GSF 75 banner01-650

          Capitolul șapte

           Fugeam pe un hol pustiu. Auzeam pași în urma mea. Știam că sunt urmărită. Apoi, pe neașteptate, m-am întors și am început să fug eu după cineva. Nu-l vedeam, dar știam că trebuie să-l ajung. În fața mea s-au auzit niște împușcături. Mi-am scos pistolul.

           Ajunsesem față în față cu cel pe care-l urmăream. Am privit cu ura în acei ochi atât de cunoscuți. Trebuia să-l omor. Altfel mă va omorâ el pe mine. Conta cel care va trage primul. Nu aveam altă soluție.

          — De ce? m-am auzit spunând în șoaptă.

          Apoi s-au auzit împușcăturile.

         

          Capitoul opt

         

           M-am trezit speriată. Avusesem un coșmar. Stăteam în mijlocul patului iar cearceaful era boțit sub mine, semn că mă foisem mult.

          — Edan? am strigat.

          Ușă era deschisă, dar în sufragerie nu era nimeni. M-am ridicat din pat încă tremurând. Se pare că nici în bucătărie nu era. Lumina de la baie era închisă. Atunci unde putea fi? Pătură de pe canapea și cearceaful erau strânse. M-am așezat pe un scaun și mi-am adunat gândurile. Pentru început, trebuia să-mi amintesc ce visasem. Apoi trebuia să-l sun pe Edan, să văd pe unde umblă. 

          Dar nu-mi aduceam aminte nimic. Totul s-a șters. Și totuși cu câteva minute în urmă eram acolo. Asta era tot ce-mi aduc aminte. Eram undeva, cu cineva. Dar cine? De ce m-am trezit țipând? Ce se întâmplase?

          Am stat așa cam cincisprezece minute. În final, am renunțat. Fusese doar un coșmar din care, din fericire, nu-mi mai aduceam aminte aproape nimic.

          Mi-am pus apa pentru cafea. Ușă de la intrare s-a auzit deschizându-se și a intrat Edan cu o pungă mare din plastic. 

           — Bună dimineață, somnoroaso! a spus așezând pungă pe masă. Nu ți-e foame?

          — Ba da. Ce-ai acolo?

          — Micul-dejun, binențeles. Mâncăm în sufragerie, nu?

          Caracteristic lui Edan, mâncarea a fost foarte bună. Dar, binențeles, de la fast-food.

          — Cum ai dormit pe canapea? am spus râzând.

          — Destul de bine. Dar tu?

          — Am avut un coșmar ingrozitor… Dar nu-mi aduc aminte mare parte. Știu doar că eram undeva, cu cineva. Atât.

          — Păi asta nu prea sună a coșmar.

          — Știu, dar se întâmpla ceva… Și asta e problemă:nu știu ce se întâmplă.

          — Mai gândește-te… Poate îți amintești. 

          — Ei, nu e chiar asa de important. Până la urmă era un coșmar.

          — Ai dreptate. Nu te mai gândi. Nu are rost să-ți faci rau.

           Am încercat să-mi iau gândul de la vis și să savurez mâncarea. După ce am terminat, Edan mi-a spus că trebuie să plece fiindcă vine în oraș un prieten pe care nu l-a văzut de mult. Mi-a mai spus și să stau în casă și dacă am nevoie de ceva să-l sun.

           Rămasă singură acasă, am început să mă gândesc la ce aș putea face. Nu prea aveam chef de un film. Tocmai mâncasem și nu aveam chef să gătesc. Aș fi putut citi sau să stau pe laptop. Gândidu-mă la ce ar fi mai bine să fac, am auzit soneria telefonului. 

          — Bună! Ești acasă? m-a întrebat Roger.

          — Da. De ce?

          — Și ce faci? Te deranjez? Sunt în față blocului și mă întrebăm dacă nu aș putea urca până la tine.

          — Ok… am spus mirată.

          În scurt timp Roger era la ușă, cu un buchet imens de flori.

          — Roger… nu trebuia să te deranjezi.

          — Știu, dar meriți și tu niște flori, nu?

          — Mulțumesc, dar chiar nu era cazul, am spus luând buchetul și punându-l într-o vază. 

            I-am spus să ia loc pe canapea. Nu știam ce ar trebui să fac. Speram că asta să fie ziua mea liberă, când stau acasă și mă uit pe pereți, nu ziua în care Roger mă stresează. “Cum să scap de el? m-am gândit eu. Hmm… oare dacă torn cafea pe el se va duce acasă să se schimbe? Nu, probabil îmi va cere mie haine și atunci va fi și mai greu. ”

           M-am așezat și eu pe canapea și l-am întrebat de ce venise. Mi-a răspuns nonșalant că voia să vadă ce mai fac. Apoi m-a întrebat dacă nu aș vrea să mergem la un restaurant, să mâncăm ceva. I-am răspuns că tocmai mâncasem. Discuția era din ce în ce mai plictisitoare. 

          — Ieri păreai destul de afectată… Moartea Anellisei ne-a luat pe toți prin surprindere.

          — Măcar se încearcă să se afle cine este criminalul?

          — Da. Avem o pistă și câțiva suspecți…

          — Aveți suspecți? Cine?

          — Niște infractori mai vechi, care știm că-și doreau să se răzbune cu orice preț. Sper că în scurt timp să avem și criminalul.

          — Și eu. E cineva cunoscut?

          — Nu. 

           Am mai vorbit ceva timp pe tema asta. Din câte am înțeles, cercetările erau în plină desfășurare. Hinrik conducea întreagă operațiune. Se pare că moartea Anellisei avea legătură și cu morțile Ellei și a lui Joep. E posibil să fi fost același criminal. Dar, totuși, crimele nu erau de același “fel” . Ella și Joep au fost împușcați iar Anellise otrăvită. De obicei un ucigaș își execută în același mod crimele, pe când aici erau total diferite. Deci era posibil să fie doi, total diferiți.

           Pe de altă parte, Hinrik avea o bănuiala că un infractor și-ar fi putut pune “angajații”  la treabă. Era lucru destul de știut că se folosea de asasini plătiți.

           Din fericire, Roger avea o programare la dentist. Așa că, după ce mi-a povestit tot ce se petrecerea la servici, a plecat.

           Era deja ora șaptesprezece, așa că m-am gândit să fac ceva de mâncare. Trebuia să pregătesc mai mult mâncare, fiindcă acum o împărțeam și cu Edan. 

           După ce am căutat ceva timp pe internet o rețetă cât mai rapidă și simplă, dar nu am găsit nimic destul de “comestibil” , mi-am dat seama că cel mai bine ar fi să fac niște cartofi la cuptor și niște friptură. Era simplu și ușor.

           Am ales niște cartofi mai mari și m-am pus pe curățat. Când eram aproape să-i termin, a venit Edan. 

          — Bună. Ce faci? mi-a spus vesel.

          — Bine.Cum a fost întâlnirea cu prietenul tău?

          — Destul de bine. L-am lăsat la un hotel. Altfel nu mai scăpam de el, a zis râzând. Ce-i cu florile astea?

          — Păi… a venit Roger și mi le-a dat.

          — Dar ce caută Roger aici? Nu are treabă la serviciu?

          — M-am trezit cu el la ușă. Nici eu nu am înțeles foarte clar ce voia.

          — Și a stat mult?

          — Nu. Mi-a povestit în mare ce s-a mai întâmplat și a plecat. Au deja o pistă de urmărire. am spus și apoi am început să-I povestesc tot ce-mi spusese și mie Roger. 

           Având în vedere că eu am făcut cartofii, Edan s-a oferit să pregătească friptura.

          Avionul prietenului lui a avut o întârziere, dar totuși le-a ajuns timpul. Din câte am înțeles, nu mai fusese niciodată în Islanda și a fost foarte încântat că în sfârșit avea ocazia să vina.

          L-am întrebat pe Edan dacă poate să-mi facă și mie cunoștință cu el, dar mi-a răspuns că, din păcate, pleacă mâine dimineață cu avionul de la nouă. Dar, dacă vreau, pot veni cu el la aeroport să-l conducem.

          — Deci mâine dimineață trebuie să mă trezesc devreme?

          — Da. Nu vreau să piardă avionul din cauza noastră, a spus Edan râzând.

          — Păi asta înseamnă că trebuie să mă culc devreme… am spus îmbufnată.

          — Cam așa ceva. Deci, toată lumea la culcare.

          — Dar e doar ora douăzeci și doi…

          — Nu contează. Nu vrem să pierdem avionul mâine, nu-i așa?

          — Așa e… Bine. Toată lumea la culcare. am zis stingându-I lumina.

          — Hei!

          — Nici un “hei” , am spus aprinzând lumina în cameră mea și închizând ușă. 

           În următoarea secundă, Edan deschidea ușă și îmi stingea lumina. Dar nici eu nu m-am lăsat. I-am stins din nou lumina și am trântit ușa. Edan a aprins din nou lumina și a dat să deschidă ușă mea. Dar eu eram pregătită. M-am împins cu toată puterea în ușă. Edan nu s-a lăsat și a împins și el. Din păcate, recunosc că era mai puternic că mine și a reușit să mă înving. Când și-a dat seamă că a câștigat, mi-a stins din nou lumina și mi-a blocat ușa. Atunci am bătut “pașnică” la ușă și i-am spus că am nevoie de ceva din bucătărie. Mi-a deschis precaut ușă, dar am fost mai rapidă că el și am reușit să-i sting din nou lumina.

           Am continuat așa ceva timp până când am obosit și am hotărât că amândoi să stingem luminiile și să lăsăm ușă deschisă.

          Obosită, m-am așezat în patul moale și am adormit repede, ascultând liniștea care se așternuse în casă. 

         

         

          — Antonia… Antonia, trezește-te…

          Am deschis ochii somnoroasă. Edan era lângă pat, cu o cafea în mână.

          —  În sfârșit. Haide, ia cafeaua asta și îmbrăca-te. Trebuie să plecăm în zece minute.

          A, da. Trebuia să mergem la aeroport, mi-am amintit eu. Am luat cafeaua și mi-am scos niște haine din dulap. Într-un sfert de oră, eram deja în mașină, îndreptându-ne spre hotel.

          Prietenul lui Edan era cazat la un hotel relative aproape de aeroport, așa că aveam destul timp.

         

         

          Joseh ne aștepta în față hotelului, înconjurat de bagaje. Era un tip înalt, șaten, îmbrăcat într-o cămașa albastră și niște blugi. Am coborât din mașină și Edan a făcut prezentările. După ce am dat mâna, am urcat cu toții în mașină, pornind spre aeroport. Pe drum am discutat despre cele întâmplate la companie. Joseh, care știa despre munca lui Edan, a fost impresionat. Din câte îi povestise Edan a căpătat o părere foarte bună despre Anellise și era șocat de moarte ei fulgerătoare. I-am spus că nu ne vom lasă până când nu vom găsii criminalul. Joseh m-a încurajat și a spus că, dacă vom avea vreodată nevoie de o “cazare”  în Paris, ne stă la dispoziție. 

          Din fercirie, aeroportul nu era aglomerat. Edan si Joseh au mers sa cumpere biletul, timp în care eu am mers să iau ceva de mâncare. 

          Uitasem să-l întreb pe Joseh ce fel de cafea vrea, așa că i-am luat-o pe cea mai tare. Drumul de la Reykjavik până în Paris e destul de lung, iar Joseh nu părea genul care să adoarmă în avion.

           M-am întors exact când Edan și prietenul sau au luat loc pe niște scaune. M-am așezat și eu alături. Nu știu de ce, dar păreau supărați. I-am întrebat ce s-a întâmplat iar Joseh mi-a răspuns că nu voia să plece așa de repede. Apoi a zâmbit și a spus că se va întoarce cât mai curând, fiindcă a început să-i placă aici. Chiar se gândea să-și cumpere o casă în Islanda. Era sătul de Paris, deși se născuse și trăise acolo.

           Când Joseh ne prezenta planurile lui de viitor, avionul tocmai ateriză.

           L-am condus până la scări și ne-am luat rămas bun.

           Până la mașină, Edan nu a spus nimic. În schimb, primisem un mesaj de la Hinrik prin care ne anunța că putem reveni la muncă. Așadar, în loc să o luăm spre apartamentul meu, am luat-o spre companie. 

           Când am oprit mașina în față, Edan m-a privit lung.

          — Ce e? am întrebat.

          — Antonia, nu trebuie să te implicit în cazul lui Anellise. Tu nu ai nicio treabă, nu te afectează direct și în niciun fel. Nu ai niciun motiv să o faci. Pe scurt, nu e treaba ta.

          — Cum să nu fie treabă mea? am întrebat enervată. Moartea lui Anellise este inexplicabilă. Este o crimă. Cum să nu o rezolvăm?

          — Dar TU nu ai nicio treabă. Niciun motiv. Sunt oameni care se ocupă de asta.

          — Dar… Dacă nu vrei să mă ajuți o voi face singură.

          — Gata, discuția este încheiată. Nu o vei face singură. Sper că ai înțeles ce trebuia să înțelegi.

          Am trântit portieră și am urcat la mine în birou. Nu era corect. Nu înțelegeam de ce Edan nu voia să mă ajute. Eram o echipă. Plus de asta, a spus că mă va ajută… Era problemă noastră, a tuturor. Toți eram în pericol. Era de datoria noastră să găsim criminalul și, astfel, să evităm alte crime. Putea urmă oricine. Oare Edan nu vedea toate astea? De ce se poartă așa?

           Până la urmă, mă puteam descurcă și singură. Dacă Edan nu voia să mă ajute, asta e. Va trebuii să merg la Hinrik și să discut cu el pe acest subiect. Să-l întreb cum decurg cercetariile și unde este nevoie de ajutor. 

           M-am ridicat hotărâtă de pe scaun și am pornit spre bioul lui Hinrik. Am bătut la ușă și am intrat. Hinrik era așezat la birou și, când m-a văzut ,m-a întâmpinat cu un zâmbet călduros:

          — Antonia! Chiar te căutam. Ce mai faci? Ia un loc.

          — Bine. Voiam să te întreb cum merg cercetariile… Pentru ce mă căutai?

          — Merg bine. Dar avem și alte cazuri de care te rog să nu uiți. Că de exemplu, cazul numărul trezeci și cinci. Trebuie să va trimit în Berlin cât mai repede cu putință. E bine dacă plecați sâmbătă dimineață? Stai să-l chem și pe Edan să discutăm. Uite cazul aici. Poți merge în birou să-l analizezi. Te rog să te grăbești puțin, fiindcă am un singur exemplar… a spus ridicând receptorul și formând numărul lui Edan.

         

          Peste cinci minute eram toți în birou, discutând principiile cazului. În final, m-am ridicat, luând dosarul cu mine pentru a-l analiză mai amănunțit. Am închis ușă, lăsându-i pe Edan și Hinrik în birou. 

           Nu era cine știe ce. Era un infractor mai “nou” care a avea câteva furturi în cazier. Din câte știam, avea în plan să jefuiască o bancă iar noi trebuia să aflăm când și unde. Probabil în o zi două totul era gata.

          Tocmai terminăm de citit când ușă s-a deschis brusc și a intrat Edan.

          – Chiar nu ai de gând să te oprești, nu? a spus țipând.

          — Nu înțeleg la ce te referi…

          — La ce mă refer?! Ți-am spus să nu te mai implici în cazurile alea? Ce nu înțelegi?!

          — De ce te agiți atât? Nu e de datoria noastră să aflăm?

          — Termină cu asemenea aberații. Nu e treabă ta și punct. De ce nu vrei să înțelegi? Pur și simplu nu te privește pe tine. Nu ești implicată personal. Tu te implici singură, deși nu ți-a cerut nimeni ajutorul! Și culmea e că vrei să mă implici și pe mine. Dar nu te voi ascultă. Dacă tu nu ai altă treabă în afară de a te bagă în chestii care nu te privesc, vei suporta consecințele.

          — Da, este strict problema mea. Voi face ce consider.

          — Foarte bine. 

           Edan a ieșit trântind ușa în spate.

           De ce se comportă așa? De ce nu voia să se implice? Era problema noastră… Plus de asta, în biroul lui Hinrik părea că îi trecuse. Ce l-a apucat din nou?

           M-am uitat pe geam mult timp, gândidu-mă la ce avea Edan. Până acum, totul era bine și, în destul de multe privințe, eram de acord.

           Poate greșisem eu… Poate am exagerat cu obsesia mea pentru cazul lui Anellise. L-am bătut cam mult la cap cu cercetările alea… Întradevăr, poate nu era treabă noastră. Erau oameni angajați pentru asta. Noi puteam să ne vedem în continuare de viață. Din păcate, nu mai aveam ce face.

          Am plecat spre biroul lui Edan că să-i spun că-mi pare rău și că am exagerat. Când să deschis ușă, am dat peste Hinrik. 

          — Antonia! Vreau să vorbesc ceva cu tine…

          — E urgent? Am puțină treabă dar putem vorbi mai încolo.

          — Nu e urgent, dar haide să intrăm la tine în birou, a spus deschizând înapoi ușă.

          — Ce e? am spus nerăbdătoare după ce a închis ușă.

          — Păi, mă gândeam că ar fi mai bine să mergi singură la Berlin.

          — Singură? am zis uimită.

          — Da. Cred că e mai bine așa. Edan avea niște treabă oricum…

          — Dar… dar nu am mai fost niciodată singură. Cum mă voi descurcă?

          — Nu știu! De parcă a fost ideea mea.. .Mai trimitem pe cineva cu tine. a izbucnit Hinrik.

          — Stai puțin. Nu a fost ideea ta? Atunci a cui? am spus așezându-mă pe scaun.

          — Nu contează a cui. Important e că trebuie să găsim pe cineva.

          — Cum nu contează a cui? Și Edan ce a spus?

          — Nu contează… a spus Hinrik uitându-se în jos.

          — Nu cumva… a fost ideea lui Edan… ? am spus încet. 

           Hinrik și-a pironit privirea în pământ. Simțeam că totul se învârte și o senzație de greață m-a cuprins.

          — Hinrik, răspunde. A fost ideea lui Edan?

          — Da. 

-Va urma-

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts