GSF80 banner-650

 

          Capitolul șaptesprezece

         

          Petrecerea începea la oră opt p.m. .

          Era în jurul orei șase jumătate p.m. iar eu mă plimbăm prin casă, plictisită. Servitorii se agitau, punând mâncarea pe masă, aducând florile, etc.

          Am urcat scările din marmură albă spre etajul întâi. În stânga era o ușă întredeschisă din care se auzeau voci. Din fericire, holul era slab luminat, așa că am putut să mă strecor, prinzând frânturi din conversație.

          — Mai avem unul… i-am auzit vocea lui Frederick.

          — Vrei să-l aranjăm noi, șefu’ ? a spus unul din “luptătorii de K1” .

          — Nu, nu, îl lăsăm pe Edan, a spus Frederick râzând mulțumit. Cum i-a aranjat și pe restul îl poate aranja și pe ăsta, nu-i așa?

          — Da, plăcere e de partea mea, l-am auzit pe Edan spunând.

          — Cum spuneai că îl cheamă… ? Chirick, Hurick…?

          — Hinrik, a spus Edan izbuncnind în râs. E o țintă ușoară, stai fără grijă.

          — Foarte bine, am încredere în tine. Dacă ai putut să-i aranjezi și pe ceilalți… Mai ales pe tipa aia, șefa, Anellise, nu? 

           — Da. A fost o țintă ușoară, ce să spun… O mică otravă în cafea și pac! Adio!

          M-am îndepărtat tremurând de ușă. Nu mai puteam asculta niciun cuvânt căci știam că dacă o voi face voi leșina. Am fugit spre cameră mea cu râsul lui Edan răsunâdu-mi în cap.

          Am încuiat ușa în spatele meu și am sunat la agenție. După ce am terminat de vorbit am scos din geantă o sticluța.

          M-am îmbrăcat într-o rochie lungă, din piele întoarsă neagră, am pus sticluța în portjartier, lângă pistol și am ieșit zâmbind din cameră. Era oră opt jumătate p.m. .

          Petrecerea era în toi. Dansasem deja câteva valsuri cu Frederick, iar acum mă îndreptăm spre bucătărie. I-am spus unui chelner să mai desfacă o sticlă de șampanie și să-mi toarne în opt pahare. Chelnerul a făcut în tocmai și apoi a ieșit din bucătărie. 

           Am așezat paharele pe tavă. Uitându-mă prin prejur, deși eram conștientă că toată lumea era la etajul inferior, am scos sticluța și am turnat-o în șapte pahare. Apoi am pornit zâmbind spre parter.

          — Oh, dar nu trebuia să te deranjezi, a spus Frederick atunci când m-a văzut venind cu tava.

          — Măcar atât să fac și eu pentru voi… am răspuns zâmbind timid.

          — Draga de tine! Haideți băieți, luați câte un pahar, a zis Frederick întorcându-se spre cei care stăteau pe canapea.

          Nimerisem la momentul potrivit. Erau toți adunați: cei trei luptători de K1, Peter,t ipul roșcat, Edan și Frederick.

          După ce și-au luat fiecare câte un pahar, Frederick i-a făcut semn unui chelner să-mi ia tava. Am luat ultimul pahar de pe tavă și i-am înapoiat-o. Planul mergea perfect.

          Frederick bău încet șampania și, după ce termină, în cameră tocmai răsunau acordurile unui tango.

          — Vrei să dansăm?

          — Sigur, am răspuns roșind. 

           Ne-am îndreptat spre ringul de dans ținându-ne de mână. Apoi am început să ne mișcăm ușor, în ritmul muzicii.

          — Mie cam somn… mi-a spus Frederick în șoaptă.

          — Nu-i nimic… Mergem sus după ce se termină melodia.

          — Mergi cu mine sus? m-a întrebat Frederick zâmbind uimit.

          — Da. De ce nu?

          Melodia se termină rapid. În scurt timp urcam alene scările cu Frederick. Ajunși în față ușii camerei sale, a deschis-o ușor și am intrat. Razele luminii lunii luminau întreagă cameră, astfel că am observă că Frederick zâmbea.

          — Haide, dragul meu, întinde-te în pat.

          — Dar vino și tu lângă mine, a spus Frederick amenințându-mă în glumă.

          — Da, acum vin…

          Frederick s-a lăsat ușor pe pat, privindu-mă. I-am zâmbit cald și m-am apropiat de el. El a întins o mână spre mine, încercând să o prindă pe a mea. Însă mână i-a căzut pe lângă corp. Adormise. 

           Am ieșit pe vârfuri din cameră, deși știam că puteam să dau și o bombă, Frederick nu avea să se trezească decât mâine pe la oră unu p.m. .

          M-am uitat de sus la cameră întețita de invitați, căutându-i pe ceilalți. Însă nu era niciunul.

          Am ieșit pe terasă, uitându-mă spre piscină și am văzut una dintre cele mai comice imagini pe care mi-a fost dat să le văd: lupatatorii de K1, Edan, Martin și tipul roșcat dormeau îmbrăcați în costume negre (acum boțite) pe șezlongurile din lemn. M-a bufnit râsul și aș fi vrut să le fac o poză, dar mi-am adus aminte că aveam altă treabă.

          Așa că m-am îndreptat spre biroul lui Frederick și am intrat, închizând ușa în spatele meu. 

           Știam exact ce aveam de făcut. Am conectat USB-ul meu la calculator și am copiat toate datele din el. Apoi am început să deschid fiecare fișier. Majoriatatea erau acțiunile lui Frederick la diferite firme. Dar unul mi-a atras atenția. Era o lista cu numele fiecărui angajat, care, la rândul lui, avea alte nume în dreptul sau. Am parcurs lista până la Edan. În dreptul lui scria: Spark; Ella; Joep; Anellise.

          Am două oară în acea seară am simțit cum mi se tăie răsuflarea. Am închis calculatorul și am ieșit din birou, închizând lumina în spatele meu.

          — Dar ce repede s-a terminat petrecerea aseară, a spus tipul roșcat a două zi în jurul prânzului în timp ce luăm masa.

           — Da și mie mi s-a părut așa… a zis un lupatator de K1.

          — Ei, mie mi-a plăcut foarte mult, a spus Frederick făcându-mi cu ochiul.

          Edan era foarte volubil, vorbind și mâncând, dar evitând să-mi întâlnească privirea.

          După ce am terminat masa ne-am adunat toți în sală mare în care fusese petrecerea. Brusc, am auzit ceasul bipaind. M-am apropiat de Frederick și i-am spus, clătindându-mă:

          — Frederick… Nu văd bine…

          Frederick s-a uitat la mine speriat și m-a luat în brațe. Apoi am leșinat.

          Eram în dormitorul de la parter iar în jurul meu se crease panică. Am întrebat slab cât e ceasul. Frederick a spus că e trei p.m. .

          Deodată s-a auzit o împușcătură. Toată lumea a amuțit. Frederick a preluat controlul și a ieșit cu ceilalți din cameră, să vadă ce se întâmplă. Am rămas cu o servitoare care privea speriată spre hol. 

           După ce m-am asigurat că sunt destul de departe, m-am ridicat din pat și am lovit servitoarea astfel încât să leșine pentru câteva minute. Am așezat-o pe pat, cu fața spre geam și am învelit-o. Apoi am deschis geamul și am sărit afară. Deasupra casei era un elicopter, iar în partea dinspre piscină se auzeau împușcături.

          M-am pitit lângă zidul casei, așteptând.

          După jumătate de oră, cineva alergă prin zonă mea. Am ridicat capul să văd cine e. Era Hinrik, care atunci când m-a recunoscut m-a îmbrățișat călduros.

          — I-am aresatat pe toți ! a spus el zâmbind fercit. Toți șase!

          — Șase? Erau șapte…

          — Nu, șase. Șeful, Frederick, un băiat roșcat, Peter și trei musculoși.

          — A scăpat, am spus nervoasă.

          — Cine? ! Mai e cineva… ?

          — Da, Edan.

          — Edan? ! Cum… ? 

          – Nu cred că avem timp de discuții. Îți voi explica după aceea. Cred că dacă luăm elicopterul încă îl putem găsi…

          — Așa este. Acum îi spun să coboare scară.

          Însă nu a fost atât de ușor. După multe căutări l-am găsit pe Edan în catacombele Parisului.

          Am insistat să cobor singură. La început, Hinrik nu a vrut să mă lase, dar până la urmă, a cedat.

          Edan trăia într-o clădire veche, dărăpănată, cu holuri pusti și negre. Am urcat tremurând scările care stăteau să se dărâme. L-am găsit într-o cameră largă, lustruindu-și pistolul. Atunci când m-a văzut s-a ridicat în picioare. Avea pistolul îndreptat spre mine. 

           Fugeam pe un hol pustiu. Auzeam păși în urmă mea. Știam că sunt urmărită. Apoi, pe neașteptate, m-am întors și am început să fug eu după cineva. Nu-l vedeam, dar știam că trebuie să-l ajung. În fața mea s-au auzit niște împușcături. Mi-am scos pistolul.

          Ajunsesem față în față cu cel pe care-l urmăream. Am privit cu ură în acei ochi atât de cunoscuți. Trebuia să-l omor. Altfel mă va omorî el pe mine. Conta cel care va trage primul. Nu aveam altă soluție.

          — De ce? m-am auzit spunând în șoaptă.

          Apoi s-au auzit împușcăturile. 

           Niciunul din noi nu nimerise. Eram conștientă de asta și, în praful provocat de împușcături, am ajuns lângă el, punându-I pistolul la tâmplă.

          — Și totuși, de ce? l-am întrebat.

          A izbuncnit în râs.

          — Ironică situație, nu-i așa? m-a întrebat Edan.

          — Da, ironică. Dar tu ai ales-o.

          — Crezi că dacă știam că va fi așa o mai alegeam… ?

          — Sunt sigură că nu. Dar asta e. Ți-ai asumat riscul. Acum suporți consecințele.

          — Atunci împușca-mă! Dacă asta consideri că merit, haide!

          – Știi, Edan, eu nu sunt că tine… Eu am caracter. Moralitate. Conștiință. Tu ai arătat că nu ai. 

           — Știu, nu sunt bun la nimic. Crezi că această discuție își are rostul?

          — Da, cred. Nu-ți voi repeta la nesfârșit că am avut încredere prostească în tine și că regret acest lucru, nici că ești un om de nimic. Cred cât tu știi deja toate astea.

          — O mai lungești mult… ?

          — De ce? De ce i-ai omorât pe acei oameni nevinovați?

          — Așa am avut ordinul.

          – Ești un trădător. Dar, repet, eu nu mă cobor la nivelul tău.

          Din spatele meu se auzeau păși alergând. Eram înconjurați de agenți. Am aruncat în scârbă pistolul și m-am îndepărtat.

          Probabil că în acest moment Edan e în una din pușcăriile companiei. Frederick e și el închis, la un loc cu restul. 

           E luna septembrie iar razele aurorei boreală îmi pătrund în casă. Fapi doarme lângă mine. Un sfert de tabletă de ciocolată neagră stă pe masă, alături de un pahar gol de apa. Mă întind obosită, dar în același timp sunt mulțumită că am reușit să termin de istorisit acest caz. Caz care, recunosc, mi-a marcat întreaga carieră. Nu știu dacă ar trebuii sau nu să-i mulțumesc lui Edan pentru asta, deși ar fi absurd. Este considerat unul dintre cele mai ciudat cazuri din istoria agenției, căci doi agenți se aflau în tabere total diferite.

          Poate într-o zi îl voi vizită, deși nu știu ce ne-am putea spune.

          Ei bine, este cazul să închei, căci aud telefonul sunând… 

          

          =SFÂRȘIT=

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts