gsf74 banner-650

          Capitolul cinci

          Spre surprinderea noastră, în aeroport eram așteptați de Collin, și nu de Hinrik, așa cum eram obișnuiți.

          — Bună, Collin! Unde e Hinrik? am întrebat când am urcat în mașină.

          — Să înțeleg că nu ești încântată să mă vezi? a spus Collin râzând. Hinrik e ocupat cu petrecerea de diseară și nu a putut ajunge.

          — Petrecerea e diseară? a intrat și Edan în discuție.

          — Da. De două zile Hinrik e foarte agitat. Cred că a fost de zece ori la cumpărături, vorbește non-stop la telefon și merge din oră în oră la restaurantul ăla. Nici nu a mai apucat să-și facă treburile de la muncă. Și după reacțiile lui Anellise, are șanse să rămână fără el.

          — Nu e ușor să organizezi o petrecere… am spus eu, încercând să-i iau apărarea lui Hinrik.

          — Nu e, dar nici nu trebuie să te agiți în asemenea hal. Apropo, voi veniți la petrecere, nu? Prezența e obligatorie.

          — Dacă e obligatoriu de ce mai întrebi? am spus eu căscând.

          — Foarte bine. Acum va voi lasă acasă că să va odihniți și diseară, pe la șapte, voi trimite câte o mașină să vă aștepte. Antonia, uite că am și ajuns la tine, a spus Collin când s-a oprit mașina. Dormi puțin…

          — Bine, Collin, mă voi descurca… am spus eu scoțând din portbagaj geamantanul. Ne vedem diseară.

           Sinceră să fiu, nu aveam niciun chef de petrecere. Dar, totuși, trebuia să dorm puțin, ascultându-l pe Collin, să-mi pun ceasul să sune pe la cinci, să beau o cafea și să mă pregătesc de petrecere. Și asta am și făcut.

           Recunosc că mi-a luat ceva că să găsesc o rochie potrivită. Am răscolit în tot dulapul și, la sfârșit, camera mea era vraiște. Am avut o tentativă să fac curăt, dar, când m-am uitat la ceas am văzut că era șase jumate. “Fac curat când mă intorc” mi-am spus.

           La șapte, coboram în fugă scările și aproape că m-am lovit de șoferul care îmi deschidea portiera.

           Restaurantul nu era departe, căci am ajuns în zece minute. Defapt, nu era un restaurant, ci un hotel. Trecusem de multe ori pe lângă el, dar nu am intrat niciodată.

           Când am intrat, am rămas uimită. Rezultatele efortului depus de Hinrik erau vizibile.

           Întreaga sală era luminată cu ajutorul unor lumânări artificiale care făceau ca totul să capete ideea de solemnitate, și, în același timp, de relaxare.

           Mâncarea era servită tip bufet suedez. Era destul de variată și potrivită pentru toate gusturiile, începând cu cei mai înrăiți “carnivore” și terminând cu vegetarienii.

           Nu existau mese, toată lumea stătea în picioare sau pe canapele.

          — Bun venit, Antonia! am auzit vocea Sarei în spatele meu. Arăți minunat! a spus întinzâdu-mi un pahar de șampanie.

          — Bună, Sara! Ce mulți suntem. Nu am observat asta până acum, am spus râzând.

          — Da, și eu am rămas șocată când am văzut sala plină .Să sperăm că toți sunt invitați.

          — În mare parte, da, a spus Ella apropindu-se de noi. Ați încercat vinul? E uimitor de bun.

          — Încă nu. Mai este timp. Seara deabea începe. Uite-l și pe Willem! Bună, Willem! Vin-o aici! a zis Sara făcându-i cu mână lui Willem care stătea în prag, având și el aceeași reacție pe care o avusesem și eu adineauri.

           În scurt timp, toată lumea dansa în mijlocul sălii. După “Macarena” a început o melodie lentă. Se formau cupluri, iar eu m-am retras lângă masă cu prăjituri.

           Collin dansa cu Sara (spre surprinderea tuturor) , Maria cu Miki, Joep cu Ella, și alții pe care îi știam doar din vedere. “Ăla e Hinrik cu Anellise?”  m-am întrebat eu în gând, ridicându-mă pe vârfuri și încercând să văd mai bine.

          — Te distrezi? am auzit o voce în spatele meu. Era Edan.

          — Da… Iau o pauză.

          — S-ar putea să rămânem fără prăjituri… a spus, luând o prăjitură.

          — Sunt cumpărate din banii noștri, așa că ne putem permite, am zis râzând.

          — Ce faceți? a întrebat Roger venind spre noi.

          — Profităm de banii noștri, a răspuns Edan, stârnindu-ne râsul.

          — Atunci înseamnă că pot “profita” și eu, a spus Roger luând și el o prăjitură . Antonia, nu vrei să dansăm?

          — Ba da, dar am obosit puțin. Poate mai încolo…

          — Mhm… bine. Eu mă duc să văd ce mai fac și alții pe aici, a spus Roger, îndepărtându-se.

          — Mi se părea că nu va pleca niciodată, a zis Edan când Roger a dispărut din rază noastră vizuală.

          — Știu… are faze la care e așa de idiot. Pur și simplu nu-l înțeleg. Nu are puțină demnitate? Mă enervează la culme, nu-l mai suport…

          — De ce nu-i spui asta în față?

          — Pentru că nu vreau să-l jignesc. Dar mă enervează prea tare…

          — Comportă-te urât cu el și se va liniști.

          — Dar suntem colegi… Dacă după acea mă ține minte și se poartă și el urât cu mine?

          – E mai bine să-l suporți așa? Gândește-te…

          — Nu e mai bine, dar nu vreau să-l jignesc…

          — Îi va trece…

          — Of, dă-l încolo. O să văd ce voi face. Aia e Anellise cu Hinrik? l-am întrebat arătând spre mijlocul sălii.

          — Da, cred că ei sunt… Willem stă lângă bar și se uită în gol de jumate de oră. Oare e bine?

          — Hai la el să-l întrebăm. La începutul petrecerii părea în regulă, am spus îndreptându-mă spre el.

          — Bună, Willem. Ce faci? l-a întrebat Edan când am ajuns în dreptul lui.

          — Nimic important. Doar stau și îmi dau seama cât de prost pot să fiu…

          — De unde și până unde ai ajuns la concluzia asta?

          — Nu am ajuns, ci am văzut. Și cred că puteți observa și voi. Uita-ți-vă la marginea ringului de dans, pe partea dreaptă.

           Am întors capul și am observat un “cuplu” mult prea apropiat. Erau Ella și Joep care se sărutau într-un mod destul de scârbos pentru privitori.

          — Și asta e problema ta? am spus eu încercând să par foarte veselă. Lasă oamenii în pace…

          — Nu știam până acum de relația lor. E clar că nu au “început-o”  în seara asta.

          — Și ce dacă? Toate au un început.

          — Nu și în cazul asta… a spus Willem ridicându-se de pe scaun și dispărând în mulțime.

          — Nu înțeleg de ce se poartă așa, i-am spus mai încolo lui Edan, când eram lângă masă cu apetritive. În fond, care e problemă lui?

          — Nici mie nu mi-e prea clar .Poate e gelos.

          – Ei, gelos. De ce să fie gelos? Nu poate să-și găsească și el o fată sau ce?

          — Nu știu ce să zic. Poate o plăcea pe Ella. Uite, au adus șampanie. Vrei și tu un pahar, nu? Vin imediat.

          Petrecerea era spre sfârșit, iar eu eram foarte obosită. Recunosc că a fost o petrecere reușită, deși nu mă așteptam. Cu ajutorul ei m-am mai relaxat și eu și m-am desprins de grijiile zilnice. Și cred că nu era doar cazul meu. Toți în jurul meu aveau pe față o expresie relaxată, care am văzut-o destul de rar. Pe mese rămăseseră câteva platouri, fapt care demonstra că mâncarea a fost delicioasă. Ringul de dans încă era plin, dar și canapelele erau ocupate. Muzica cântă în surdină și atmoserfa era de moleșeală, caractersitica oricărei petreceri. Până la urmă, agitația lui Hinrik nu fusese în zadar.

          — Ar trebui să se organizeze mai des petreceri, i-am spus lui Edan când se întorcea cu paharele de șampanie.

          — Dacă te aude Anellsie ai încurcat-o. Organizația nu “dispune” de destui bani pentru astfel de “momente” , a spus Edan râzând.

          — Din câte am văzut, părea destul de încântată. Cred că dacă o întrebăm acum va fi de acord.

          — Tot ce e posibil. Dar, totuși, nu ar fi bine să ne transformăm în “organizația petrecăreților” .

          — Am putea fi unici. Îți dai seamă că toată lumea ar vrea să se înscrie?

          — Da, putem lua o taxă de cinci sute de euro pe petrecere. Ne-am îmbogăți.

          — Vezi ce idee bună? Hai să i-o spunem lui Anellise!

          — Sincer să fiu, nu vreau să fiu dat afară. Și cred că nici tu. Așa că ar fi bine să rămânem aici.

          — Dar am putea fi promovați… Bine, nu i-o spun acum. Dar poate mâine…

          — Poate niciodată…

          — Lasă că mă mai gândesc eu până mâine. O mai îmbunătățesc…

          Nici nu am terminat bine propoziția, că în sală a intrat Hinrik speriat. A mers tremurând la Anellise și i-a spus ceva la ureche. Anellise și-a dres vocea, a mers la dj și i-a spus ceva, iar acesta i-a dat microfonul, oprind muzica.

          — Bună seară! Va trebui să fac un anunț, dar rog pe toată lumea să-și păstreze calmul și să se comporte potrivit. Ella și Joep au fost găsiți într-o mașină, împușcați. Pentru siguranța noastră, vom închide ușiile și ferestrele. Din acest moment, nu iese și nu intră nimeni.

           Sala amuțise. Se lăsă o liniște mormântală. În jurul meu vedeam doar fețe albe, șocate. Cum se putea așa ceva? Îi văzusem acum două ore. Cum se poate ca acum să fie morți? E o glumă? Nu, nu cred. Dacă era o glumă, nu ne închideau aici. Dar de ce să ne închidă? Că să ne apere? Sau poate… poate că să prindă criminalul. Asta însemna că Anellise crede că ucigașul este unul dintre noi. Cum poate crede asta? Suntem colegi… De ce să ne omorâm între noi?

           Probabil că nu arătăm foarte bine, căci Edan m-a luat de braț și m-a întrebat:

          — Antonia, cred că ar fi mai bine să stai jos.

           M-a condus spre o canapea goală și mi-a dat un pahar cu apa.

          — Cum se poate așa ceva? Cum să fie morți?

          — Nu-mi vine nici mie să cred. Și i-am văzut cu puțin timp în urmă.

          — Cine a făcut-o? am spus eu, revenindu-mi. Trebuie să aflăm cine a făcut-o. Mai întâi Spark, apoi ei…

          — La Spark s-a aflat. Se pare că era un tip pe care Spark îl urmărea de ceva timp. Era să-l bage în închisoare de trei ori, dar a scăpat. Numai că, cu câteva luni în urmă, Spark renunțase la caz. Dar se pare că individul nu a renunțat la Spark, așa că a venit și s-a răzbunat.

          – Înțeleg. Și a fost prins?

          — Da, acum e în închisoare.

          — Și dacă a scăpat? Dacă el i-a omorât?

