GSF 73 banner1-650

          Capitolul trei

           Ședința de dimineață a fost foarte “încărcată” . Majoritatea se uitau în altă parte, neștiind cum să reacționeze. O mare parte erau absenți, căci se ocupau de caz. Ce ironic, Spark a studiat, a analizat și a rezolvat atâtea cazuri, ca, până la urmă, să devină chiar el un caz.

           Cu toții așteptam cu sufletul la gură primele rezultate. Binențeles, nu erau cele mai clare, dar măcar ne puteam forma o imagine. După ce s-au împarțit sarcinile zilnice (deși cu toții știam că nimeni nu le va respecta) ne-am retras fiecare în biroul lui.

           Trebuia să verific dacă Gietell a fost arestat și să-mi mai planific o “excursie”  pe undeva în lume. Dar nu aveam niciun chef de așa ceva, așa că m-am lăsat în scaunul meu moale, uitându-mă pe geamul – perete.

           Cum se poate să se fi omorât Spark? Nu avea niciun motiv, absolut niciunul. Mereu era vesel, binedispus. Avea o funcție bună, câștiga destul de mulți bani și chiar urma să se căsătorească vara viitoare. Ne-a trimis tuturor invitațiile, iar eu, în ultimele săptămâni, mă uitam după o rochie.

           Pur și simplu nu înțelegeam… Avea o viață perfectă.

           Și totuși, știa destul de multe… poate mult prea multe. Erau un agent vechi, mult prea informat. Cu prea multe legături. Prea multe cunoștințe. Daca nu “s” -a omorât el? Dacă totul a fost făcut în așa fel încat să pară ca el și-a provocat moartea?

           La ora trei am aflat răspunsul. Am fost cu toții chemați în sala de ședințe.

           Nu am mai văzut-o niciodată așa de supărată pe Anelllsie.

          — Au venit rezultatele autopsiei și cele de la criminalistică. Se pare că Spark a fost omorat. Pe franghie au fost găsite aprente care nu-i aparțineau lui iar prin casă erau urme de pași. Acum problema este alta: cum a intrat criminalul? Ușa nu era deschisă și toate geamurile erau închise.

          — Poate criminalul a făcut rost de o cheie de rezervă… a spus Collin.

          — Slabe șanse. Spark nu și-ar fi lăsat niciodată cheile aiurea. Mai grav este că prin casă nu este nicio urma de luptă. Ceea ce îi dă criminalului un avataj uimitor. Va trebui să analizăm acest caz cu grija, căci Spark a fost colegul nostru și nu-l putem lăsa așa. Plus de asta, din moment ce unul din noi a fost omorât înseamna că toți suntem în pericol. Așa că vă rog să aveți grijă ce faceți.

           În urmatoarele zile, toată lumea era foarte implicată în cazul “Spark Werbnns” .

           Hinrik îi coordona și verfica non-stop pe cei de la criminalistică și investigații. Willem, Joep și Ella luau și analizau cu grijă fiecare informație primită. Cred că până în acel moment fuseseră puse sub urmărire cincisprezece persoane, dar mare parte din ei probabil nevinovați.

           E destul de impresionant să-i vezi pe toți așa implicați. Dar eu nu puteam face nimic, din păcate.Tot ce puteam să fac era să mă plimb prin birouri și să întreb cum stă treaba.Lucru destul de deranjat. Dacă ne am fi găsit repede ucigașul, aș fi plecat cu Edan imediat în urmărire. Dar nu aveam asemenea informații, așa că trebuie să stau în așteptare…

           Într-o dimineață, Roger a venit la mine în birou cu doua cafele. S-a așezat comod în scaunul din fața mea și a pus pe birou dosarul lui Spark.

          — Ce parere ai de acest caz? m-a întrebat el privindu-mă curios.

          — Ce părere să am? Îmi pare foarte rău pentru Spark. Era atât de tanar… Nu trebuia să moară așa.

          — Da, și mie îmi pare rau de el… Totuși, nu înțeleg cine a facut-o. Nimeni nu avea niciun motiv… Cu toate astea, am câteva bănuieli…

          — Ce banuieli? l-am întrebat, fierbând de nerăbdare.

          — Antonia, dacă le-ai auzi, ai spune că aberez… Oricum, e clar că cineva a făcut asta. Problema este cine și de ce.

          — Nu aș spune că aberezi. Aș lua-o ca pe o simplă părere.

          — Ba nu ai lua-o așa. Nici măcar nu m-ai asculta până la capăt. Poate m-ai și scoate pe ușă afară. Așa că nu are rost…

           —  Haide,  Roger, lasă tâmpeniile. Știm amândoi că, dacă nu ai fi vrut să aduci subiectul în discuție, nu ai fi pomenit despre asta. Așa că dă-i drumul, te ascult. Dar știi prea bine că vreau să te justifici cu dovezi clare…

          — Vezi? Despre asta vorbeam. Nu am nicio dovadă clară. Dar îți promit că atunci când voi avea, îți voi explica.

          — Bine, așa să faci, i-am spus eu, dându-i de ințeles că discuția era încheiată.

          — Hmm… , a spus Roger după câteva secunde de tăcere, ai treabă mai încolo?

          — Am puțina astăzi, dar sunt foarte obosită… Cred că din cauza vremii…

          — Ah, mă gândeam că poate mergeam să mâncăm ceva. Nu ți-e foame?

          — Nu, nu prea mi-e foame în ultima vreme… Lasă, poate altă dată.

          — Bine… hai că eu plec, mai am câte ceva de făcut. Dacă ai nevoie de ceva să mă anunți.

          — Mulțumesc. Pa.

          — Pa, a spus Roger închizând ușa.

          Rămasă din nou singură în biroul meu, am început să mă gândesc la ce se referea Roger. Oare la ce se gandea? Pe cine bănuia?

          Din câte am văzut, Roger nu prea are dușmani… De fapt, Roger e prietenos cu toată lumea. Oricând ai nevoie de ceva, Roger sare în ajutor. Dar, binențeles, trebuie să-l găsești într-o fază bună. Are și el momentele lui proaste, dar, din fericire, sunt destul de rare.

          Chiar m-aș înțelege bine cu el, dacă nu ar fi așa de insistent uneori.

          Și totuși, lăsându-l pe Roger la o parte, pe cine bănuia? Nu avea cui să-i poarte pică în așa fel încat să-l acuze de crimă.

          Nu are nicio logică. Dar dacă se referea la cineva din exterior, dintre persoanele cu care Spark “a avut treabă” ? În acest caz, ar trebuii să fie o persoană cunoscută de amândoi, nu? Cineva care îl cunoștea bine pe Spark, știa unde locuiește și când e singur acasă, dar care să vrea să-l omoare. Plus de asta, trebuia să-l cunoască și Roger…

          Sinceră să fiu, cred că, până la urmă, Roger prinde muște. Nu are nicio logică în ceea ce spune. Poate pur și simplu a vrut să se dea mare…

          Gândurile mi-au fost întrerupte de zbârnâitul enervant al telefonului.

          — Alo, Antonia? vocea lui Anellise răsuna strident în receptor.

          — Da.

          — Trebuie să pleci urgent cu Edan la Roma. Te rog vino în biroul meu acum.

          În biroul lui Anellise erau deja Hinrik și Edan.

          — Bun, să vedem. Se pare că Albannise nu s-a linștit. A avut loc o spargere în Franța, iar Willem l-a găsit la Roma.Voi doi trebuie să plecați imediat, aflați unde stă și ce face, iar noi venim și-l arestăm. Ați înțeles?

          — Da. Când plecăm? am întrebat eu uimită.

          — Mâine dimineață. Așa că hai, amândoi acasă, vă faceți bagajele, vă culcați devreme și mâine dimineață în avion. Avionul e la ora șase, biletele i le voi da lui Edan.

          Acasă, bagajul nici măcar nu era desfăcut în totalitate, așa că nu a durat mult până să-l termin. Am adormit repede, deși nu a fost un somn foarte liniștit. Toata noaptea m-am foit în pat și, pe la ora două m-am trezit cu totul. Pur și simplu nu aveam somn. M-am plimbat prin cameră, m-am uitat pe fereastră, am deschis televizorul dar nimic. Nu puteam să mai dorm. Când m-am uitat la ceas, am văzut că deja era ora patru. “Gata. ” mi-am spus în cap “Nu mai am nicio sansa. ” .

          Cum totul era pregătit, mi-am facut o cafea și m-am pus pe așteptat ca să mă sune Edan. Așteptarea mea nu a durat foarte mult, după o ora eram deja în aeroport, cu câte o cafea și o brioșa în mână.

          — Și o luăm de la capăt… am spus eu mușcând din brioșă.

          — Să nu uităm să-i luăm un souvenir lui Hinrik. Căutam ceva care să dea bine și să pară că ne-am implicat foarte mult.

          — O pizza? am spus eu râzând.

          — Se răcește până ajungem…

          — O bucățică din Colosseum? Am putea merge noaptea să o luăm. Ne trebuie o daltă și un ciocan. Ce zici, te bagi?

          — Da, cum să nu…Tu ții de șase și eu dărâm tot ce prind.

          — Stai, mi-a venit altă idee. Furăm perdele de la camere. Ieftin și simplu.

          — Hinrik e în stare să le trimită înapoi spălate și curățate, cu un bilețel în care iși cere scuze că a cofundat “pijamalele care erau de fix aceeași culoare” cu perdelele, fapt datorat, binențeles, oboselii.

          — Mi se pare destul de bună scuza… Ar trebuii să încercam.

          — Dacă vrei să fim dați afară… Apropo, cui ai lăsat ce mai aveai de făcut?

          – Vai, am uitat. Stai să-l sun pe Roger și să-i spun, am spus eu scoțându-mi telefonul.

          — Deci i le lași lui Roger? Crezi că se descurcă? a spus Edan râzând.

          — Nu prea am pe cine să rog, așa că… am spus îndepărtându-mă.

          Roger și-a acceptat treaba bucuros, din fericire, fără niciun comentariu. Era destul de uimit că am plecat așa din scurt, dar nu suntem primii, așa că s-a liniștit repede.

          — De când ai așa de multă încredere în el? m-a intrebat Edan când m-am întors.

          — În Roger? Nu am încredere în el… ți-am mai spus, nu aveam cui să-i “pasez” treaba. Și știi că el e fericit să mă ajute.

          — Da, știu. Apropo, ce chestii penibile a mai făcut?

          — Nimic nou. Ți-am povestit că mi-a trimis buchetul ăla când ne-am intors din Londra. Știi, până la urmă, a fost un gest drăguț…

          — Dacă ai fi prietena lui ar fi un gest foarte draguț. Dar din moment ce nu ești, mie mi se pare penibil și chiar disperat.

          — Nu e chiar așa… Ești invidios că nu ai primit și tu flori? am spus eu râzând.

          — Nu, mai, nu sunt… Doar spuneam că nu mi se pare adecvat ca să insiste atâta.

          — Ei, dă-l incolo… Treaba lui ce face. Hai să mergem mai repede că pierdem avionul.

          În scurt timp avionul decola. Ușor, ușor, ne îndepartam de mohorâtul Reykjavik.

 

          Capitolul patru

          Întotdeauna mi-am dorit să vizitez Italia. Începând cu “mafia Italian” , “sediul vampirilor”  și terminând cu mâncarea italienească, această țară are o multitudine de atracții turistice bazate pe diferite domenii.

           Hotelul nu era departe de aeroport, așa că dupa puțin timp de când am ajuns în Roma, eram deja în hotel.

           Urma să avem o zi plină. În primul rând, trebuia să cunoaștem mai bine orașul, adică să ne plimbăm pe străzi și, cu ajutorul informațiilor pe care le avem de la Joep și Ella, să-l găsim pe Albannise. Lucru destul de greu, uneori putea dura chiar câteva zile. Apoi trebuia să-l “urmarim” și să vedem ce face. După toate astea, plecam înapoi acasă, ca și cum nici nu am fi fost acolo.

           Am început cu Via del Trione. Arătam ca doi turiști obișnuiți, care vizitau pentru prima dată Roma. Ne-am pus amândoi ochelarii de soare și țineam harta întinsă în mână ca să vedem ce mai putem vizita.

           După ce am mers ceva timp, ne-am gândit că ar fi bine să facem o pauza și să ne oprim la o cafenea. Când chelnerul a adus nota de plată, Edan l-a întrebat în engleză dacă nu cumva știe unde lucrează domnul Albannise, vărul lui la care a venit în vizită, dar nu mai răspunde la telefon.

           Bineînțeles, chelnerul a facut o fața șocată, spunând că nu a auzit niciodată de numele ăsta, dar, dacă vrem, poate să-i întrebe pe colegii lui, poate știu ei. Am spus că îi mulțumim pentru amabilitate, dar nu este nevoie. În scurt timp ne-am ridicat și am plecat, pierzându-ne în mulțime.

           Soarele apunea asupra Romei, iar noi nu găsisem încă nimic.

         

          — Hai să intrăm să-i luam souvenirurul lui Hinrik, ca să nu aibă de ce să ne bată la cap, a spus Edan când a văzut un magazin de souveniruri de pe Via del Corso.

           Era un magazin mic și înghesuit. La casa era un băiat, cu vârsta între șaisprezece-șaptesprezece ani, cu un păr blond, cam nespălat, și cu un piercing în ureche.

           Ne-am hotarat să-i luăm un magnet de frigider cu Colosseumul. Data viitoare sigur nu mai avea nevoie de souveniruri de la noi.

           Când plăteam, Edan l-a intrebat pe băiat:

          — De cât timp lucrezi aici?

          — De doi ani… de ce te interesează?

          — Eram curios… Și nu aveți și altceva de vânzare? Simt că nu mai pot…

          — Ce să avem de vânzare? a întrebat băiatul din ce în ce mai atent.

          — Ceva asemănător prafului… înțelegi tu…

           Baiatul ne-a analizat de sus până jos, uimit. Apoi ne-a aruncat o privire suspicioasă și a spus:

          — Nu știu despre ce vorbești.

          — Dar am auzit că tu ai avea… Haide, chiar am nevoie, a spus Edan întinzandu-i o bancnotă de cincizeci de euro.

          — Hm… Vino diseară la clubul de lângă Palazzo Cipolla și caută-l pe Mali. El te va ajuta.

          – Mulțumesc mult. Îți rămân dator.

           Albannise vindea droguri, așa că trebuia să ne dăm drept dependenți ca să ajungem la el.

           Ne-am intors înapoi la hotel, unde ne-am schimbat îmbrăcămintea de “turiști” în haine potrivite pentru club. Amândoi ne-am îmbrăcat în haine cu aspect cât se poate de ponosit și murdar.

           De afară, ușă clubului aproape că nu se vedea, iar pereții erau acoperiți de iederă. Încă de la intrare ne-a izbit un fumul de țigară combinat cu alte “arome” și mirosul pregnant de băutură. Am mers hotărâți la bar, încercând să evităm priviriile curioase care ne erau aruncate.

           Clubul era plin în acea seară. Majoritatea meselor erau ocupate de indivizi cu mușchii umflați și fete cu fuste mult prea scurte, dacă nu chiar inexistente. Ce pot spune, nu eram în largul meu în acel loc, dar nu aveam ce face, trebuia să ne îndeplinim “misiunea” .

           Am comandat două shoturi de vodkă la bar, deși sfârșitul lor avea să fie în primul ghiveci pe care-l vedeam.

           După ce baramanul ne-a dat shoturi-le, l-am întrebat privindu-l în ochi:

          — Știi, am auzit că pe aici este un tip Mali… aș avea nevoie urgență de el. Unde îl pot găsi?

          — Așa de repede? m-a întrebat barmanul râzând. Majoritatea așteaptă să se mai “încălzească atmosfera” și apoi îl caută pe Mali.

          — A trecut ceva timp de când… știi tu…. am spus implorându-l din priviri.

          — Bine, bine. Vezi ușă aia din colț? Acolo. Bate de două ori și deschide.

          — Vai, merci, am spus întorcăndu-mă cu spatele la el.

           Am pornit cu Edan spre ușă, zâmbind amândoi că doi copii care tocmai au primit jucăriile după care au plans (sau, probabil văzuți de cei din exterior că doi nebuni scăpați de la azil)  .

          După ce am bătut de două ori la ușă, așa cum ne-a învățat barmanul, am intrat.

           Pereții camerei erau roșii, iar în mijloc era o masă și o canapea pe care stătea un tip scund și cam gras, semăna cu un cartof imens, iar lângă el era altul, dar mult mai înalt și mai slab. În jurul mesei, pe scaune, erau așezate încă trei-patru persoane. Cred că erau două fete și doi-trei băieți. Tocmai erau în mijlocul unei partide de poker, iar acum se uitau revoltați la noi fiindcă îi întrerupsesem.

          — Salut, a spus Edan dregându-și vocea. Am înțeles că ați avea ceva de vânzare…

          — Avem. Câte vrei? a răspuns tipul gras.

          — Cât costă punguță?

          — O sută de euro. Deci câte îți dau? a întrebat nerăbdător “cartoful” .

          — Am vrea două.

           Tipul scund s-a dus a scos de sub canapea o servietă și a pus punguțele pe masă. Edan a scos banii și i-a dat, iar tipul ne-a întins “marfa” .

          — Cred că vom mai avea nevoie și mâine dimineață… De unde putem luă?

          — Ar fi mai bine să nu ai nevoie. Dar dacă nu poți să mai aștepți până seară, poți veni pe Via Sistina, la numărul douăzeci. Îl căutați pe Marco. Fiți cât mai discreți. Ați înțeles?

          — Da. La revedere! a spus Edan când ieșeam pe ușă.

          Nu am mai stat mult în bar. Când am ajuns la hotel, am notat pe o lista numele și adresă data și am pus-o, împreună cu punguțele, într-o cutie mică din metal pe care am așezat-o în geamantanul meu.

          — Sper că adresă aia să nu fie falsă… a spus Edan când eram în restaurant.

          — Nu cred că e. Ce motiv ar avea să dea unor dependenți o adresă falsă?

          — Păi, în primul rând, că să se protejeze… În al doilea rând, că să venim și mâine seară.

          — Oricum trebuie să încercam mâine, așa că nu are rost să ne mai batem capul cu asta acum, am spus eu mâncându-mi spaghettile.

          — Cred că vom mai stă ceva timp pe aici. Ar fi bine să-l suni pe Roger și să-l anunți. Își va face griji, a spus Edan cu o privire pe jumătate ironică.

          — Foarte mari griji. Se va prinde el. Important e să-mi facă treabă bine, am spus eu râzând.

          — Dacă zici tu… Apropo, am auzit că vor să facă o petrecere, că un fel de team-building. Vii?

          — Nu e cam devreme după… Spark?

          — Cred că vor să ne facă să uităm și să ne aproapie. Pe de o parte, e bine…

          — Da… cred că voi venii. Când e?

          — Asta nu știu… Lasă că vedem când ajungem. Haide să mâncăm, că se răcește.

           Am mâncat în liniște și, pe la vreo douăzeci și trei, am mers la culcare.

           A două zi, pe la doisprezece, ne-am luat cele mai murdare haine pe care le-am găsit și am mers la adresă data.

           A fost destul de ușor să găsim casă. Era o casă mică, cu o grădină imensă și niște porți din fier. Am deshis poarta, uitându-ne după câini. Nu era nici unul, așa că am înaintat spre ușă.

           Dar nici nu am ajuns bine în față, că ușă s-a deschis și a ieșit un bărbat cu o față somnoroasă, îmbrăcat niște blugi rupți. Când ne-a văzut, s-a dat cu un pas în spate și ne-a întrebat, privindu-ne lung:

           — Voi ce vreți?

          — Îl căutăm pe domnul Marco.

          — Eu sunt.

          — Am auzit că ați avea ceva…

          — Da, da. Am rămas fără și acum mergeam să iau, a răspuns Marco zâmbind. Haideți cu mine. Sper că nu sunteți de la poliție sau mai știu eu ce, nu? a spus râzând.

           Ne-am urcat într-o mașină neagră, blindată. M-am uitat la Edan speriată și am pus mână pe pistolul pe care îl avea sub haine, pentru a mă asigură că e acolo. Edan mi-a făcut semn să tac și să stau liniștită, dar mi s-a părut că și el era destul de nelinștit.

           După treizeci de minute, am ajuns în față altei case mai mari și mult mai impunătoare. În spatele ziudurilor se vedea o piscină imens înconjurată de un gazon proaspăt tuns.

          — Coborâți. Am ajuns, a spus Marco binedispus. Stați aici până vin eu, da? Câte vreți?

          — Patru.

          — Bine. Sper că aveți banii la voi. Costă patrusute.

          — Da, avem, a spus Edan scoțând banii.

           Spre surprinderea noastră, Marco nu a mers spre casă, ci spre un garaj aflat lângă ea. S-a oprit în față usiilor și a dat un telefon. Peste câteva momente, ușiile se deschideau. Am încercat să mă uit înăuntru, dar nu am reușit să văd nimic, doar niște lemne aruncate. Ușiile s-au închis la loc, iar noi am rămas singuri în față casei.

          — Ai reușit să memorezi străzile? l-am întrebat pe Edan.

          — Da, oarecum. Prima a fost Via di S. Basilio, apoi Via Salus… Ia uite!

           Porțile se deschideau și ieșea o mașină lungă și neagră. Între timp, și ușiile garajului s-au deschis și a ieșit Marco. Când a văzut mașină, a fugit repede spre ea, dând din mâini. Mașina s-a oprit, iar din ea ieșit chiar Allbanise, îmbrăcat într-un costum alb, cu o pălărie de aceeași culoare. Ne-a observat și l-a întrebat ceva pe Marco, arătând spre noi. Au vorbit câteva minute, după care Marco venit la noi și ne-a întins punguțele, așteptând banii. Edan i-a dat imediat banii și l-a întrebat:

          — Aici locuiești? spus arătând spre casă.

          — Aș vrea eu, a spus Marco râzând. Haide, ar fi cazul să vă cărați de aici. Dacă mai aveți nevoie, mă gasiți acolo unde ați venit singuri. Vă chem un taxi să vă ducă în centru, da? Sau vă descurcați singuri… ?

          — Ne descurcăm, am spus, plecând.

          La hotel am repetat acțiunea de aseară, doar ca am dat și un telefon. După ce m-am întors, l-am anunțat pe Edan că treaba noastra era aprope gata și că putem să ne întoarcem mâine dimineață, cu avionul de la cinci. Edan a fost foarte încantat de idee.

          Adevarul e ca și eu eram sătulă de haine murdare și de umblat prin cele mai urâte colțuri ale Romei. Ca dupa fiecare “misiune” , deabea așteptam să ajung acasa și să mă “trântesc” în patul meu moale și curat. Și conditiile de la hotel erau bune, doar că acasă mă simțeam mult mai în siguranță.

-va urma-

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts