GSF56 banner01-650

          I – INTEROGATORIUL

           

           

          Se împlinesc trei ani de când viața mea s-a schimbat iar. Am un puternic sentiment de oboseală, datorat poate faptului că bat zilnic străzile din oraș. Oamenii s-au obișnuit cu mine deși nu îmi cunosc povestea. Cofetarul mă salută, discret cu mâna. Femeia care vinde ziare la chioșcul din colț îmi zâmbește. La ea fac prima oprire, întind două hârtii de 1 Ron și iau ziarul local, în fiecare dimineață. Zăbovesc la „Cafeneaua din Nori”; chelnerița mi-aduce cafeaua fără zahăr, cu un strop de lapte; studiez presa: despre mine, nimic. Figura mea nu inspiră probabil nicio amintire. Mintea îmi fuge în trecut, rememorează decoruri și un dialog bizar.

          Sunt într-o cameră de 4 pe 4 cu aproximație, pe un scaun absolut inconfortabil, în fața unei măsuțe de lemn, pe care zace o scrumieră. Și când spun zace, înseamnă că pare să fi fost abandonată în această încăpere sinistră. Sufăr de claustrofobie și nu înțeleg de ce sunt tratat ca și când aș fi un infractor. Nu am făcut nimic și nimeni nu a auzit de mine.

          Ușa se deschide, intră L. Își trage un scaun, se apropie de mine și mă întreabă sec:

          — O țigară?

          — Mersi. Chiar nu am reușit să-mi iau pachetul când… m-ați adus aici.

          — Mda. Eu îmi fac datoria și urmez protocolul.

          — Desigur.

          Îmi aprind țigara și aștept.

          — Numele?

          — Mi se spune David.

          — Ți se spune? Poate nu ai înțeles întrebarea, de altfel foarte simplă. Numele tău?

          — Habar nu am cum m-au numit ai mei.

          — Îți bați joc de mine?

          — Deloc. M-am trezit într-o zi, pe un câmp, cu hainele murdare și multiple răni, cu gura arsă de sete. Mă mir că nu sunt mort.

          — Și David? De unde până unde? Ți l-o fi dat vreo femeie…

          — Cam așa ceva. O fetiță. M-am trezit din nou, într-un pat alb. Evident, pe câmp, nici nu-mi revenisem bine că am și leșinat. Apoi, au fost spitalul și Maria.

          — Soarta. Vârsta ta pare să fie undeva pe la 35.

          — Posibil. Mă simt mai bătrân.

          — Deci David, presupun că știi de ce ești aici.

          — Pentru că am ghinion?

          — Exact! Ai văzut ceva.

          — Și toți martorii au parte de acest tratament? Camera asta nu e deloc primitoare.

          — Ești martor-cheie. Povestește-mi ce s-a întâmplat.

          — Dacă te referi la bărbatul pe care l-am găsit dându-și ultima suflare, pe o alee, în Parcul Aviației, nu sunt multe de spus. Mă plimbam, ca de obicei, seara. Eram cu Aki.

          — Cine?

          — Câinele meu.

          — Descrie-l.

          — Akita Inu, pui, 4 luni, inofensiv, alb.

          — Nu prea îți seamănă dar să continuăm. Observ din foaie că acțiunea se petrecea la două noaptea. E o neconcordanță în declarații.

          — Depinde. Seară, noapte, nu prea le disting. Ajung destul de târziu acasă și atunci ies cu Aki, să luăm o gură de aer proaspăt, în parc.

          — Mai departe.

          — Stăteam liniștit pe o bancă și el alerga de nebun. Nu s-a mai întors și am pornit să-l caut. L-am găsit pe una din alei, în fața unor tufișuri de măceșe.

          — Vezi bine pe întuneric?

          — Destul de bine. Am ochiul format. Probabil că ai mei m-au ținut într-o pivniță când eram mic sau poate, înainte să ajung în câmp, am zăcut prin vreo văgăună. Aki nu se mișca. Mi-am dat seama că descoperise ceva suspect. Primul gând a fost: vreun cerșetor care doarme. M-am băgat în scaieți și într-adevar era un om întins pe pământ, cu fața în jos. Icnea. L-am întors și am văzut o dâră de sânge cum i se prelingea printre buzele întredeschise. Nu a deschis ochii. Îmi șoptea ceva. M-am apropiat de el și am auzit trei cuvinte: Te iert, A.”

          — Cine e A.?

          — Alte informații nu am reușit să mai scot de la bieul om.

          — Lasă sarcasmul. De ce ți-ar fi spus ție acele cuvinte?

          — Poate că dorea să-i găsesc ucigașul și să-i transmit acest mesaj sublim.

          — Dacă-l găsim, te anunțăm. Asta e tot?

          — În mare parte, da. Am sunat la Poliție imediat ce a închis ochii. Îi avea deja dar înțelegi ce vreau să spun.

          — Bine. Discuția s-a încheiat. Să nu părăsești orașul. Ancheta e în plină desfășurare.

          — Știți unde locuiesc și pe unde-mi fac veacul, noaptea.

          — O zi bună.

          Ies calm din Secție, să caut o cafea. Sunt nimeni și iar voi ajunge pe prima pagină din ziare. Oare de data asta, mă va recunoaște cineva?

           

           (…)

           

          În camera părăsită de David, L. închise dosarul și-l aruncă într-un sertar. Neplăcut. Nu avea probe, doar un martor amnezic. Scrijeli: „Octombrie 2000”

          Un an mai târziu, L. se găsea față în față cu aceeași scrumieră murdară. Alături, același dosar. Schiță un gest a lehamite și notă: „Octombrie 2001. Nerezolvat”. Abandon. 

           

          II – Materia din vis

           

          Mă ridic, las ziarul pe masă și îmi continui drumul, pe străduțe tot mai înguste. Vor apărea îndată și rufele întinse la soare, de pe aleea cu pisici. Mă opresc, le admir, legănate de vânt. Îmi pierd pălăria. O fetiță vine cu ea și mi-o întinde râzând. E oare vineri deja? Mă uit mai bine la ea și răsuflu în voie. Nu e Maria. Pentru o secundă, am crezut că nu mai știu nici ordinea zilelor. Numărul lor s-a dus demult. E bine. Încă sunt lucid deși e doar o chestiune de timp până voi fi chiar nebun. Ajung din nou acasă. Intru doar cât să îl iau pe Aki. Mă lupt cu el pe scări. Se vede că nu l-am educat dar simt că doar așa mă completează: el agitat și nerăspunzând la comenzi, eu calm și așteptându-le. În parc, pășesc prin țărână și frunze, el aleargă, se uită după alte patrupede și mai întoarce capul după mine. Când văd că se îndepărtează prea mult, strig: „Aici Aki!” și răspunde. Măcar atât l-am învățat să facă, dacă tot i-am dat un nume.

          Astăzi e joi și mă văd cu L. Mă-ntreb ce poveste mai are azi pentru mine, la ce caz mai lucrează, pe cine mai dorește să prindă și să bage după gratii.

          Mâine e vineri. La orele amiezii, mă înființez la Maria. V. pregătește întotdeauna altceva și reușește să mă surprindă de fiecare dată. E singura zi din săptămână când mă las pe mâinile cuiva și gust din necunoscut, cu oarece plăcere, recunosc. V. este o ființă minunată și o mamă perfectă. Dacă situația ar fi fost alta, aș fi luat-o de nevastă din prima zi când mi-a tăiat calea: eu bolnav, într-un spital oarecare, ea plină de viață, răspândind acel parfum suav de altădată.

           

          Îi simt parfumul pielii, atât de aproape, atât de intens încât trebuie să reacționez, să o văd, ating, miros, să mă cufund în ea cu totul. Odată cu aburii ce se ridică și plutesc deasupra mlaștinii, își face apariția și mirosul ei exasperant de străin în lumea mea. Picăturile de apă aflate în suspensie cristalizează și stau cuminți în aer, sfidând în continuare gravitația, așteptând ca fiecare gol dintre ele să se umple cu materia nou sosită. Se scurge prin apă, se-ndreaptă către mine; îmi aud bătăile inimii, în ritm sacadat; se oprește și descrie un cerc, trimite mici semnale. mă împresoară. Oare îmi pierd mințile dacă nu mă contopesc cu ea? Urlu. Deschid ochii. Simt niște cabluri de plastic cum se rup. Ea stă pe scaun, mă privește uimită. Fuge și reapare în câteva secunde. E însoțită de un bărbat și o fetiță.

          — S-a trezit din comă. E oare cu putință?

          — Nu îi dădeam șanse dar poate chiar prezența ta l-a ajutat.

          — Eu sau Maria. Ea a fost prima care l-a vizitat și m-a adus în salon, rugându-mă să stau de vorbă și cu el. Mi-a zis atunci că nimeni nu ar trebui să fie atât de singur.

          Fetița mă ia brusc de mână, șoptindu-mi:

          — În sfârșit…

          — Dragă V., ia-o pe Maria și faceți o mică plimbare. Vreau să-l consult pe pacientul nostru, proaspăt readus la viață.

          Le văd cum dispar din încăpere și mă simt complet lipsit de apărare. Încerc să articulez două cuvinte dar îmi ies doar niște sunete de animal. Devin agitat, dau să mă ridic. Alți oameni năpădesc în cameră și mă imobilizează; simt un ac pătrunzându-mi în carne și alunec treptat într-o altă lume. Mă cufund în parfumul Ei.

           

          Aki e lângă mine. Doarme. Am ațipit pe bancă și gândurile au fugit singure la prima mea întâlnire cu V. și totuși, nu sunt sigur pe mine. Văd limpede materia din mlaștină, curgând prin apă, întinzând spre mine firicele timide, unele aurii, altele roșiatice. O miros, mă sperie și atrage în același timp. Oare parfumul ei a trecut granița și a ajuns în visul meu, trasnformat în frumusețe lichidă? Sau mi-am dorit atât de mult să definesc inefabilul încât l-am agățat de primul fior?

          Ace de gheață îmi pătrund în carne și frigul își găsește calea, ajungând până la oase. Scot – cu o mișcare înceată – o hârtie îngălbenită de vreme, motolită. Cuvintele îmi ard retina deși nu am despăturit încă ghemotocul. Autorul le-a scrijelit pe perete, la intrare în sufletul meu.

          „Te aștept la Casa din Hârtie.” – așa sună mesajul ascuns în buzunarul de la piept al victimei din parc. Un bilet mic, ferit de ochii lumii, ajuns în mâinile mele murdare. Azi, joi, o zi de toamnă în 2003, picioarele nu mă mai duc spre locul întâlnirii. Urc treptele din bloc, mă închid în casă și aștept să bată la ușă L.; vreau să-i mărturisesc cum am sustras probe și am periclitat ancheta. Dosarul trebuie scuturat de praf și redeschis, criminalul scos la lumină din grota în care s-a băgat.

           

          Bărbatul din casa mea stă nemișcat la geam și încearcă să-și înăbușe furia. Eu nu scot un cuvânt. Am rostit destule. Îmi ating falca și o simt dureroasă, scuip sânge într-o batistă. O meritam cu vârf și îndesat doar că nu prevăzusem reacții atât de violente și un spirit al dreptății reaprins atât de pătimaș.

          — De ce naiba ai făcut asta? Ce sperai? Să rezolvi cazul de unul singur? Și dacă tot ai luat biletul, de ce mi-l arunci în față acum, după trei ani?

          — Am căutat Casa. Am răscolit orașul ăsta, am bătut toate străzile și nu am găsit nimic să mă ducă la ea.

          — Ai făcut cercetări, în toți anii ăștia?

          — Da.

          — Ești un idiot. Aș putea să te arestez pentru obstrucționarea anchetei.

          Îl văd trecând pe lângă mine, ia hârtia și o vâră în haină apoi trântește ușa după el. Am ieșit șifonat dar bine. L. nu se dezminte: mereu în căutarea dreptății. Oare cât îi va lua să găsească afurisita aia de casă?

          Mâine ar trebui să iau masa de prânz la V. dar arăt ca dracu. Îmi privesc mutra într-un ciob de sticlă. Am buza de sus umflată și obrazul vânăt. Mă voi prezenta așa cum sunt și probabil voi primi îngrijiri medicale. Scumpa mea iubită imaginară îmi va mângâia atent fața, mă va întreba dacă am ținut comprese reci și eu voi clătina din cap, negativ. Nu prea știu ce să inventez pentru starea în care mă aflu și nu ar fi indicat să-i descriu altercația cu Luca. I-am zis că am un prieten și nu m-a crezut. Poate săptămâna viitoare, să-i treacă supărarea și să mergem împreună la masă. Au, mă cam doare locul unde am încasat lovitura. Ia să-mi torn un whiskey cu gheață și să mă întind în pat. Cu ochii fixați în tavan, îl văd cum e din ce în ce mai aproape și am o oarece îngrijoare. Dacă mă strivește? Camera se micșorează și ea, pereții fac valuri, noptiera se frânge, devenind o adunătură de scânduri. Închid ochii și coșmarul încetează, sub efectul amețitor al băuturii care mi-a ars gâtlejul și mi s-a urcat la cap.

          Îi simt coapsele fierbinți înconjurându-mă și frecându-se de mine. Simt locul dintre ele fremătând, în așteptarea atingerii mele. Degetele îmi alunecă în interiorul ei și descoperă aceeași materie ireală. Fir-ar să fie! Trântesc paharul de perete. Fragmente minuscule se împrăștie prin odaie, aruncând străluciri de diamant. Știam că nu e parfumul banal al Violei dar m-am tot amăgit cu senzații concrete.

          Materia ieșise la suprafață dintr-un petec de pământ, își croise calea spre mine prin vis, răspândind o mireasmă amețitoare într-un spațiu neîncăpător. Îmi reamintise lucruri ascunse de mine însumi, atâta amar de vreme.

          Luca, sper că te-ai apucat deja să cauți răspunsuri.

           

           

          (…)

          Într-un birou și mai îngust, L. stătea aplecat deasupra unor hârtii pe care făcuse cândva însemnări. Le agăță pe un panou, își trase un scaun mai aproape și rămase cu privirea ațintită la ele. Un interviu cu un martor îndoielnic, câteva fotografii ale unui bărbat necunoscut decedat, multe semne de întrebare și acum un bilet despre o locație. Încercase tot felul de combinații de cuvinte, în speranța că va găsi vreun indiciu dar motorul de căutare nu-i oferise vreun răspuns favorabil. În ultimii 50 de ani, denumirea nu fusese atribuită niciunei case din oraș. Cu aria de căutare extinsă spre împrejurimi și afundat în vremuri chiar mai vechi, tot nu aflase mare lucru. Casa din Hârtie părea să fie doar invenția unui nebun.

          Și L. rosti în încăperea goală: „Se pare că mă așteaptă fix aceeași soartă. Bântuitul pe străzi…”

           

          III – Desene

           

          Nu mai știa nimic de David. După episodul spovedaniei, trecuse prin momente de furie, căutări asiduee și acum ajunsese la epuizare. Ieși pe ușă, cu gândul de a-i face o vizită. O ceață deasă și albicioasă plutea peste clădiri, cu miros înțepător de mucegai. Umezeala i se lipea de haine, dându-i de furcă la mers. Băuse toată noaptea într-o cârciumă de la periferie și ajunsese acasă abia spre dimineață. Avea tot dreptul. În fond, nu-i încălzea patul niciun trup de femeie și perspectiva unor pereți îi stârnea atacuri de panică.

          Pe drum, se mai oprea din când în când la câte-o casă, studiindu-i atent tencuiala, acoperișul, ferestrele. Apoi, pașii o luau singuri din loc, în mod nefiresc, mecanic. Brusc, tresări. Era ora prânzului, într-o zi de vineri. David trebuie că era la V., degustând noi rețete. Casa ei se găsea pe Aleea cu pisici. În ultimii ani, mâncase doar semi-preparate și ocazional, la cantină. Vedea mâncarea caldă, proaspăt scoasă din cuptor și aburii aceia îi intrau pe nări, ajungând în stomacul ghiorăind de foame. O placă de metal, suspendată pe un lemn șubrezit, marca intrarea pe Aleea cu pricina. Scotea un zgomot clar și repetat, la fiecare pală de vânt. L. își urni corpul în direcția indicată și se trezi urcând treptele casei de la numărul 7. Ușa se deschise încet și o siluetă subțire îl întâmpină, nedumerită.

          — Mă recomand. L., amic de-al lui David.

          — Vezi, mami? Ți-am zis că nu minte. A venit, se auzi o voce mică și vioaie.

          — Te rog, intră. Tocmai strângeam masa.

          — Ah!

          — Mai pun acum o porție și îți voi ține companie.

          L. dădu gata o farfurie de ciorbă, în câteva clipe. Mânca lacom, cu repezeală, de parcă s-ar fi temut să nu-i fure cineva mâncarea din față. Femeia îl privea ușor amuzată.

          — Pari nemâncat. Nu are cine să-ți gătească?

          — Îmi cer iertare. Probabil că îți par un necioplit.

          — Deci am dreptate. Imediat, vin cu desertul și o bere?

          — În mod normal, aș fi zis da. Aș prefera însă un vin.

          L. sorbi din pahar, de data asta încet, savurându-l în tihnă. Privi la Maria, întinsă pe covor, înconjurată de foi și creioane colorate. Pentru o clipă, făcea parte dintr-o familie obișnuită, cu nevasta așteptându-l să vină de la muncă. Ar fi văzut-o goală, pe fața de masă, ar fi închis ușa de la bucătărie.

          — David a plecat deja?

          — Nu l-am văzut pe David de săptămâna trecută.

           „Curios”, gândi L și se ridică, îndreptându-se către sufragerie. Fetița desena de zor, culcată cu fața în jos și dând ușor din picioare. L. se uită mai bine peste picturile copilei; fiecare conținea o casă, un soare cu chip, niște pomi înfloriți, câteva fire de iarbă și două fetițe, ținându-se de mână.

          — Cine e-n poză, Maria? Tu și mămica ta?

          — Nu, Maria zâmbi enigmatic. Sunt două prietene de ale mele.

          — Și vin la voi în vizită?

          — Nu, sunt la ele acasă.

          L. se întoarse căutând ajutor dar V. ridică ușor din umeri, complet neștiutoare.

          — Ai fost la casa lor?

          — Am fost. Azi nu că nu e David.

          — Și cum te joci cu ele?

          — Le spun povești și ele mă ascultă. Sunt desenate, pe pereți, în casă. David mi-a zis să nu vorbesc cu nimeni despre ele.

          L. simți un fior pe șira spinării și toate casele din hârtiile înșirate pe covor îi pătrunseră în creier, conturând ferm o casă din hârtie.

          — Pune ceva pe tine, V. Mergem să facem o plimbare cu Maria.

           

          IV- Casa din Hârtie

           

          V. se uita cu groază la casa ce se ridica în fața lor, din mijlocul unei vegetații crescute până la refuz. Tulpini cu frunze se încolăceau pe tencuiala căzută pe alocuri, măcinată de ploi și vânt. Curtea era plină de flori, unele roșii, sălbatice, de o frumusețe aparte, altele, mici, hâde, crescute laolaltă cu tot felul de ciuperci parazite.

          L. trase poarta de fier și în liniștea de mormânt, sunetul se auzi strident și terifiant.

          Maria o zbughi spre casă, prin plantele înalte, scoțând chiote prelungi de bucurie.

          V. rămase ca o stană lângă gardul cu zăbrele, cu ochii larg deschiși, la umbra unor gene imobile. Doar părul îi dansa neîmblânzit, acoperindu-i fața mult prea albă.

          L. o privi în treacăt, zicând:

          — Rămâi aici!

          Apoi porni în goană prin hățișuri, să o găsească pe fetiță. Ajuns la ușă, scoase precaut pistolul și păși în beznă. Ferestrele ar fi vrut să împrăștie lumina zilei dar erau bine căptușite.

          — Maria, răspunde sau ne supărăm!

          L. scoase lanterna, o aprinse. Brusc, se opri și se întoarse. Un birou, pânze de păianjen pe perete și zeci de fotografii prinse, cu două femei: una tânără, alta mică.

          Titlu de ziar: Tragedia familiei nou sosite în oraș continuă. După ce fetița lor D., în vârstă de 5 ani, a fost răpită, violată și ucisă cu sălbăticie, mama acesteia (S.) s-a sinucis în azilul unde fusese internată. Bărbatul (A.) rămas singur în urma nenorocirii a dispărut fără urmă. Criminalul este încă în libertate și nu există niciun indiciu despre identitatea sa. Cine poate oferi informații, este rugat să sune la numărul de telefon 0*******.

          L. părăsi odaia și ajunse la etaj, ascultând, încercând să capteze vreun zgomot, cât de mic. Își auzea doar respirația, în timp ce punea cap la cap piesele de puzzle. Singura sa speranță de moment era că fetița se juca de-a v-ați ascunselea cu el. Ultima încăpere era cufundată-n umbre și o lumină slabă de afară pătrundea printr-un geam spart. Agățată-n perete, fotografia celui decedat în parc îl aștepta. O-ntoarse și citi cu voce tare:

           „Iartă-mă! Trebuia să-l ucid. Voi continua să bântui dar pe alte străzi. ANTON”

          Câteva clipe mai târziu, L. scruta împrejurimile din curte. Zări un balansoar și-n el pe Maria, stând cuminte. Se apropie, luând loc lânga ea.

          — Maria, știi unde e David?

          — În vacanță, la munte.

          — Se mai întoarce?

          — Desigur.

          — De ce i-ai zis David?

          — Pentru că Anton nu-mi plăcea.

           

          (…)

           

          — Bună ziua. Vă sun de la Secția de Poliție 4, în legătură cu un caz de acum trei ani, cu o fetiță răpită și ucisă. Exact, cel cu bărbatul dispărut și soția prăpădită și ea, într-un azil. A fost descoperit criminalul. Da, îl avem în custodie, se poate spune și așa. E la 3 metri, sub pământ. Nu domnișoară, nu i-am aflat identitatea dar vă trimit fișa medicală și vă descurcați. Nu, nu există martori sau suspecți. O zi bună.

          

Alexandra Derea

Alexandra Derea

Alexandra Derea s-a născut la Iași. A început studiile la mai multe Facultăți simultan și a absolvit doar una. A făcut un master la București (în economie). S-a înscris la Școala de Asistente Medicale, dar nu a rezistat nici aici. A publicat două volume de poezie la Iaşi: ”Vis de dragoste”, Edit. Vasiliana’98, 2013 şi ”Anotimpul lui Beliar”, Edit. Zona Publishers, 2014. În prezent este detectiv online, rol pentru care primește o remunerație. Anul acesta, s-a numărat printre câştigătorii concursului de fan fiction lansat la târgul de carte SF & Fantasy, Final Frontier, cu o scurtă poveste intitulată ”Rondul de seară”. A înființat proiectul ”Meniu a la Carte”, susținut ulterior împreună cu Eli Teoharie și Alexandra Mihalcea. A lăsat acest proiect pentru o vreme în standby, dar se gândește să continue seria evenimentelor literare. Cel mai mult îi place să descopere lumea.

More Posts