GSF 73 banner1-650          

          1

          M-a amuzat foarte mult un pasaj din povestirea lui Harlan Elisson, Lucrând cu oamenii mici. Este vorba de un scriitor care începe brusc să aibă succes în lumea academică, iar cărțile lui, de atunci, nu mai apar în librării la secțiunea SF&F, ci la secțiunea LITERATURĂ MODERNĂ.  

          Ca și toate remarcile amuzante, și acesta reflectă un adevăr, de fapt, unul atât de evident și de penibil și care s-a generalizat atât de mult, încât nimeni nu îl mai observă și ori nu se mai obosește să vorbească despre el: anume, că persoanele care se ocupă cu literatura academică (ficțiune literară, cum o numesc ei în America, de parcă alte feluri de ficțiune nu ar fi literatură, ci ar fi altceva) suferă de o incapacitate patologică de a recunoaște că există alți oameni cu alte păreri, că gusturile altora ar fi demne de luat în seamă. Ei nu dau niciun nume literaturii pe care o preferă ei pur și simplu deoarece cred că este singura care merită să fie luată în seamă, iar dacă sunt și alți oameni care scriu alte lucruri în ziua de astăzi, ei bine, acesta este un adevăr incomod, însă nu destul de important pentru a te gândi la el prea mult.

          (Notă: Vreau să-mi explic termenii. Când spun ”literatură academică” nu vreau să spun că acesta este singurul lucru care se citește în academii. Cu siguranță există profesori universitari în fizică pasionați de SF sau de alte genuri speculative. Eu sunt la facultatea de psihologie și unul dintre cei mai importanți profesori de acolo e pasionat de Stăpânul Inelelor și de legendele arthuriene. Dar ”academic” înseamnă și ceva care s-a consacrat, care a devenit oarecum universal acceptat. Și trebuie să recunoaștem că felul acesta de scrieri, preferat de criticii literari, este singurul gen literar care s-a consacrat ca literatură ”acceptată”, fără a fi deranjat prea mult de către spiritul critic; este singurul loc în care îți poți proclama propriile cărți ca fiind ”mari” fără să stârnești întrebări neplăcute de logică de felul ”De unde știi asta?” sau ”Cum poți să fii atât de sigur?”. Pe deasupra, în facultățile de literatură într-adevăr se citește numai genul acesta. Iar alți academicieni, atunci când doresc să fie la curent cu noutățile literare, nu se îndreaptă către ceea ce se scrie și se citește la momentul actual, și către ceea ce spun profesorii de literatură că se scrie și se citește, și sunt îndreptați, în mod fatal, numai către niște pseudo-cărți cum ar fi cele ale lui Mircea Cărtărescu, deci către literatura ”consacrată”).

          Mă rog, pe Wikipedia, al articolul ”Genre fiction”, chiar la introducere, se menționează că ficțiunea de gen este respinsă de către literați pe motivul că este clișeizată, prost-scrisă și evazionistă. Consideră că aceste trei remarci rezumă foarte bine atitudinea literaților față de ficțiunea de gen, astfel încât m-am gândit să discut tocmai aceste trei aspecte.

          

          2

          Iarăși sunt nevoit să-mi explic termenii, deoarece criticii literari și persoanele care citesc doar scrierile pe care aceștia le preferă nu își dau lor îșile niciun nume, căci se consideră a fi singurele persoane care se ocupă cu literatura. Le-am dat eu numele de ”literați”, un termen pe care l-am ales oarecum la întâmplare.  

          Legat de asta și de ficțiunea de gen, vreau să mai remarc ceva. Editura Tritonic a ținut un colocviu legat de ”genurile minore”, unde includea, pe lângă literatura imaginativă, și povestea modernă de dragoste și romanul polițist. De ce sunt ”minore” genurile acestea? Mi se pare că am început noi înșine să preluăm terminologia idioată a snobilor și a îngâmfaților, pe care o considerăm valabilă doar pentru că este trâmbițată zgomotos cu fiecare ocazie. Singurul motiv pentru care am putea considera aceste genuri ca fiind minore este că ele nu au intrat în atenția criticilor literari. Dar adevărata artă nu are nevoie să fie confirmată de nimeni! Ea nu are nevoie să fie analizată, explicată și trâmbițată, ea vorbește pentru ea însăși! Chopin și Beethoven au fost considerați de prost gust atunci când au apărut! Dacă ne uităm la toată istoria artelor (nu doar a literaturii, ci a artelor în general), fiecare mare curent, fiecare mare valoare a venit nu cu surle și trâmbițe, nu înconjurată de lauri și de laudele experților consacrați, ci a venit mai degrabă pe neobservate, modestă, și spre marea nemulțumire și chiar spre ostilitatea deschisă a ”experților”.

          În fine, prima remarcă: literatura de gen este clișeizată. Însuși faptu că o anumită literatură se încadrează în genuri dă de înțeles că nu este exprimarea sinceră a autorului, ci este o încercare de imitare.  

          Oare așa au stat lucrurile și cu William Shakespeare? Și piesele lui sunt împărțite în comedii și tragedii, în piese istorice și fantezii etc. Oare Shakespeare nu crea opere de valoare ci doar imita motivele unor genuri literare?! Argumentul este atât de prost încât este rizibil. Aristotel analiza drama antică din perspectiva comediei și a tragediei. Din Antichitatea greacă și poate de mai demult, de când există literatura, aceasta a fost împărțită pe genuri și curente. Comedie și tragedie, poezie epică și poezie lirică etc. Iar asta nu e valabil doar pentru literatură, ci și pentru muzică, pictură, arhitectură, sculptură, pentru totul.

          Vreau să povestesc o anecdotă. Am fost odată la o lansare de carte, unul dintre acele romane care fac deliciul intelectualilor moderni, descriind mimetic viața de zi cu zi, în cuvinte mari și pompoase. Printre remarcile pe care le-au făcut cei care vorbeau la lansare s-a numărat și asta ”Mă bucur că autorul nu a vorbit atât de mult de lecturi în romanul acesta”. Și într-adevăr, există tendința ca scriitorii de astfel de romane să îți spună în amănunt ce cărți citesc, să le discute și să le rediscute, să compare tot ce li se întâmplă cu ceea ce au citit într-un autor clasic ori în altul etc. Dar nimeni nu s-a gândit să numească asta clișeu, pentru că nimeni nu s-a gândit că cineva ar putea să imite un lucru atât de insipid și derizoriu. Și într-adevăr, aceste tendințe nu apar din imitație, ci din faptul că toți cei care scriu aceste cărți gândesc la fel. Este de-a dreptul amuzant să constați că producțiile unei literaturi precum SF-ul ori fantasticul, care sunt (ce e drept) foarte imitative, se deosebesc de multe ori una de cealaltă, vin, din când în când, cu opere profund originale, pe când o literatură în care nimeni nu imită pe nimeni produce opere identice între ele. Singurele imitații se reduc la niște procedee literare care se repetă până la exasperare (”Am găsit manuscrisul acesta între foile decedatului X-ulescu, și îl reproducem aici fără să schimbăm nimic”), însă care sunt atât de generale încât nimeni nu s-ar gândi să le numească clișee, oricât de des ar fi folosite.

          

          3

          Clișeu înseamnă un lucru pe care îl adopți fără să te gândești. În momentul în care preiei o temă sau un motiv literar, iar acesta se potrivește în mod natural în poveste, el încetează să mai fie clișeu, oricât de comun ar fi. Pe cât de enervante și de anti-artistice sunt clișeele, eu sunt convins, oricât de paradoxal ar părea lucrul acesta, că ele sunt, într-o anumită măsură, un semn bun. Ele sunt inerente oricărei forme de artă. Un scriitor poate să folosească multe clișee și, pe lângă acestea, să vină și cu ceva original și de valoare. Mult timp, romanele fantasy au fost copii după Stăpânul Inelelor. Dar multe dintre ele sunt plăcute la citit, au reușit să varieze în mod mulțumitor motivele introduse de Tolkien, ba chiar să le îmbunătățească, și mulți dintre scriitorii de fantasy care au început prin a-l copia pe Tolkien, au sfârșit creind ceva diferit și foarte inovator.  