          — Nu are șanse să scape. Altcineva a făcut-o.

          — Cine?

           Vocea lui Anellise s-a auzit din nou în microfon.

          — Pentru un control de rutină, vă rog să faceți un rând pentru a fi percheziționați. Nu vreau să vă simțiți jigniți, dar trebuie să luăm toate măsuriile pentru prinderea criminalului.

           Ne-am așezat cuminți la rând, așteptând să se termine și asta. Eram extenuată și îmi doream ca totul să fie un vis urât și să mă trezesc în patul de la hotelul din Roma.

           Hinrik stătea cu o lista cu numele invitațiilor în mână, bifând cine era prezent. Anellise privea rece perechiziția fiecăruia, analizându-l cu atenție.

           Eram printre ultimii. Când am ajuns la Hinrik, m-a întrebat:

          — Știi unde e Willem? E printre singurii care lipsește.

          — Nu știu… Am vorbit cu el acum două ore. Era cam băut și supărat.

          – Mai erai cu cineva?

          — Da. Cu Edan.

          — Bine. Vă aștept în față barului în zece minute.

            Am mers repede să-l caut pe Edan. L-am găsit ușor și, în exact zece minute, eram în față barului. Hinrik era deja acolo.

          – Știu că, din păcate, e o seară grea pentru toți, dar vreau să va păstrați lucizi și să-mi răspundeți clar la întrebări. Când l-ați văzut pe Willem?

           I-am povestit tot ce știam. Când Hinrik a auzit de fază cu “gelozia” , a sunat-o pe Anellise și a chemat-o. I-am povestit și ei ce s-a întâmplat. Anellsie a dat și ea un telefon și a avut o conversație scurtă, din care am reușit să aud doar “Aduceți-l la sediu. ” . Am schimbat o privire scurtă cu Edan, din care reeșea că amândurora ne pârea rău pentru că l-am dat de gol.

          Dar dacă el era criminalul? Nu am făcut un bine? Poate am salvat viață unui alt coleg. Întotdeauna se spune că dacă cineva omoară o data, o va face și a două oară. Și a sută oară. Fiindcă știe că poate să o facă.

          – Va mulțumim că ne-ați ajutat. a spus Hinrik după ce Anellise s-a întors. Acum puteți pleca acasă.Vă pregătesc imediat două mașini.

          — Ce va păți Willem? am întrebat-o pe Anellise.

          — Vom discuta puțin cu el… Haide Antonia, ești foarte obosită. Ai avut o zi foarte grea. Drumul de la Roma până aici și această petrecere te-au suprasolicitat. Vă conduc la mașină.

           Ajunsă din nou acasă, mi-am lăsat hainele pe un scaun și mi-am luat o doză mai mare de lavandă, fiindcă știam că nu pot dormi ușor. Am aprins focul în șemineul din sufragerie și m-am așezat în pat. Eram șocată, uimită și speriată. Nu știam dacă e bine că i-am povestit lui Hinrik și Anellisei despre Willem. Dar dacă el e criminalul? Și dacă nu e? Era într-o stare oarecum de inconștiență… ar fi putut să o facă fără regrete și să realizeze de’abea mâine dimineață. Pe de altă parte, nu m-am gândit niciodată că Willem ar avea sentimente pentru Ella. Se purta normal. Dar nici eu n-am stat încontinuu lângă ei, așa că nu aveam de unde să știu…

  

         

          Capitolul șase

           Am adormit gândidu-mă la cele întâmplate. Toată noaptea (sau cât mai rămăsese din ea) m-am foit în pat și am avut vise pe care dimineața nu mi le aduceam aminte.

          Când m-am trezit, picăturile ploii loveau geamul și lemenele din foc încă trosneau. Mă simțeam mai obosită că atunci când mă culcasem.

          Am auzit telefonul bipaind, semn că aveam un mesaj. Somnoroasă, l-am luat și am citit mesajul. Era de la Anellise: “Ședința urgentă ora opt. Prezența obligatorie. ”

          Era ora șapte jumătate, deci mai aveam doar jumătate de oră. Am fugit repede la baie și am făcut un duș scurt, m-am îmbrăcat mai repede ca niciodată și am fugit la primul taxi pe care l-am văzut. 

           Sala de ședințe era deja plină. M-am așezat la locul meu, între Sara și Edan, și așteptam cuminte să înceapă ședința. Locurile lui Willem, Joep și al Ellei erau goale. Am încercat să privesc în cealaltă parte a sălii, căci nu-mi doream să mă bufnească plânsul în mijlocul ședinței. Fiecare avea în față câte o ceașca plină cu cafea. Chiar dacă îmi place cafeaua, tot ce-mi doream atunci era un pat și multă, multă liniște. Toată lumea să fie fericită, sănătoasă și mai ales, în viață.

           La opt fix, Anellise a intrat în sală. Chiar dacă nu voia să se vadă, avea cearcăne și tremura ușor din cauza oboselii. Avea după ea, binenteles, nelipista ceașcă de cafea.

          — După cum știm cu toții, aseară a avut loc o crimă groaznică, care ne-a șocat pe toți, lăsându-ne fără cuvinte și neputincioși. Circumstanțele au încurajat acest fapt. Faptul că doi angajați indispensabili au “dispărut” ne blochează pentru o bucată de vreme. Asta nu înseamnă că nu va veți continuă misinunile. Fiecare își va vedea mai departe de treabă lui, dar vom evită să acționăm. Nu doresc, și cred că nici voi, că să se vadă că suntem într-o perioadă mai delicată. Suntem puternici și vom trece cu bine peste această perioadă, cu multă deminitate și încredere în forțele proprii. De asemenea, vreau să fiți prudenți. Vreau să fiți atenți unde mergeți, ce faceți și cu cine vorbiți. Faptul că doi angajați au fost omorâți în același timp, la o petrecere organizată mă poate pune pe gânduri. De aceea vă cer să aveți grijă în tot ceea ce faceți. Referitor la moartea lui Joep și a Ellei, avem deja niște piste. Le vom urmării cu grijă și sper să le dăm de capăt, a spus Anellise, luând o pauză pentru a bea niște cafea.  

           A sorbit din ceașcă și a pus cana jos. A dat să spună ceva, s-a înecat și a căzut jos. Hinrik s-a repezit lângă ea, luându-i pulsul. În sală s-a dezlănțuit haosul. Sara a început să plângă, Collin fugea pe hol strigând după doctor, Roger se învârtea înnebunit în jurul lui Hinrik, câteva fețe au izbucnit într-un bocet la unison (fapt care ne agita și mai tare) , iar Hinrik stătea lângă trupul lui Anellise, privind în gol. 

           M-am ridicat ușor de pe scaun, mergând în spatele lui Edan. S-a așezat jos, lângă Hinrik și l-a întrebat ceva în șoaptă. Hinrik a dat din cap că “da” și Edan s-a întors la mine, cu o expresie de durere care m-a făcut să înțeleg ce se întâmplase. Anellise era moartă.

          

          Degeaba Collin a venit în fugă cu doctorul, degeaba au udat-o de câteva ori cu apă, degeaba i-au injectat tot felul de soluții, nu se mai putea face nimic. Anellise fusese otrăvită în fața noastră, iar noi am stat și ne-am uitat la ea cum își bea otrava. Se pare că a fost o otravă foarte tare, care a omorât-o instant, fără niciun fel de durere. Corpul i-a fost acoperit cu o pânză albă și dus la criminalistică, pentru a află tipul otrăvii. 

           Nu mai țin minte ce s-a întâmplat mai departe, doar că Hinrik m-a trimis acasă și i-a spus lui Edan să stea cu mine.

          Când am ajuns acasă, Edan mi-a spus să stau pe canapea și să mă liniștesc cât timp face un ceai. 

          Eram de’adreptul șocată. Cum se putea ca în mai puțin de douăzeci și patru de ore să moară trei oameni? Trei oameni care ieri dimineață erau bine și nu aveau nimic. Nu e corect… Plus de asta, Anellise era “capul” , șefa, baza organizației. Fără ea nu putem face nimic. E de neînlocuit. Ce se va întâmplă acum? Cine va prelua conducerea? Hinrik e o variantă, dar nu cred că poate ține totul sub control. Și, în niciun caz, nu o putea înlocui pe Anellise, care și-a dedicat întreagă viață serviciului, ca, până la urmă, să moară tot acolo. 

           Priveam în gol pe geam când ganduriile mi-au fost întrerupte de Edan care a intrat în cameră cu două cești de ceai. Le-a așezat pe masă și a reaprins focul.

          — Nu te mai gândi la… mi-a spus, așezându-se lângă mine.

          — Nu am cum să nu mă gândesc. Cum se poate așa ceva? Îi cunoșteam amândoi. Ieri erau bine. Iar acum sunt… morți, am izbucnit eu.

          — Știu… dar dacă te gândești non-stop la asta nu ajută cu nimic. Îți faci rău ție.

          — Și ce propui să fac? Să trec peste, făcându-mă că nu s-a întâmplat nimic? 

          — Nu am spus asta. Vreau să-ți spun că nu are rost să te consumi. Nu mai avem ce face. Haide, bea puțin ceai. E pentru liniștire.

          Se pare că ceaiul a avut efect, căci după cincisprezece minute eram mai linștită, chiar mă cuprindea ușor somnul.

          — Crezi că îl vor găsi pe cel care i-a pus otrava? am spus privind prin geam ploaia.

          — Sunt sigur, a spus Edan ridicându-și privirea din cartea pe care o citea.

          — Mi-e somn… am spus căscând și așezându-mi capul pe perna decorativă.

          — Somn ușor, a zis Edan zâmbindu-mi. 

           Am adormit cu sunetul scos de lemnele care trosneau în foc și cu senzația că, contrar dezastrului din jur, totul va fi bine.

          Când m-am trezit, afară era întuneric.

          — Cât e ceasul? l-am întrebat somnoroasă pe Edan.

          — Șase. Ai dormit ceva timp… Ce vrei să mâncăm? Comandăm ceva sau facem noi?

          — Ce știi să faci de mâncare?

          — Păi spaghete, ochiuri prăjite și chestiile care au instrucțiuni pe spate. Cred că ar fi mai bine să comandăm.

          — Și eu care voiam să-ți văd talentele de bucătar… Bine, hai să comandăm. 

          — De unde vrei?

          — Nu știu, mi-e indiferent. Sincer să fiu, nu mi-e deloc foame…

          — Dar trebuie să mănânci. Să vedem… pizza sau mâncare chinezească?

          — Nu contează…

          — Deci mâncare chinezească. Îți place puiul picant, nu-i așa?

          — Edan, chiar nu mi-e foame…

          — Da, o porție mare. Sun imediat.

          M-am ridicat și mi-am luat un pahar cu apa. Între timp, Edan terminase de dat comanda și se așezase pe canapea.

          — Vrei să ne uităm la un film până vine mâncarea?

          — Da. Alege-l tu. Aș vrea ceva de acțiune, că să mă mai trezească.

          — Am înțeles. Cel mai bun film de acțiune vine imediat, a spus el butonând telecomanda. 

           Mi-am luat paharul de apă și m-am așezat și eu pe canapea. Ne-am învelit cu pătura și Edan a pornit filmul.

          — Cine crezi că va prelua conducerea? l-am întrebat după câteva minute.

          — Probabil că Hinrik. Dar ai vrea, te rog, să nu te mai gândești la asta…?

          — Nu pot să nu mă gândesc. Am putea rămâne fără locuri de muncă…

          — Și asta e problemă ta? Vom vedea noi ce facem. Sunt sigur că organizația nu se va desfința. Vor găsi un înlocuitor și totul își va intră în normal. Vei vedea.

          — Sper că așa să fie… Sună la ușă, am spus ridicându-mă.

          Mâncarea a fost delicioasă. Chiar dacă la început nu mi-e era foame, mânacând mi s-a făcut din ce în ce mai foame. Când am terminat, m-am trântit pe canapea cu burtica în sus, sătulă. 

          — Ideea de a comanda mâncare a fost genială, i-am spus lui Edan.

          — Știu. Merit un premiu, a spus Edan râzând.

          — Sunt așa de obosită… Știu că m-am trezit acum două ore, dar tot mi-e somn…

          — A fost o zi foarte grea pentru toți. Oricum, eu cred că trebuie să dorm la tine, altfel mă omoară Hinrik.

          – Da? Bine. Îți aduc imediat o pătură și o pernă, i-am spus dând să mă ridic.

          — Nu te deranja. Mă duc eu. Tu spune-mi unde sunt.

          I-am indicat locul în care țineam lenjeriile de pat și m-am dus la bucătărie să spăl vasele. În sufragerie, Edan își aranjă canapeau. Deodată, îi sună telefonul. După ce a terminat de vorbit mi-a spus că era Hinrik și voia să vadă ce facem. 

          — Deci Hinrik a preluat conducerea?

          — Vom afla mâine dimineață, la ședință. A spus că va trimite o mașină să ne ia.

          — Vrea să ne protejeze, am spus gânditoare. Dar de ce? De cine?

          — Își ia niște măsuri de securitate, nimic altceva…

          — Nu cred. Poate a găsit o pistă și acum o urmărește… Sau poate consideră că suntem în pericol.

          — Mergi prea departe. Nu avem cum să fim în pericol.

          — De ce nu? Cum a fost omorât Spark? Sau Ella și Joep? Sau chiar Anellise, care era ultima persoană ușor de “atacat” .

          — Pentru criminal a fost ușor, din câte se vede… Dar nu va ataca mai departe, fiindcă nu are motive. A distrus  ”capul”  organizației. Și-a îndeplinit scopul. Nu mai avem de ce să ne facem griji. 

          — Dar dacă vrea să ne distrugă pe toți? Dacă a început să-i placă? Plus de asta, l-am învinuit pe Willem degeaba…

          — Poate el a făcut-o, totuși…

          — Nu prea cred, două crime la doar câteva ore distanță… Cam greu să fie o coincidența, iar tu știi asta…

          — Antonia, nu are rost să ne mai gândim la asta. Moartea lui Joep, a Ellei și a lui Anellise au fost niște pierderi imense pentru noi, dar acum nu mai avem ce face. Nu avem cum să-i înviem.

          — Dar există un criminal…

          — Dar nu îl putem găsi noi, a spus Edan întrerupându-mă. Sunt oameni angajați pentru asta. 

          — Va trebui să-l găsim… Mi-e așa de somn… Cred că e cazul să merg la culcare, am spus ridicându-mă. Sper să fie confortabilă canapeaua.

          — Și eu, a spus Edan râzând.

          — Edan… promite-mi că vom găsi criminalul înainte să atace din nou.

          — Îți promit.

          — Bine. Noapte bună, am spus zâmbind ușor.

          — Noapte bună.

          Am intrat în camera mea, lăsând ușa deschisă în spate. Am pus capul pe pernă gândidu-mă la ce și cum vom prinde criminalul. Era destul de muncă, dar dacă Edan mă va ajută, vom reuși. Vom scăpa de cel care ne pune în pericol viețiile și totul va reveni la normal. Am adormit gândidu-mă la ce vom face mai departe.

-va urma-

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts