerit, am avut o convorbire telefonică cu bătrânul Gary.

          Indiferent de reacţiile de la celălalt capăt al firului, acest tip de convorbiri erau foarte importante pentru că în cazul în care David ar fi amintit de ele, acestea trebuiau să apară în desfăşurătorul cerut de poliţie de la societatea de telefoane.

          ―Bună dimineaţa, unchiule. Cum te simţi?… Mă bucur să aud asta. Aşa cum ţi-am spus, pentru aprofundarea cunoştinţelor aveam nevoie de un schimb de păreri cu prietenul meu David… Şi eu mă simt OK şi de abia aştept confruntarea cu examinatorii.

          Fără ca David să observe, am închis telefonul şi am înscenat o continuare a convorbirii. Această discuţie avea rolul să confirme faptul că între noi chiar avusese loc o confruntare în ziua precedentă.

          ―Unchiule, te rog să mă ierţi, pentru că eu am fost de vină. Nici nu ştiu ce m-a apucat să vorbesc atât de ireverenţios despre cei care au luptat în Vietnam… Cu siguranţă cina o vom lua împreună.

          Episodul cu găzduirea precipitată se va repeta la intervale de trei, patru săptămâni în următoarele luni.

          Rolul jucat de menajeră în cadrul planului meu era unul destul de important, căci ea va fi cea care va descoperi cadavrul. În schimb, declaraţiile date poliţiei cu privire la relaţiile dintre mine şi unchiul Gary vor fi puţin relevante, deoarece prezenţa ei în casă doar o dată pe săptămână şi numai dimineaţa, făcea imposibilă o cunoaştere corectă a acestora.

          Cu privire la regimul celor circa nouă sticle de vin şi cinci sticle de whisky care se consumau lunar existau reguli clare: cele colorate în punga pentru colorate, iar cele albe în punga pentru albe.

          Deoarece existau nişte reguli, a căror îndeplinire şi-o  asumase cu mare plăcere Gary,  nu se punea problema să găseşti vreo sticlă în alt loc decât cel stabilit.

          Pentru a influenţa menajera să-şi facă o anumită părere, în zilele de joi, care întâmplător coincideau şi cu escapadele lui Gary, aveam grijă să plantez căte o sticlă, două, pe sub birou sau pe sub pat. Menajera avea instrucţiuni clare din partea mea, ca ori de câte ori găsea câte o sticlă rătăcită, pentru a evita să dea nas în nas cu bătrânul, să o ducă imediat în bucătărie şi să o pună în punga cu sticlele de aceiaşi culoare. Bineînţeles că o controlam după ce pleca, pentru că ar fi fost un adevărat dezastru ca Gary să găsească vreo neregulă.

          Altă dată treceam ,,cu totul întâmplător” pe lângă menajeră cu câte o sticlă, două goale de whisky în mână, spunându-i neostentativ, fără să i le bag în ochi, că le găsisem sub patul unchiului.

          Pentru că nici gunoierii nu trebuiau neglijaţi, scena cu sticlele goale am realizat-o şi cu iei de vreo două ori, având grijă să-i prind în ultimul minut şi să le spun în treacăt unde le găsisem.

          Manipularea unchiului Gary, pentru a-l face să reacţioneze conform planului nu era o problemă, căci în anii de convieţuire în comun îi aflasem punctele slabe şi lucrurile care îl scoteau din sărite.

          Atunci când Gary a căzut în plasa pe care i-o întinsesem, a fost într-o seară de marţi din luna iulie, când am apelat pentru a treia oară la ajutorul lui David.

          Ca şi altă dată, pentru a trece peste angoasele care îl copleşeau, Gary a depăşit cu câteva pahare limita peste care devenea foarte irascibil. Ca să îl provoc, am deschis discuţia invocând un articol imaginar citit într-un ziar local.

          ―Azi dimineaţă, în drum spre facultate, am tras cu ochiul la un articol dintr-un ziar local citit de un călător din metrou. Cred că articolul ridica problema indiferenţei guvernului faţă de problemele invalizilor şi mutilaţilor de război. Se pare că în afara unei tinichele pe care şi-ar pute-o pune şi pe fund, nu primesc nimic.

          Unchiul Gary, care primise şi el câteva ,,tinichele” pentru actele de eroism săvârşite în timpul războiului din Vietnam, s-a făcut roşu la faţă şi dădea impresia că se sufocă căutându-şi cuvintele.

          În cele din urmă, nu fără oarecare efort, reuşi să alcătuiască câteva propoziţii pe care mi le azvârli cu o ură care aproape că îl desfigurase:

          ―Cineva care este în stare să rostească asemenea jigniri la adresa celor care s-au jertfit pentru această naţiune nu are ce căuta în casa mea. Să ieşi imediat din casa mea.

          ,,Să ieşi imediat din casa mea”, acestea erau cuvintele pe care le aşteptam. Aceste cuvinte împreună cu întreaga conversaţie le-am înregistrat cu un reportofon mascat discret sub un şervet subţire aflat lângă mine, la marginea mesei.

          Pentru a-mi crea un alibi suplimentar, cu trei zile înaintea ,,despărţirii” definitive de Gary, pe când eram singur acasă, am spart în subsol o farfurie decorativă ce atârna pe palierul scării ce ducea la etaj. Am înregistrat Zgomotul produs cu acelaşi reportofon cu care imprimasem confruntarea  care avusese loc cu ceva timp în urmă.

          Pentru a nu se auzi în stradă zgomotul făcut la impact, am aruncat farfuria din capul scărilor care duceau în subsol, înălţimea fiind cu puţin mai mică decât cea dintre parter şi etaj. Acest lucru era  foarte important la reconstituirea formei farfuriei pe baza fragmentelor rezultate din spargere.

          Faptul că îmi protejasem mâinile cu mănuşi nu înlătura riscurile, căci dacă vreun ,,Columbo” rătăcit în anchetarea cazului remarca lipsa amprentelor unchiului, aceasta ar fi făcut ca între mine şi scaunul electric să nu rămână decât întrerupătorul.

          Am stăruit asupra imaginii cioburilor împrăştiate pe pardoseala subsolului preţ de circa zece minute, căutând să-mi întipăresc în memorie dispunerea acestora.

          Pentru a-mi fi mai uşor, am căutat să asociez dispunerea cioburilor cu imaginea unui obiect sau al unui animal şi se pare că un fluture asimetric cu aripa mai mare îndreptată spre perete se potrivea cel mai bine.

          Am adunat cu mare grijă toate cioburile, pentru cele mai fine folosind o măturică şi un făraş, şi le-am depozitat într-o pungă groasă de plastic.

          Deoarece cu siguranţă lipsa farfuriei ar fi fost remarcată, ţinând cont de cât de meticulos era unchiul Gary, am pregătit un discurs în care cauzele dispariţiei acesteia erau prezentate într-o formă cât mai plauzibilă:

           ,,mă grăbeam, eram în capul scărilor, mapa cu foile de la curs s-a deschis, am întins brusc mâna după o foaie care zburase… bla… bla… bla şi cioburile le-am aruncat la pubela de gunoi”.

          În cele trei zile care îmi mai rămăseseră m-am ocupat şi de mixajul şi finisajul înregistrărilor anterioare, pentru a le putea declanşa în succesiunea lor logică şi la intervalele de timp judicios studiate pe parcursul ultimelor două luni, în care exersasem fiecare mişcare pe care urma să o fac în seara… ,,plecării definitive” a lui Gary.

          Toate materialele necesare făceau obiectul unei liste destul de lungi, pe care o treceam în revistă cel puţin o dată pe săptămână, căci omiterea unuia singur putea avea consecinţe devastatoare. Achiziţionarea acestora o făcusem din cartiere diferite, la date diferite pe parcursul a trei luni.

          Lista cuprindea: prosoape, bandă adezivă, tub de cauciuc, seringă de 60 de ml, săculeţ, nisip, mănuşi de cauciuc, hârtie igienică, lanternă şi alte câteva.  

          Deoarece orice fibră textilă străină ar fi creat probleme, în ceea ce priveşte prosoapele, acestea trebuiau să aibă aceeaşi culoare şi textură ca şi acelea pe care le ţinea unchiul Gary în şifonier.

          Norocul a fost că prosoapele erau unele comune, care se găseau la orice supermarket.

          Mascarea şi ascunderea tuturor materialelor nu a fost o problemă deoarece acestea au încăput perfect într-o mică valijoară închisă cu cifru, pe care la rândul ei am încuiat-o în şifonierul din camera mea..

          Pentrua a-mi crea imaginea unui student serios, dedicat unui studiu aprofundat, lunar am împrumutat de la bibliotecile din oraş cărţi de specialitate cu care mi-am ,,decorat” camera. Unele dintre cărţi aveau chiar şi diferite adnotări introduse între pagini.

          Această atmosferă de studiu trebuia să-i impresioneze atât pe cei care vor ancheta ,,accidentul nefericit”, cât şi pe menajeră şi astfel să le câştig simpatia.

          Acest decor cred că a căzut şi sub privirile lui Gary, lucru pe care el nu putea să-l recunoască, deoarece în urma unui acord tacit, aşa cum eu nu aveam voie în camera lui de dormit, aşa nici el nu avea acces în camera mea.

          De ce spun acest lucru?, pentru că odată, în timpul unei discuţii despre cum mă descurc cu facultatea, am citit în privirea lui un fel de admiraţie… de mândrie, că nepotului lui îşi clădeşte un viitor solid.

          În ceea ce priveşte documentarea, pe aceasta am făcut-o frecventând în mod aleatoriu bibliotecile din oraş, fiind conştient de faptul că titlul fiecărei cărţi era înregistrat. Totuşi ca vreun poliţist să-mi verifice lecturile şi să facă o asociere cu moartea unchiului Gary avea o probabilitatea de unu la o mie, risc pe care mi l-am asumat fără nici o teamă.

          În primul rând am aflat că marja de eroare pe care o are un medic legist în aprecierea orei la care s-a produs decesul este de circa treizeci, treizeci şi cinci de minute.

          Acest timp îmi era suficient pentru derularea tuturor mişcărilor pe care trebuia să le efectuez după injectarea alcoolului în stomacul unchiului Gary.

          Am mai descoperit că pentru a induce coma alcoolică şi apoi moartea, ţinând cont de antecedentele medicale şi de greutatea ,,subiectului” era nevoie să realizez o alcoolemie de patru-cinci grame la mie. Pentru siguranţă, am hotărât să injectez tot conţinutul unei sticle de şapte sute de ml.

          Revăzând vechile litografii care imortalizau tortura numită ,,purificarea cu apă”, mi-am dat seama că nu pot realiza condiţiile necesare executării acesteia, adică imobilizarea în poziţie perfect orizontală şi cu capul flexat pe spate. În consecinţă turnarea alcoolului în stomacul lui Gary urma să o fac prin intermediul unui furtun subţire din cauciuc rigid şi a unei seringi medicale de şaizeci de ml., asemeni hrănirii artificiale prin gavaj.

          Acestă metodă de intoxicare a victimei avea avantajul că fiind făcută în cantităţi mici pe o perioadă de timp mai lungă asigura o absorbţie mai rapidă a alcoolului în sânge.

          După ce, în cadrul repetiţiilor am cronometrat fiecare operaţiune în parte, pentru injectarea celor şapte sute de ml. de alcool dintr-o sticlă, în stomacul lui Gary, a trebuit să rezerv patruzeci de minute.

          Cu introducerea tubului de cauciuc în stomacul victimei a fost ceva mai greu, deoarece am fost nevoit să studiez un întreg atlas anatomic al tubului digestiv şi al aparatului respirator.

          Operaţiunea trebuia făcută cu mare atenţie, pentru a nu produce leziuni care ar fi atras atenţia oricărui medic legist.

          De asemenea, introducerea tubului trebuia făcută cu victima în stare semiconştienţă, căci numai reacţiile acesteia m-ar fi împiedicat să ratez traiectul digestiv.

           

          În fine a sosit şi ziua care urma să-mi schimbe radical viaţa. Era miercuri şaisprezece septembrie, iar buletinele meteorologice prognozau o vreme aşa cum mi-o doream.

          Pentru această zi, mai bine zis această seară, eram pregătit atât fizic cât şi psihic, căci mâna nu trebuia să-mi tremure, iar emoţiile sau remuşcările nu îşi aveau locul.

          Marţi seara îi dădusem telefon lui David ca să mă asigur că a doua zi va fi acasă.

          Pe un ton neutru l-am întrebat cum stă cu pregătirile pentru colocviul la contabilitate care se apropia cu paşi repezi şi i-am sugerat că ar fi benefic pentru amândoi dacă am mai avea nişte discuţii .

          David mi-a confirmat că nu va mai ieşi din casă până nu termină ce are de învăţat şi că este de acord cu propunerea mea. Acest lucru mi-a luat o piatră de pe inimă.

          Am mai continuat discuţia câteva minute, comentând rezultatele din NBA.

          Miercuri după amiaza, la ora 6 şi 10 de minute eram în faţa uşii biroului unchiului Gary.

          Am lăsat la uşă sacul de voiaj şi valiza cu toate materialele, fără cifrul pus, în buzunarul hainei având doar săculeţul cu nisip învelit într-o pungă de plastic şi mănuşile de cauciuc.

          La fundul sacului, într-o altă pungă de plastic erau pregătite o cămaşă, pijamaua şi tot ce era necesar pentru toaleta de dimineaţă.

          În aceeaşi pungă am avut grijă să pun şi caietele cu însemnările de la cursurile de contabilitate, deoarece în această seară efectiv aveam de gând să-l ajut pe bietul David în descifrarea acestei materii, activitate care mi-ar fi eliberat subconştientul de trauma crimei săvârşite.

          Am bătut la uşa întredeschisă şi cum nu am primit nici-un răspuns am intrat.

          Uşa am deschis-o larg cu piciorul pentru a nu lăsa amprente pe clanţă.

          Unchiul Gary stătea în fotoliu cu spatele la mine privind absent la televizor… sau poate că moţăia, amănunt pe care nu-l voi mai afla niciodată.

          Ca de obicei, în faţa lui, pe o tavă, se aflau două sticle de whisky: una începută iar cea de a doua, mai mult cu rol decorativ, nedesfăcută.

          M-am apropiat tiptil şi l-am lovit cu toată puterea peste ceafă unde părul era ceva mai des, asta şi pentru a evita apariţia unor eventuale escare.

          Mâna stângă era pregătită să prindă cutia craniană care asemeni unei mingi de fotbal ce primise un impuls, se repezise spre înainte.

          Bătrânul şi-a pierdut imediat cunoştinţa.

          Mi-am puse mănuşile de cauciuc, am adus valiza în cameră şi am desfăşurat toate materialele necesare.

          Emoţiile şi tensiunea care mă stăpâneau, făcuseră ca fruntea să mi se acopere cu broboane de sudoare, pe care le-am şters cu o batistă pusă la îndemână.

          În acelaşi ritm alert ca şi până acum, am protejat încheieturile mâinilor şi picioarelor cu prosoape peste care am înfăşurat strâns o bandă adezivă mai lată, pe care apoi am petrecut-o peste braţele şi picioarele fotoliului. În toate locurile în care banda adezivă ar fi intrat în contact cu vreo suprafaţă expusă, aceasta am protejat-o mai întâi cu câte o bucată de hârtie igienică pregătită cu ceva timp în urmă.

          Am aruncat o privire fugară către bătrân pentru a vedea dacă nu dă semne de trezire, caz în care eram obligat să-i mai aplic o lovitură. Ceasul îmi indica că eram în grafic.

          Cu ajutorul unei frânghii din bumbac foarte fin finisată, ca să nu lase fibre, pe care am înfăşurat-o strâns în jurul toracelui şi al spetezei fotoliului, l-am imobilizat,

          interzicându-i orice posibilitate de mişcare.

          Capul i l-am imobilizat tot cu bandă adezivă aplicată peste un prosop pus pe frunte şi petrecută peste spătarul fotoliului.

          Fiind încă în stare de inconştienţă, i-am deschis gura şi am introdus între fălci câte un tampon rigid din bumbac, învelit fiecare într-o folie groasă de plastic. Tampoanele aveau rolul să îi imobilizeze gura deschisă la maxim, împiedicând orice mişcare a maxilarelor şi să-mi asigure un spaţiu de manevră cât mai mare.

          Prin gura întredeschisă, luminând cavitatea bucălă cu o lanternă tip stilou, pe care o ţineam între dinţi, am introdus tubul de cauciuc.

          Prin faţa ochilor mi s-au derulat pe rând toate schiţele şi desenele anatomice pe care le studiasem atât de amănunţit.

          În momentul în care tubul de cauciuc a atins omuleţul, s-a declanşat reflexul de deglutiţie care a produs trezirea unchiului Gary.

          Faptul că în momentul trezirii nu arăta semne de sufocare însemna că eram pe drumul cel bun şi cu o mână fermă şi sigură am împins mai adânc, pe esofag, tubul de cauciuc.

          În acel moment am întâlnit privirea bătrânului care într-o fracţiune de secundă a trecut de la nedumerire, la groază şi apoi la ură neputincioasă.

          Prin tubul de cauciuc am început să injectez încet conţinutul sticlei neîncepute de whisky. Cum nu puteam umple siringa direct din sticlă, am apelat la paharul care era pus alături.

          Pentru a evita privirile bătrânului care mă fixau cu insistenţă, i-am puse peste ochi batistă pe care o aveam la îndemână.

          Am luat cea de a doua sticlă şi i-am mai injectat din ea conţinutul unui pahar plin.

          Privind mai atent spre Gary am constatat congestionarea feţei si a conjunctivelor oculare şi că respiraţia devenise o horcăială, semn că alcoolul câştiga tot mai mult teren pe tărâmul anihilării funcţiilor lui vitale.

          Cu mişcări ferme i-am scos cu mare grijă tampoanele şi furtunul din gură, pe care le-am îndesat în punga de plastic aflată în sacul de voiaj aflat la îndemână.

          Am fugit repede la parter, unde am aranjat cioburile farfuriei conform imaginii pe care mi-o întipărisem în memorie.

          Am ales un ciob de mărime potrivită cu care m-am înapoiat repede în cameră.

          Odata întors în birou i-am luat batista de pe ochi şi am constatat că privirea îi devenise sticloasă şi era fixată într-un punct de pe bibliotecă. Cum nu mă puteam baza pe abilităţile mele de a lua pulsul cuiva, m-am mulţumit să constat că nu puteam percepe nici cea mai mică mişcare a toracelui.

          Era ora 7 şi 5 minute.

          Cu ajutorul unui cuter, cu mişcări precipitate, am început să tai toate legăturile.

          Sforile şi prosoapele cu banda adezivă lipite de ele şi sacul de nisip le-am îndesat în punga de plastic destinată colectării tuturor obiectelor incriminatorii.

          După această operaţie am împins fotoliul mai aproape de birou şi i-am răsturnat capul peste tăblia cestuia.

          Am scos cu mare atenţie din buzunarul cămăşii ciobul din marginea farfuriei şi i l-am introdus între policele şi indexul de la mâna dreaptă, exercitând o apăsare puternică.

          Poziţia amprentelor trebuia să indice că farfuria fusese aruncată de către un fost militar şi nu de o gospodină care îşi agresează soţul. După această operaţie am pus ciobul înapoi în cămaşă.

          Am luat cele două sticle de whisky şi le-am amprentat închizându-i palma dreaptă peste ele.

          Sticla goală am pus-o răsturnată la picioarele fotoliului.

          Cea de a doua sticlă am aşezat-o înapoi pe tavă, după ce în paharul deja folosit am turnat pe fund un deget de băutură.

          Am luat paharul, i-am închise palma peste acesta şi i-am răsucit mâna astfel încât conţinutul se vărsă peste birou.

          Am aruncat o privire atentă peste toate piesele de mobilier şi pe pardoseală pentru a mă asigura că nu a rămas nici un obiect din recuzita crimei; m-am îndreptat spre fereastra camerei care dădea spre stradă şi am deschis-o larg.

          Am pus reportofonul pe pervazul ferestrei şi am dat drumul la fragmentul din înregistrare care reda strigătul unchiului Gary: ,,Să ieşi imediat din casa mea”.

          Era ora 7 şi 10 de minute.

          Am aruncat valiza, tampoanele, lanterna, furtunul şi seringa, punga în care fuseseră cioburile şi toate celelalte mărunţişuri în sac şi am părăsit biroul lăsând uşa deschisă, fără a mă atinge de clanţă.

          Am fugit în camera mea, am pus valiza goala la locul ei şi i-am dat telefon lui David pentru a-i confirma ceea ce stabiliserăm cu o seară înainte.

          I-am comunicat că voi întârzia deoarece sunt puţin cam agitat în urma unei discuţii foarte aprinse avute cu unchiul Gary şi că simt nevoia să mă liniştesc.

          Am coborât scările în fugă cu sacul de voiaj în spate, am pus ciobul în poziţia iniţială şi mi-am scos mănuşile de cauciuc .

          Mănuşile le-am introdus în sacul de plastic ce conţinea toate obiectele de care trebuia să mă debarasez.

          Am abandonat sacul de voiaj lângă intrare şi m-am repezit până în biroul unchiului Gary pentru a ,,planta” amprente proaspete, amprente ce vor juca un rol foarte important în cadrul reconstituirii ce cu siguranţă va avea loc, eu fiind ultima persoană care văzuse victima în viaţă. Amprentele trebuiau puse pe fereastră, pe bibliotecă, pe blatul biroului opus locului unde se afla Gary.

          Concepusem sceneta pe care urma să o interpretez în faţa anchetatorilor până în cele mai mici amănunte, având răspunsuri pentru orice întrebare pe care aceştia ar fi putut-o formula:

          care au fost subiectele abordate şi cum evoluase conversaţia care degenerase şi culminase cu cererea de a părăsi casa?; de ce era geamul deschis?; mişcările pe care le făcusem şi care trebuiau să coincidă cu amprentele pe care le lăsasem; etc.

          Privind retrospectiv eram mulţumit de felul cum mă achitasem de rolul de scena- rist, regizor şi interpret al scenetei, pe care o repetasem de numeroase ori în gând sau în biroul unchiului Gary, când acesta lipsea.

          După ce mi-am pus amprentele în locurile stabilite conform scenariului, am părăsit camera şi am închis uşa împingând tăblia cu cotul. În acest fel mă asiguram că a doua zi dimineaţa menajera îşi va pune amprentele pe clanţă, care se vor suprapune doar peste cele ale lui Gary din acea după amiază.

          Am alergat până jos, mi-am pus sacul de voiaj în spate, am pus reportofonul pe pardoseală undeva aproape de tocul uşii şi am declanşat segmentul de bandă cu spargerea farfuriei.

          Zgomotul de farfurie spartă s-a auzit exact în momentul în care păşeam peste prag.

          În acel moment am mimat o tresărire, am privit uimit undeva spre palierul de la etaj şi am scăpat pe jos batistă pe care o ţineam în mână .

          Cu o mişcare lipsită de grabă m-am aplecat, am apucat cu ajutorul batistei reportofonul şi l-am băgat în buzunarul pantalonilor destul de largi ca să-mi asigure o mai mare libertate de manevră.

          După ce m-am ridicat am închis calm uşa şi am părăsit casa unchiului Gary.

          În timp ce mă îndepărtam, am scos batista din buzunar şi pentru a atrage atenţia eventualilor spectatori, mi-am suflat destul de zgomotos nasul.

          Episodul cu deschiderea uşii şi zgomotul de farfurie spartă, fusese urmărit în treacăt, fără a-şi arăta în mod deosebit curiozitatea, de un trecător de pe trotuarul de vizavi, care îşi plimba conştiincios câinele de o rasă greu de definit.

          Ştiam că persoana respectivă locuia undeva pe aceeaşi stradă, dar nu aş fi putut preciza adresa.

          Era ora 7 şi 15 de minute.

          Pentru a mă debarasa de obiectele incriminatorii, în mai puţin de o oră, am străbătut străzile şi parcurile din oraş folosind lăzile şi coşurile de gunoi ale căror poziţii erau deja înregistrate pe o hartă imaginară realizată în cadrul incursiunilor anterioare, obiective aflate cât mai departe de casă.

          Înainte de a mă debarasa de prosoape am avut grijă să desprind banda adezivă care rămăsese lipită de ele. Seringa şi caseta din reportofon le-am sfărâmat cu tocul pantofului şi le-am aruncat în prima gura de scurgere de la marginea trotuarului.

          Deoarece timpul îmi permitea, am intrat într-un mic bistrou, am comandat o cafea din care am avut grijă să vărs peste cămaşă două, trei picături, suficient ca să atrag atenţia tinerei chelnăriţe care cu amabilitate mi-a recomandat câteva reţete de scoatere a petelor.

         

          Prima care a fost interogată de poliţie a fost menajera care găsise cadavrul şi dăduse telefon la 911.

          Cu o voce firavă, sugrumată încă de emoţie, ea i-a povestit ofiţerului care o ancheta: de ora la care a intrat în casă, de cioburile de pe gresia de la intrare, de poziţia în care l-a găsit pe bătrân.

          La întrebarea dacă a văzut victima bând vreodată ea a răspuns hotărât: ,,Niciodată “, dar că îşi amintea că de vreo două ori a strâns de sub patul bătrânului şi din birou câte o sticlă, două de whisky goale.

          Mai mult nu i-a putut spune ofiţerului de poliţie, căci într-adevăr despre relaţia dintre unchi şi nepot nu ştia nimic.

          În încheierea interogatoriului, ofiţerul care o ancheta o rugă să se uite prin toată casa şi să-i sesizeze orice lucru suspect, cum ar fi o modificare a aranjamentului pieselor de mobilier sau eventuale lipsuri din garderoba victimei.

          După ce a trecut în revistă toate încăperile şi dulapurile, menajera a venit cu

          răspunsul că toate lucrurile sunt la locul lor.

          Deoarece menajera avea telefonul lui David, pe care i-l dădusem pentru eventualitatea vreunui eveniment nefericit ce s-ar fi putut petrece cât timp ea era în casă, pentru ofiţerul de poliţie nu a fost nici-o problemă să mă găsească şi să mă convoace de urgenţă,

          Pentru a ajunge cât mai repede, bineînţeles că am luat un taxi.

          De cum am intrat pe uşă, adjunctul ofiţerului de poliţie m-a preluat şi m-a condus la etaj având grijă să nu deranjez cioburile împrăştiate pe jos.

          Când am ajuns la etaj am realizat că paramedicii îşi terminaseră treaba lor, iar operaţiunile de luare a amprentelor şi de fotografiere a ,,decorului” în care avusese loc decesul erau în plină desfăşurare

          Doamna Emma Green, care stătea retrasă într-un colţ şi suspina înfundat, în momentul când m-a văzut s-a repezit la mine şi s-a pus pe un plâns care o făcea să tremure din tot corpul.

          Poate şi cu intenţia de a-i întrerupe exteriorizările care se prelungeau peste limitele răbdării lui, ofiţerul de poliţie i s-a adresat menajerei:

          ―Doamnă Green sunteţi liberă, dar până la finalizarea anchetei vă rog să nu părăsiţi localitatea.

          Anchetatorul, după ce şi-a reînnoit părerile de rău exprimate cu ocazia telefonului, mi-a adresat prima întrebare:

          ―Domnule Patrik Russell, vă rog să îmi relataţi tot ce s-a petrecut în acest birou înainte de plecarea dumneavoastră.

          Răspunsul pe care îl pregătisem trebuia să scoată în evidenţă irascibilitatea şi agresivitatea bătrânului şi să nu dea posibilitatea anchetatorilor să găsească nici cea mai mică nuanţă care ar fi putut sugera o provocare.

          ―Cred că era ora 7 şi 5 minute când am intrat în biroul unchiului Gary. Unchiul Gary stătea la birou, cu spatele la uşă şi privea la televizor. Ca şi în alte rânduri am găsit uşa larg deschisă. Noi luăm de regulă cina pe la ora opt, când coborâm în bucătărie şi ne delectăm cu bunătăţile gătite de el, cu ghilimele de rigoare. S-a creat un fel de obicei ca în timpul rămas să ne împărtăşim experienţele trăite peste zi. Am uitat să spun că atunci când am intrat în încăpere, am observat că pe tava de pe birou erau două sticle de whisky, dintre care una începută.

          Începerea discuţiei trena, iar unchiul se vedea clar că nu era într-o dispoziţie bună.

          Pentru că televizorul nu mă interesa, am luat o carte din bibliotecă şi am început să o răsfoiesc fără intenţia de a citi ceva.

          În tot acest timp a băut o jumătate de pahar, în două reprize.

          În momentul când am vrut să deschid discuţia, pe nepusă masa, a început să ţipe:

          ,,Tinere, sustragerea de la îndeplinirea îndatoririlor, precis că ai însuşit-o de la guru ăla al vostru, cum dracu îl cheamă… John Lennon, acest scripcar lipsit de talent”.

          În primul minut am rămas năucit de agresivitatea tonului cu care mi se adresa şi nu înţelegeam cauza acestei răbufniri.

          Când am înţeles că motivul era faptul că nu spălasem vasele de la cina din seara prece- dentă, sarcină care îmi revine, am încercat să îl liniştesc:

          ,,Unchiule, te rog să mă ierţi, ştiu că nu am nici-o scuză, dar ori am fost prea obosit ori grija pentru examenele care se apropie şi dorinţa de avea mai mult timp de citit m-au făcut să uit de obligaţiile pe care le am”.

          Tonul meu calm şi reconciliant, în loc să îl liniştească, mai rău l-a întărâtat, fapt este că a răbufnit iar:

          ,, Dintre cei care-şi uită obligaţiile se recrutează toţi cei care refuză să-şi facă datoria faţă de patrie şi refuză… să o apere… chiar şi cu preţul vieţii”.

          Deoarece încăperea se vede că numai fusese aerisită de la ultima vizită a doamnei Green şi atmosfera devenise încinsă şi la propriu şi la figurat, m-am dus şi am deschis fereastra.

          ,,Unchiule, dar poate celor care refuză să plece să moară în Vietnam, nu le este clar scopul acestei misiuni”.

          În momentul când a auzit aceste cuvinte, care după părerea mea ar fi avut rolul să liniştească atmosfera, pur şi simplu a explodat:

          ,,Cum întrăsneşti… în casa mea să iei apărarea unor trădători… Să ieşi imediat… din casa mea”.

          Ultimele cuvinte a reuşit să le strecoare printre primele înghiţituri dintr-un pahar trei sferturi plin, iar exprimarea devenea tot mai greoaie.

          În timp ce pur şi simplu urla, ochii parcă îi ieşiseră din orbită.

          De frică să nu facă vreun infarct sau vreun atac de apoplexie, m-am retras repede în camera mea.

          Cu o voce care exprima durerea sinceră pentru pierderea unei fiinţe dragi, l-am întrebat pe anchetator:

          ―Îmi puteţi spune cauza morţii unchiului meu? Infarct sau apoplexie?

          ―Deocamdată nu ştim. Autopsia va lămuri lucrurile. Vă rog să continuaţi.

          ―O dată ajuns în camera mea i-am dat telefon prietenului meu David, pentru a-i confirma că voi trece pe la el, conform celor stabilite cu o seară înainte, dar că voi întârzia deoarece simţeam nevoia să mă refac în urma unei discuţii foarte dure cu Gary care m-a alungat de acasă.

          Am mai întârziat prin cameră căutând şi pregătind cursurile şi notiţele pe baza cărora urma să trecem în revistă materia la care aveam colocviu. Cu această ocazie mi-am dat seama că trebuie neapărat să pun ordine printre cărţi şi să mai returnez din ele. După aceasta mi-am pregătit o pijama, o cămaşă curată şi ustensilele pentru toaleta de dimi- neaţă.

          Toate acestea le-am băgat în sacul meu de voiaj pe care mi l-am pus pe umăr.

          În timp ce coboram scările şi ajunsesem aproape de uşa de la intrare, l-am văzut pe unchiul meu ieşind din birou cu paşi nesiguri. La vederea mea a început să strige:

          ,,Trădătorule! Trădătorule!”. Cu privirea rătăcită a început să caute ceva cu care să arunce după mine.

          În momentul când am deschis uşa de la intrare, pe pardoseală, nu departe de mine, s-a spart cu zgomot o farfurie decorativă.

          ―Puteţi aprecia ora la care s-au petrecut faptele?

          ―Cu o eroare de circa cinci, şase minute, putea fi cu aproximaţie 7 şi 20 de minute. După ce am părăsit locuinţa am hoinărit pe străzi pentru a-mi limpezi gândurile şi pentru a aprecia consecinţele celor petrecute. Nutream totuşi speranţa că lucrurile se vor limpezi ca de fiecare dată când avea loc un astfel de incident, acesta nefiind primul.

          Ce vă pot spune cu precizie este că am ajuns la prietenul meu la ora 8 şi 30 de minute.

          ―Atunci când aţi părăsit locuinţa aţi remarcat cumva în apropiere prezenţa vreunei persoane străine sau a vreunui vecin care să confirme ora pe care aţi apreciat-o?

          ―Eram prea marcat de incident că să privesc în jurul meu, dar cred că pe trotuarul de visavis, mai mult cu coada ochiului, am văzut un bărbat care îşi plimba câinele ţinut în lesă. Cred că locuieşte undeva pe strada noastră.

          ―Cred că pentru moment cele declarate sunt suficiente. Oricum până la finalizarea cercetărilor nu aveţi voie să părăsiţi localitatea.

           

          În prima săptămână a avut loc o reconstituire a celor relatate de mine cu privire la cele petrecute înainte ca eu să părăsesc locuinţa unchiului Gary. Cu această ocazie au fost cronometrate toate mişcările şi faptul că timpul final nu s-a potrivit cu cel din declaraţii cu o eroare de circa cinci minute era explicabil deoarece timpii comunicaţi de martori se bazau pe o apreciere aproximativă a acestora.

           Fiind singurul suspect, în următoarele două luni am fost convocat la secţia de poliţie de încă trei ori. De fiecare dată am fost obligat să dau câte o nouă declarţie şi să răspund la aceleaşi întrebări, anchetatorii sperând să găsescă în răspunsurile mele o fisură sau o neconcordanţă care să le permită punerea mea sub acuzare.

          Eu eram însă convins de un singur lucru: toate răspunsurile şi declaraţiile mele, ca într-un joc de puzzel, se vor insinua printre declaraţiile celorlalţi martori – David, menajeră, vecini – astfel încât la închierea anchetei verdictul va fi unul singur: NEVINOVAT.

         

          Încă de a doua zi după moartea lui Gary, în zonă au fost trimişi doi poliţişti care făcând investigaţii printre locuitorii din zonă au depistat doi vecini care au putut să furnizeze informaţii în legătură cu cele petrecute în seara de miercuri.

          Dând dovadă de perseverenţă au reuşit să îl găsească chiar şi pe ,,misteriosul” domn cu căţelul.

          Vecinul din stânga şi cel de peste drum, care avuseseră preocupări gospodăreşti prin faţa casei lor în seara zilei de miercuri, au confirmat la un ison că înaintea orei 7 şi 30 au auzit vocea victimei care striga răguşit ceva despre o plecare, geamurile de la camera în care stătea fiind deschise. Vecinul din stânga şi-a amintit de un amănunt care i-a permis să fie mai precis în declaraţii, specificând cu aproximaţie de două, trei minute, ora 7 şi 10.

          Aceiaşi martori au mai declarat că peste circa zece minute m-au văzut părăsind casa cu un sac de voiaj în spate.

          Episodul cu zgomotul făcut de farfuria spartă la ieşirea mea din casă a fost confirmat numai de vecinul de peste drum, care se afla relativ pe direcţia uşii de la intrare.

          Domnul cu câinele a confirmat faptul că imediat după ora 7 şi 15, ora la care se uitase ultima oară la ceas, atenţia i-a fost sustrasă de zgomotul făcut de un obiect casnic, sticlă sau farfurie, care se spărsese undeva la parter în apropierea uşii de la intrare şi mai mult cu coada ochilui a putut să observe o siluetă în faţa intrării.

          Mai multe nu a putut spune deoarece în acele momente a trebuit să fie atent la câine, care trăgea puternic de lesă în direcţia unei pisici care tocmai traversa strada.Declaraţiile lui David au reţinut însă cel mai mult atenţia anchetatorilor, deoarece acestea scoteau la lumină unele aspecte ale relaţiei mele cu unchiul Gary pe o perioadă de timp de aproximativ patru luni.

          Ce nu ştiau anchetatorii, era faptul că ,,adevărurile” dezvăluite de David erau modelate de mine pentru a-mi asigura nişte alibiuri cât mai solide.

          David a redat cu lux de amănunte toate discuţiile avute cu mine despre unchiul Gary. De asemeni, a descris şi găzduirile periodice care au avut loc, cam o dată la trei-patru săptămâni, de la prima până la ultima.

          În urma declaraţiilor primite de la mine şi de la martori, cât şi a cercetărilor amănuţite efectuate de medicii legişti, anchetatorii au tras concluzia că după ce eu am părăsit locuinţa, unchiul Gary s-a retras în biroul lui, unde a continuat să bea fără a ţine seama de numărul paharelor, reuşind ca într-un interval de timp foarte scurt, aproximativ treizeci de minute, să bea o sticlă de whisky.

          Această cantitate de whisky, împreună cu cea consumată anterior, i-au provocat unchiului Gary coma alcoolică care a dus la decesul acestuia.

          Rezultatele autopsiei efectuată anterior fundamentau concluziile raportului final.

          Deoarece nu s-au putut aduce probe împotriva mea, iar toate alibiurile s-au dovedit a fi solide, am fost absolvit de orice bănuială de omucidere şi dosarul a fost închis.

          După câteva zile de la verdict, avocatul unchiului Gary m-a convocat în biroul lui de la etajul doisprezece a unui bloc nou construit în centrul oraşului, pentru deschiderea testamentului şi pentru a îndeplini toate formalităţile necesare intrării în posesia moştenirii, formată din bunuri mobiliare şi imobiliare.

          În fine visul mi se împlinise. De acum nimic nu mă mai putea opri să trăiesc aşa cum vream, fără frustrări şi fără inhibiţii.

          Totul decurgea normal: facultatea nu-mi ridica probleme, fetele frumoase nu mă mai ocoleau, eram invitat la tot felul de petreceri simandicoase. Cu toate acestea… o nelinişte tot mai stăruitoare punea stăpânire pe mintea mea.

          În somn, la cursuri, pe stradă, în faţă îmi apăreau ochii bulbucaţi ai unchiului Gary, care într-o succesiune ameţitoare exprimau pe rând nedumerirea, groaza şi furia neputincioasă.

          Pentru a alunga acest coşmar, in locul unor practici sau incantaţii oculte, rosteam doar două cuvinte: Carpe diem!

 

Mihai Cioflec

Mihai Cioflec

M-am născut în 1942, în Bucureşti. Prima dată am publicat în „România Liberă” anunţul: „Pierdut legitimaţie. O declar nulă.” După ce am ieşit inginer, am scris sute de memorii…justificative.

More Posts