          Ar trebui să ne bucurăm că genul nostru are clișee. Înseamnă că cineva a scris totuși ceva de valoare și că acea valoare a fost prost-interpretată, sau copiată fără simț critic. Romanele academice nu au niciun clișeu pentru că nimeni nu are ce copia. Ele sunt, cum vine vorba, niște ”nimicuri frumos împachetate”. Dincolo de grandoarea de suprafață, de cuvintele fără conținut, dar care sună bine, care le însoțesc, de fațada lor de importanță, de retorica găunoasă transpare derizoriul lor fundamental, micimea preocupărilor autorilor, lipsa lor de sensibilitate și de trăire artistică pe care încearcă să o ascundă sub explicații, analize, comparații, cuvinte complicate și declarații lipsite de temei, transpare golul pe care aceștia încearcă să îl îmbrace în haine cât mai sclipitoare. Cu cât operele lor sunt mai neglijente și mai vide din punct de vedere al conținutului, cu atât fanfaronada care le însoțește devine mai zgomotoasă și mai elaborată.

          

          4

          A doua remarcă: literatura speculativă este prost scrisă. Mă rog, aici discuția este grea, deoarece părerile față de stilul unei opere țin foarte mult de gusturile personale. Este adevărat că mulți scriitori de literatură speculativă acordă puțină atenție stilului, ceea ce este, într-adevăr, după mine, un neajuns. Însă indivizilor care preferă literary fiction (expresia lor; în opinia mea, idioată) li se pare că orice nu are sclipiciurile liteary fiction-ului este prost scris.  

          Și de data aceasta, voi recurge la o experiență persoanlă. Am trimis două povestiri la o revistă literară din orașul meu, una SF, alta o poveste cu fantome, dar foarte apropiată de stilul realist-mimetic. În cazul celei de-a doua, au fost foarte mulțumiți, nu au menționat nimic de stil, deși, după cum îi cunosc, dacă și-ar fi dat silința, ar fi putut găsi defecte la orice. În cazul primeia, au găsit defecte care erau atât de evident subiective și căutate cu lupa, încât îi punea pe ei într-o situație ridicolă. (Menționez doar o remarcă de-a lor, care mi se pare în mod deosebit aberantă: nu aș avea voie să termin o propoziție cu a sau cu ă și să o încep pe următoare cu A, deoarece e repetitiv. Eu nu am înțeles niciodată sensibilitatea aceasta, care mi se pare exagerată, la repetiții și pleonasme. Oricum, exemplul pe care l-am dat este foarte grăitor, pentru că atât de multe cuvinte în limba română se termină cu ă, și atât de multe încep cu a, încât, să încerci să eviți această repetiție ar însemna să transformi scrisul într-o vânătoare continuă de greșeli imaginare și într-un efort de a inventa acrobații de exprimare care ar sufoca orice încercare artistică). Desigur, nu încerc să îmi apăr propia scriere. Poate că era proastă, poate că nu. Dar vreau să subliniez că lor li se va părea prost orice nu e pe gustul lor (mai ales că felul acesta de persoane, pe care le-am descris mai sus, sunt cu totul incapabile să facă deosebirea între impresiile lor subiective și remarcile cât-de-cât obiective, dacă într-adevăr s-ar întâmpla să le treacă prin minte o remarcă obiectivă).  

          La sfârșit mi-au spus: ”Nu contează dacă e SF sau nu, contează să fie bine scrisă!”. Însă orice SF aș fi scris, lor li s-ar fi părut prost scris. Ar fi căutat greșeli cu lupa și le-ar fi pus în lumina reflectoarelor. Dacă nu găseau destule greșeli, ar fi inventat ei. La asta sigur se pricep, dacă la nimic altceva.  

          Mă rog, după cum am mai menționat, mi se pare că literatura speculativă contemporană într-adevăr abordează facil anumite aspecte. Dar nu e aici locul să discut asta.

          4

          Am lăsat ultima remarcă pentru sfârșit, căci e cea mai ușor de discutat. Argumentul acesta a fost desființat de C. S. Lewis într-o colecție de eseuri, Despre lumea aceasta și despre altele, apărută, la noi, la editura Humanitas. Dacă sunteți pasionați de literatura imaginativă, vă recomand să o citiți, va fi pur și simplu o revelație. Eu pot numai să adaug câteva note de subsol la remarcile lui Lewis. El a gândit înaintea mea multe din lucrurile pe care credeam că le-am gândit eu primul, uneori mi-a spus și unele lucruri la care nici nu știam că mă gândisem.

          Din ceea ce am observat eu, nu persoanele care citesc despre lumi alternative ori despre aventuri au tendința să fie paraleli cu realitatea. Persoanele care citesc despre viața de zi-cu-zi, descrisă în cuvinte mari au tendința aceasta. Ei au de obicei accese de superbie și de grandoare. Ei se îmbată cu concepte, cuvinte goale, interpretări peste interpretări și interpretări la interpretări, banalități puse într-o lumină grandioasă etc. Este ca și cum ar fi nevoie să evadezi, din când în când, din realitate, pentru a rămâne în contact cu ea.  

          Nu știu de ce sunt unii oameni atât de revoltați de evadările din realitate. Să fie oare incapacitatea lor de a se desprinde de banalul cotidian cea care îi determină să privească cu atâta ură pe cei care pot? Cum a spus J. R. R. Tolkien (apud C. S. Lewis), indivizii care sunt cel mai preocupați de evadări, și cel mai îngrijorați din pricina lor, sunt temnicerii.  

           

          5

          Mă rog, cred că am spus tot ce aveam de spus. Și literary fiction-ul are calitățile lui, și multe dintre reproșurile pe care le aduc literații scrierilor de gen sunt corecte, măcar de nu ar fi înecate, cum sunt, în retorică, terminologie complicată și găunoasă și într-un aer de importanță și într-un ton orgolios și peremptoriu. Mi-ar place să văd o literatură care are spiritul de aventură, gustul pentru miraculos și visul de a lărgi, la nesfârșit, orizonturile, al ficțiunii de gen, și grija pentru amănunte și pentru nuanțele infinite ale sufletului omenesc ale ficțiunii literare. Putem aștepta să vină o astfel de literatură cam la fel de curând pe cât va veni utopia.

          Deocamdată, lucrurile se înfățișează sumbre. Scriitorii români imită caracteristicile cele mai proaste ale literaturii occidentale. Sper să trecem peste această tendință, sper să fie o etapă naturală în dezvoltarea unei noi literaturi. Între timp, operele de artă occidentale devin din ce în ce mai proaste. Hollywood-ul a trecut de perioada lui de glorie și a ajuns la o jalnică decadență, căzând în senzaționalism, bombastic și spectacol lipsit de orice fel de substrat. Literatura devine din ce în ce mai formulaică, concepțiile despre cum ar trebui să fie scrisă o poveste devin tot mai înguste.  

          Dar cel mai rău dintre toate a ajuns ficțiunea academică. Să amintim numai un Nicolae Manolescu, care s-a declarat cu de la sine putere ”cititor avizat”, susținând că ar avea capacitatea de a recunoaște o scriere de valoare mai mare decât a unui citiror obișnuit, ”uitând”, însă, să menționeze cine l-ar fi avizat. Și alții nu au nicio rușine să declare că scrierile pe care le preferă ei sunt ”marea literatură”, neaducând niciun argument. Suntem bombardați cu pseudo-cărți precum ar fi volumele de cuvinte combinate la întâmplare care se dau drept ”poezii”. Trăim într-o epocă foarte tristă dacă astfel de fenomene sunt posibile.  

          Este ușor să stai acasă, pe un fotoliu comod, și să critici munca celor care încearcă să creeze lucruri de valoare, cu un ochi ascuțit pentru defectele altora și fiind orb la propriile neajunsuri. Acestor oameni li se potrivește foarte bine vorba poetului:

          

          E ușor a scrie versuri

          Când nimic nu ai a spune

          Înșirând cuvinte goale

          Ce din coadă au să sune

          

          Critici voi, cu flori deșarte

          Care roade n-ați adus

          E ușor a scrie versuri

          Când nimic nu ai de spus

          

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts